Episcopul Dr. Vasile Coman – predicator al Sfintei Liturghii

Pr. Dr. Cristian MUNTEAN

     Din imperioasa nevoie de a regăsi în cotidianul nostru modele demne de urmat, am considerat necesar acest demers rememorativ al personalităţii episcopului Vasile dintr-un unghi mai puţin exploatat – cel al liturgicului, convins fiind că singurul argument temeinic pentru existenţa lui Dumnezeu este argumentul liturgic, cel al preaslăvirii rugătoare.
     Dacă ar fi să-l parafrazez pe Paul Evdokimov aş spune că de la începutul începutului: omul este o fiinţă liturgică, ce se descoperă între propovăduire şi liturghie, pe drumul ascendent şi concret al Euharistiei – taină a mulţumirii şi recunoştinţei[1].
     De acest adevăr era conştient şi episcopul Vasile încă din vremea în care slujea ca preot în parohia din Cetatea Braşovului. De atunci a încercat să le insufle credincioşilor nevoia de liturgic, de duhovnicesc, şi a pornit metodic în explicarea Sfintei Liturghii, într-o formă omiletică, publicând o parte din cuvântările sale în diferite reviste de teologie[2], pentru ca, mai apoi, să le strângă într-o carte ce a cunoscut până în prezent trei ediţii[3].
     Despre personalitatea episcopului Vasile Coman nu voi mai stărui pentru că am făcut-o în celelalte studii publicate[4], dar aş vrea să constat importanţa pe care preotul Vasile – viitorul episcop, a acordat-o într-un chip strălucitor slujirii lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor, exemplificându-ne la mod practic sintagma „liturghie după liturghie”.
Era convins, după cuvântul marelui teolog Homiacov – că „doar acela înţelege Biserica care înţelege Liturghia”, arătând că Sfânta Liturghie nu este doar o manifestare a sentimentului de adorare a lui Dumnezeu ci şi artera principală prin care se întreţine viaţa religios-morală a credincioşilor. Ea este centrul de har şi inima Bisericii din care se comunică darurile jertfei de pe cruce a Mântuitorului[5].
     Sufletul Liturghiei, spune episcopul Vasile, este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului pentru mântuirea tuturor celor ce se împărtăşesc din darurile ei, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste. Ea este prelungirea în timp şi spaţiu a jertfei de pe Golgota.
Prin Sfânta Liturghie avem prilejul să fim în chip duhovnicesc martori ai minunilor şi tainelor pe care Domnul le săvârşeşte pentru mântuirea noastră, acelaşi Hristos care s-a jertfit pe cruce, se jertfeşte acum nesângeros, tainic şi real pentru noi. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a ales pâinea şi vinul pe care să le aducă Biserica lui Dumnezeu şi pe care Hristos le primeşte ca ale Sale, le preface tainic, dar real, în Trupul şi Sângele Său şi în locul pâinii şi vinului, care întreţin viaţa noastră vremelnică, primim „pâinea cea cerească”, prin care ni se dă şi ni se arvuneşte viaţa cea veşnică[6].
     Arhiereul Vasile vedea în Sf. Liturghie teologia întreagă, turnată în forme speciale pentru viaţa duhovicească a tuturor creştinilor, ce devenea vie şi lucrătoare în activitatea lor. Prin intermediul ei, învăţăturile credinţei pătrund ca nişte raze în viaţa noastră spirituală susţinând cele mai alese năzuinţe ale sufletului nostru. Liturghia era asemănată cu un „pedagog al creştinilor” către Dumnezeu ce a exercitat mereu o pătrunzătoare influenţă asupra vieţii spirituale a acestora, modelând-o după chipul sublim de trăire dat nouă de Hristos Domnul[7].
     În locul altarelor vechi şi al templului, care erau, după cuvântul apostolului Pavel, „umbra bunătăţilor viitoare”, (deoarece este cu neputinţă ca sângele de tauri şi de ţapi să înlăture păcatele), Iisus a aşezat jertfa Trupului şi a Sângelui Său, singura care putea ispăşi păcatele oamenilor redându-le curăţenia vieţii dintru început. El era mai aproape de Dumnezeu, ca unul născut Fiu al Tatălui şi mai aproape de om, ca cel ce s-a smerit până la moarte pe cruce. Prin jertfa Mântuitorului de pe cruce s-a rupt zidul despărţitor dintre om şi Dumnezeu, dintre pământ şi cer[8]. Aceasta este realitatea de care ne face părtaşi fiecare Sfântă Liturghie.
     Rolul ei îl descoperea părintele Vasile în păstrarea legăturii dintre Dumnezeu şi făptura Sa. Prin funcţia ei latreutică exprimă adoraţia pe care credincioşii o aduc lui Dumnezeu, iar prin cea harismatică, îi face părtaşi la harurile jertfei de pe Golgota[9]. În Liturghie se realizează în chip sacramental asemănarea noastră cu Dumnezeu.
     Rugăciunile ei sunt cele mai pure vâlvătăi ce au pornit din suflet către divinitate, iar prin taina şi jertfa liturgică se dă certitudinea că aceste rugăciuni sunt primite şi că efectul lor este însăşi coborârea şi prezenţa lui Hristos în viaţa noastră. Toate rugăciunile şi cântările liturgice ţintesc la această comuniune dintre credincios şi Dumnezeu fie că o pregătesc, cum se face în partea ei primă, fie că o mărturisesc, în partea ei centrală, sau se întâlnesc în momentul cuminecării. Modul teandric de a înţelege şi trăi viaţa este nota specifică stilului creştin de viaţă. De aceea cred că episcopul Vasile a insistat mereu în activitatea sa misionară – ca preot şi ierarh – la regăsirea creştinului în dimensiunea sa liturgică, ce nu se limitează doar la transcendent ci se desăvârşeşte şi în imanent pe măsură ce dialogul dintre ins şi ins sau ins şi natura înconjurătoare este mai accentuat. Părintele Vasile vorbeşte de o necontenită slujire, a lui Dumnezeu şi a oamenilor, prin Sfânta Liturghie.
     Comunitatea liturgică, spune el, este susţinută de virtutea iubirii pe care Dumnezeu o arată neîncetat prin jertfa de taină a Fiului Său şi a iubirii întreolaltă, la care ne îndrumă rugăciunile din cuprinsul ei. Iubirea faţă de Dumnezeu are drept complement iubirea faţă de semeni[10].
     În Liturghie liniile vieţii comunitare se completează cu trăsăturile vieţii personale. În ea întâlnim rugăciuni care au forma singularului, cereri care privesc persoana credinciosului, mărturisirea de credinţă personală şi, în sfârşit, ţinta ultimă: sfinţirea persoanei prin cuminecarea cu Trupul şi Sângele Domnului. Toţi psalmii care au pătruns în cult au o formă personală de adresare. De pildă: „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui”.
Simbolul credinţei începe cu singularul „cred” şi nu cu o formă plurală de adresare din partea comunităţii, ci din partea persoanei. Iar în momentul cuminecării toate rugăciunile au o notă personalistă: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele”.
     Părintele Vasile ne face atenţi la caracterul cosmic al Sf. Liturghii la care ia parte nu numai credinciosul şi îngerii, ci întreaga creaţie. Cerul se bucură, natura însăşi tresaltă de bucurie şi parcă vrea să se cuminece din darurile suprafireşti aduse de Fiul lui Dumnezeu. Viziunea aceasta dă Liturghiei caracterul unei măreţe catedrale a spiritului creştin[11].
     Liturghia aşează ca centru formativ al vieţii creştine pe însuşi Mântuitorul Hristos, pe care-L prezintă ca model de vieţuire, ca şi calea, adevărul şi viaţa însăşi. De fapt întregul nostru demers de reevaluare a culegerii de cuvântări liturgice a episcopului Vasile are în vedere acest „model de vieţuire” pentru creştinul contemporan, prea puţin ancorat în dimensiunea sacramentală a Bisericii sale. De cele mai multe ori vorbim de un sincretism în care aşa-zisul credincios este dispus să accepte orice legat de Dumnezeu doar în măsura în care nu-i sunt influenţate pornirile, mofturile şi, în ultimă instanţă, păcatele.
     Există numeroase studii liturgice menite să lărgească orizontul de cunoaştere al creştinului modern[12]. Eu încerc să aduc la lumină frumuseţea unor texte simple, catehetice, pe care episcopul Vasile le-a rostit în formă omiletică mare parte din ele la biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Cetatea Braşovului, în vremea în care era parohul acestei biserici.
Ele au fost alcătuite din convingerea că în cultul Bisericii noastre şi mai ales în Sfânta Liturghie sunt cuprinse învăţăturile de credinţă şi morală ale creştinismului, învăţături care sunt îndreptar al vieţii duhovniceşti a credincioşilor.
     Cartea a cunoscut trei ediţii până în prezent bucurându-se de îmbunătăţiri şi completări necesare care ne fac să stabilim, metodic, atât necesitatea Sf. Liturghii în viaţa credincioşilor cât şi simbolistica „paşilor” care ne fac să înţelegem mai adânc taina întâlnirii cu Dumnezeu în spaţiul liturgic.
Ne-am oprit în acest studiu la cea de-a treia ediţie a cărţii intitulată: În apărarea unităţii credinţei străbune; studii şi cuvântări cu caracter misionar-liturgic, Oradea, 1988, considerând-o cea mai completă dintre ele.
     Prima parte autorul o rezervă câtorva studii cu caracter misionar din care putem reţine câteva titluri spre observare: Sfânta Scriptură şi rugăciunea; Conştiinţă şi strategie misionară; Lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine; Lumina iubirii celei mai presus de fire etc.
În „Lucrarea Sfântului Duh în Sfânta Liturghie” autorul ne pregăteşte pentru întâlnirea cu dumnezeiasca lucrare a Sfintei Liturghii ce stă în legătură neîntreruptă cu Sfânta Treime a cărei împărăţie o binecuvântăm de la începutul ei[13].
     Prin săvârşirea Sf. Liturghii, Biserica devine farul Duhului Sfânt în lume şi este mereu o binevestitoare a mântuirii. Duhul Sfânt îndeplineşte un rol activ. El vine şi sfinţeşte darurile şi viaţa credincioşilor[14].
     Totul e o aducere aminte, o ascensiune spre cer şi o coborâre a cerului pe pământ ca să se împlinească cererea: „precum în cer aşa şi pe pământ”. Părintele Scrima definea acest memorial liturgic (anamneza) cu „inima liturghiei”. E momentul în care noi facem prezent Cuvântul lui Dumnezeu într-un sens foarte tare: asumăm prezenţa, în orice moment al istoriei, a Cuvântului lui Dumnezeu, cel care a instituit în origine, adică în momentul Paştelui, Liturghia[15].
     În Liturghie ne pregătim pentru împărtăşirea cu Hristos devenind hristofori. Credincioşii se împărtăşesc cu sângele pnevmatizat, dătător de viaţă prin Duhul Sfânt. El este prezent şi împărtăşit cu trupul şi sângele lui Hristos[16].
     Prin Liturghie, conchide părintele Vasile, ne pregătim pentru întâlnirea cu Hristos, pentru comuniunea cu Dumnezeu. Ea este ca o ascensiune spre Dumnezeu şi o coborâre a lui Dumnezeu la om, prin care toate vor primi „lumina cea curată a dumnezeirii”[17].
     Partea cea mai consistentă a lucrării intitulată Cuvântări liturgice explică într-o formă omiletică, întreaga desfăşurare a Sfintei Liturghii, descoperind cititorului contemporan atât frumuseţea Împărăţiei lui Dumnezeu cât şi calea de a o dobândi prin realitatea la care participă la fiecare liturghie. Părintele Vasile explică: Credinciosul se înalţă prin rugăciune până la capacitatea de a fi vrednic de Hristos, care vine la el prin jertfa euharistică. Cultul creştin şi îndeosebi Sfânta Liturghie a fost asemănată cu o minunată scară, pe care se coboară darul lui Dumnezeu la noi, iar noi ne înălţăm la El, ca să ne împărtăşim din darurile Lui cereşti.
     Încă de la început, părintele Vasile ne vorbeşte de importanţa rugăciunii liturgice. O temă întâlnită la majoritatea liturgiştilor, conştienţi că numai în cadrul ei se realizează armonia între inima şi gura tuturor ce se roagă împreună înălţându-şi sufletele către Dumnezeu. Rugăciunile particulare nu pot înlocui rugăciunea liturgică[18]. Ea este calea pe care Dumnezeu a rânduit-o ca El să vină la noi şi să rămână cu noi pururea. În rugăciunea liturgică nu se roagă un mădular singur, ci se roagă Biserica însăşi, ca Trup tainic al lui Iisus Hristos. De fapt, rugăciunea liturgică cere sacrificarea a ceea ce este personal şi vremelnic în favoarea mântuirii tuturor având drept model întreaga viaţă a Mântuitorului, ce se descoperă, pas cu pas, de-a lungul întregii liturghii: naşterea, botezul, ieşirea la propovăduire, învăţăturile şi minunile, jertfa de pe cruce şi învierea din morţi[19].
     Participarea la această rugăciune liturgică nu se poate face oricum. Ideal ar fi ca întreaga fiinţă să fie îndreptată spre Dumnezeu în tot timpul săvârşirii ei, cu evlavie şi adâncă pace duhovnicească.
     Părintele Vasile se opreşte, în continuare, la trei elemente necesare creştinului ce se apropie de sfânta cuminecătură: frica de Dumnezeu, credinţa şi dragostea. Aceste trei „călăuze” spre Dumnezeu adâncesc duhul creştinului spre smerenie apropiindu-l cu toată puterea de Tatăl ceresc[20].
     Şi dacă această rugăciune liturgică nu se poate face oricum, ea nu se poate face nici oriunde. Fericitul Augustin spune că puterea lui Dumnezeu se vede în natură, înţelepciunea Lui se cunoaşte în istorie, glasul Lui se aude în conştiinţă iar iubirea Lui se află în biserică. Părintele Vasile ne face atenţi că avem nevoie în egală măsură de odihna şi recreerea trupului cum avem nevoie şi de înviorarea şi sănătatea sufletului. Înainte de a urca pe muntele firii înconjurătoare ca să-ţi înzdrăveneşti trupul, urcă în „muntele cel sfânt al Domnului” să-ţi înviorezi sufletul în lupta vieţii[21].
     Lecturând predicile părintelui Vasile poţi observa meticulozitatea cu care urmăreşte toate etapele integrării în rugăciunea liturgică vorbind, în aceeaşi măsură, până şi de modul în care participăm la Sfânta Liturghie: cu haine de sărbătoare şi luminaţi la faţă, ca într-o zi a învierii noastre din păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur se referea şi el la podoabele creştinului ce participă la Sfânta Liturghie: „în locul podoabelor care mint, înşeală, şi duc la păcat se cuvine să ne gătim cu podoabele sufletului, care sunt milostenia, iubirea de săraci, modestia, bunătatea, care sunt mai de preţ decât aurul şi pietrele scumpe.
     Chiar dacă vorbeşte de rugăciunea liturgică, părintele Vasile nu uită să atragă atenţia şi asupra importanţei rugăciunii particulare, ca rugăciune făcută în „cămara sufletului”, ce este o rază de lumină ce alungă întunericul tristeţii, negura păcatelor şi luminează cărarea vieţii. Se opreşte la rugăciunile de dimineaţă, amiază şi seară, înainte şi după masă precum la începutul şi sfârşitul oricărui lucru[22].
     Pentru ca această rugăciune particulară să fie vie şi lucrătoare, trebuie să mergem din timp în timp la biserică, să o înviorăm şi să o împreunăm cu cununa de rugăciuni a sfintei liturghii. Alături de aceasta, fiecare din cele şapte laude ne aduc aminte de câte o lucrare deosebită a Domnului Hristos pentru mântuirea noastră şi ne îndeamnă să-l chemăm în ajutorul vieţii.
     Părintele Vasile ne introduce în taina sfintei liturghii prin cele două laude premergătoare: Vecernia şi Utrenia, fiecare dintre ele încărcate de semnificaţii liturgice deosebite prin care se face aducere aminte de momente mai importante din viaţa Mântuitorului Hristos[23].
     Prezintă apoi biserica drept locaş de închinare sau „laborator duhovnicesc” în care, prin conlucrarea harului dumnezeiesc cu înălţarea şi ruga inimii noastre, se naşte „omul cel nou”, se restaurează făptura noastră şi devine vrednică de viaţa cea nouă în Hristos[24]. Descrierea interioară a lăcaşului, cu toate componentele sale indispensabile, redau imaginea unei lumi în aşteptare, în care totul este gândit conform unei rânduieli stabilite de mult şi în care se acţionează potrivit unui program cunoscut[25].
Nu se putea ca acestei introduceri să-i lipsească perspectiva iconică. Icoana reprezintă întreaga istorie a mântuirii săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Vedem chipurile sfinţilor şi astfel avem un mijloc simţit de înălţare a sufletului spre Dumnezeu. Aflându-ne în faţa unei icoane „tace tot trupul” şi lasă să răsune în cuget şi în minte ecoul veşniciei. Icoanele sunt ca o biblie în culori prin care se descoperă adevărurile dumnezeieşti[26]. Deci icoana ne arată firea îndumnezeită a omului.
     Părintele Vasile ne face atenţi la legătura dintre icoană şi euharistie. În icoană avem o prezenţă simbolică iar în euharistie o prezenţă reală a lui Hristos. Icoana ne aminteşte şi ni-L înfăţişează pe Hristos iar euharistia ni-L comunică. Temeiul cinstirii sfintelor icoane ni-l dă însuşi întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cel ce a fost chipul slavei celei necuprinse de om s-a făcut om, asemenea cu noi, ca pe noi să ne ajute să fim „asemenea” cu Dumnezeu[27].
     Ni se descoperă importanţa prezenţei Mântuitorului Hristos, care, prin liturghie continuă misiunea Sa arhierească. Sfânta Liturghie nu este numai jertfa tainică a Domnului, ci însuşi Hristos este cel ce slujeşte această jertfă. Părintele ne prezintă modurile în care Mântuitorul este prezent în liturghie, preînchipuit încă din Vechiul Testament şi apoi simbolizat prin acte ce vestesc părţi din activitatea Sa, pe tot cuprinsul desfăşurării ei.
     Dacă arhiepiscopul Bartolomeu numeşte Sfânta Liturghie: cartea deschisă a Împărăţiei, părintele Vasile o vede ca arteră principală prin care se comunică vieţii însuşi Hristos şi în care, pe aripile rugăciunii se înalţă sufletele spre Dumnezeu iar Hristos se jertfeşte în mod tainic împărtăşindu-ni-se prin sfânta cuminecătură[28].
Prin puterea Duhului Sfânt şi în urma rugăciunilor pe care le face biserica, darurile care s-au pregătit pentru jertfă – adică pâinea şi vinul – se prefac în Trupul şi Sângele Domnului. Duhul Sfânt este dătător de viaţă. Prin El ne împărtăşim de viaţa veşnică pe care ne-a dobândit-o Fiul lui Dumnezeu prin jertfa de pe Cruce.
     Părintele Vasile se opreşte şi asupra persoanei Maicii Domnului. În cununa de rugăciuni liturgice ea e pomenită foarte des ca una ce a fost nedespărţită de Fiul Său încă din viaţa pământească asemeni lucrării de mântuire pe care o săvârşeşte neîncetat Fiul prin Sfânta Liturghie.
Părintele ne deschide perspectiva cosmică a Liturghiei ca „teofanie sfântă”, ca măreaţă lucrare a Duhului Sfânt în lume. Chiar dacă nu ne împărtăşim în fiecare duminică, noi nu rămânem fără folos duhovnicesc ori de câte ori participăm la liturghie, ci ne facem părtaşi la darurile Duhului Sfânt.
     Liturghia pe care o facem noi pe pământ e o icoană a Liturghiei îngereşti, pentru că, la fiecare săvârşire a ei, îngerii stau împreună cu oamenii iar cerul şi pământul se minunează de taina dragostei ce se săvârşeşte în ea.
     Astfel Liturghia devine un exerciţiu prin care învăţăm adevărata legătură dintre persoană şi comunitate, dintre mădular şi trup. Lângă soarta noastră noi aşezăm soarta întregii lumi, a tuturor oamenilor. Cântările liturgice duc pe credincios dincolo de el însuşi şi de cercul său familial, înspre adunarea de faţă, iar apoi spre cei ce nu sunt de faţă, vizând o perspectivă iconică universală[29].
     Părintele Coman explică această perspectivă descoperind Sfânta Liturghie ca slujbă a împăcării omului cu Dumnezeu, prelungire a jertfei mântuitoare de pe Golgota, prin care s-a dărâmat zidul vrajbei dintre pământ şi cer. De aceea ea începe cu imnul păcii, cântat de îngeri în noaptea Crăciunului: „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, rostit de preot înainte de a da binecuvântarea pentru Sfânta Liturghie. Aşa înţelegem „pacea” ca o solie a cerului, un cântec al îngerilor şi voia lui Dumnezeu către oameni[30].
     Liturghia ne îndeamnă să avem privirea îndreptată spre Hristos, care vine la noi în chip tainic, dar şi spre noi înşine, spre lăuntrul firii noastre ce trebuie să fie curat. De aceea, după îndemnul Mântuitorului, Biserica a aşezat Taina Mărturisirii ca taină premergătoare şi pregătitoare a sufletului nostru pentru Taina Cuminecării. „Veşmintele sufleteşti” cu care suntem aşteptaţi la această „cină a Împărăţiei” sunt cuprinse în cuvintele pe care le rosteşte preotul din faţa uşilor împărăteşti: Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi[31].
     Prin mărturisirea păcatelor dobândim harul iertării şi puterea de-a ne curăţi de întinăciunea lor. Părintele Vasile analiza în Taina Pocăinţei cele două părţi: mărturisirea în faţa preotului duhovnic, denunţarea păcatului cu hotărârea de a rupe orice legătură cu el şi apoi căinţa, adică părerea de rău pentru păcatele săvârşite, frângerea inimii – lacrima pocăinţei – din care izvorăşte bucuria iertării[32].
     Căinţa şi mărturisirea păcatelor nu sunt un scop în sine pentru credincios, ci doar mijloace pentru a ajunge la roadele mântuirii care se dau prin har.
În această taină întâlnim dialogul dintre credincios şi duhovnic, având amândoi vie conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, Care primeşte mărturisirea păcatelor şi dă iertarea lor.
Sfânta Liturghie este, în viziunea părintelui Vasile, lucrarea dragostei neîntrerupte a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, prin jertfa continuă a Mântuitorului pe sfintele altare ale bisericilor, este asemenea unei grădini în care întâlnim nu numai parfumul harului ceresc al Duhului Sfânt, ci pe însuşi Hristos Care, ca un grădinar, sădeşte, îngrijeşte, curăţeşte şi hrăneşte pe cei ce intră în acest câmp al rugăciunii. După cum grădinarul foloseşte pentru ocrotirea florilor diferite substanţe, tot aşa Grădinarul vieţii noastre veşnice, Hristos Domnul, ne hrăneşte cu Trupul şi Sângele Său, spre a ne învrednici de Împărăţia cerurilor. El este „pâinea cea cerească”, după cum însuşi a spus: „Eu sunt pâinea vieţii, de va mânca cineva din pâinea aceasta viu va fi în veci” (In 6, 51)[33].
     Prin Sfânta Cuminecătură se petrece o unire reală cu Dumnezeu şi nu simbolică, ce face pe fiecare credincios mădular al Trupului tainic al lui Hristos. În viaţa duhovnicească avem nevoie de două feluri de hrană: una văzută – Trupul şi Sângele Domnului, şi alta nevăzută: darul Duhului Sfânt. La fel de bine putem sesiza două sentimente care cuprind fiinţa noastră după cuminecare: sentimentul unei bucurii duhovniceşti, ce se naşte din întâlnirea cu Hristos şi sentimentul unei mulţumiri recunoscătoare pentru darul ce l-am primit.
Către sfârşitul acestei părţi generale, părintele Vasile aduce câteva lămuriri legate de simbolistica unora dintre actele liturgice cum ar fi: semnul sfintei cruci, plecarea capetelor, metaniile, îngenunchierea, lumânările şi tămâierea, ce lămuresc credinciosul despre valoarea şi importanţa lor în actul liturgic[34]. Vorbeşte apoi despre liturghiile Bisericii Ortodoxe începând cu cea mai veche, a sfântului apostol Iacob şi continuând cu cele ale Sfântul Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Grigore Dialogul.
     Despre cea din urmă, a Sfântului Grigore sau Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite, autorul se opreşte în mod special arătând că este o liturghie care se săvârşeşte doar în perioada Postului Mare şi cuprinde rugăciuni de căinţă pentru că ne aduce aminte de patimile Mântuitorului Hristos.
     Intrând în liturghia propriu-zisă autorul ne arată părţile principale: Proscomidia, Liturghia celor chemaţi sau a catehumenilor şi Liturghia credincioşilor, făcându-ne să înţelegem cum devine ea o continuă şi treptată arătare tainică a Mântuitorului între noi.
     Proscomidia este partea pregătitoare a Sfintei Liturghii. În decursul ei se aduc la altar elementele trebuitoare din care se pregătesc darurile, care se vor preface prin venirea Sfântului Duh în Trupul şi Sângele Domnului. Preotul aşează pe jertfelnic darurile de pâine şi vin[35]. Credincioşii cântă împreună cu cântăreţul „laudele” şi „doxologia”, adică preamăresc pe Dumnezeu, care primeşte rugăciunile noastre.
     Părintele Vasile explică proscomidia din trei perspective. Pregătirea preotului, pregătirea darurilor şi unitatea în Hristos[36].
La proscomidie începe dialogul dintre noi şi Dumnezeu ca un suiş de daruri. Urcând pe scara schimbului de daruri spre Împărăţia lui Dumnezeu, spre viaţa veşnică, ne transcendem tot mai mult[37].
     Liturghia catehumenilor începe cu binecuvântarea mare şi ectenia mare, familiarizându-ne, simbolic, cu o parte din viaţa Mântuitorului: cum a venit în lume preamărit de îngeri, cum s-a arătat oamenilor şi i-a învăţat cuvintele adevărului, cum şi-a ales apostolii şi i-a trimis la propovăduire, cum şi-a arătat iubirea Sa de oameni până la jertfa de pe Cruce[38].
     Ectenia mare mai este numită şi ectenia pentru pace, având în centrul ei importanţa rugăciunilor în pace cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu semenii noştri, ca mod de împăcare cu Dumnezeu. Rugăciunea „Doamne miluieşte” ne confirmă nevoia milei lui Dumnezeu pentru ajutorul nostru pe calea mântuirii.
Precum lumina soarelui este izvor de sănătate şi distruge microbii care o atacă tot astfel harul lui Dumnezeu este izvor de sănătate morală şi de biruinţă asupra păcatului[39].
La fiecare sfârşit al vreunei ectenii o pomenim pe Maica Domnului pentru că e „plină de dar” şi pentru că a adus în lume pe dătătorul harului.
     Ecteniile începătoare sunt trei, pentru a ne aminti că Dumnezeu este întreit în Persoane şi că, prin aceasta, numărul trei e un simbol al infinităţii, dar al infinităţii în iubire, căci în Dumnezeu e infinitatea vieţii în iubire[40].
     Taina Întrupării este arătată în Sfânta Liturghie prin cântarea psalmilor profetici 91, 92, 94, care se mai numesc şi psalmi antifonici. Ei se rosteau în fiecare Duminică şi sărbătoare la Sfânta Liturghie în primul mileniu, iar cântarea lor se numeşte „cântarea celor trei antifoane”. Aceşti psalmi vestesc atât mila, bunătatea, dreptatea, adevărul şi mărirea lui Dumnezeu cât şi bucuria ce s-a arătat în lume prin venirea Mântuitorului Hristos.
     Cu vremea psalmii profetici au ajuns să se rostească doar la sărbătorile în cinstea Domnului nostru Iisus Hristos şi a Maicii Domnului. Biserica a rânduit alţi psalmi cum ar fi: 102, 2-5, 10-11, 13-14. În locul antifonului al treilea, auzim rostindu-se Fericirile.
     Vorbind despre ele, părintele le împarte în trei grupe de câte trei arătând cum putem deveni membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu şi cum putem dobândi fericirea lăuntrică şi veşnică a sufletului, pentru că ele sunt „un rezumat al Evangheliei, o chemare la Împărăţia lui Dumnezeu”[41].
     Ieşirea cu Sfânta Evanghelie şi arătarea ei credincioşilor închipuie arătarea Mântuitorului în lume la începutul propovăduirii Sale. Aşezată pe Sfânta Masă şi închisă între scoarţele sale împodobite, Evanghelia era tăcută. Acum, aşezată la locul ei, e gata să se deschidă – ceea ce se va face foarte curând – şi să grăiască. Părintele Stăniloae subliniază faptul că întâlnirea noastră de acum cu Iisus Hristos nu este simbolică ci reală. În Liturghie noi devenim contemporani reali ai evenimentelor biblice, de la Geneză până la a Doua Venire[42].
Îndată după intrarea cu Evanghelia în altar, Sfânta Liturghie ne arată în cântarea întreit sfântă adevărul credinţei noastre despre Sf. Treime. Ea este introdusă în cult în secolul al V-lea şi este o „mărturisire şi grăire de mărire” a lui Dumnezeu, Cel unul în fiinţă şi întreit în persoane. Ea prefaţează citirile biblice, adeverind învăţătura despre Sfânta Treime – sinteza învăţăturii creştine.
     Citirile biblice au fost rânduite spre lectură în cadrul slujbelor şi mai ales în Sfânta Liturghie pentru a cunoaşte mai bine Cuvântul mântuitor şi a ne pregăti mai curat pentru întâlnirea sfinţitoare cu El din Sfintele Taine[43].
     Ectenia pe care o auzim îndată după citirea Evangheliei se numeşte ectenia stăruitoare, întreită sau cu osârdie. După cunoaşterea adevărului dumnezeiesc şi a iubirii Fiului lui Dumnezeu, arătate nouă prin Evanghelie, ne apropiem cu mai multă îndrăzneală de Tatăl ceresc şi cerem cu mai multă căldură mila Lui cea bogată.
     Al treilea rând de rugăciuni, cu care se încheie Liturghia Catehumenlor, cuprinde cereri pentru cei chemaţi, adică pentru aceia ce se pregăteau să primească botezul creştin. Ei nefiind încă membri ai Bisericii lui Hristos, nu aveau voie să participe decât la o parte a Liturghiei, numită – a catehumenilor sau a celor chemaţi.
     Liturghia credincioşilor e cea de-a treia parte a Sfintei Liturghii, la care, în vremurile de început ale Bisericii, aveau voie să participe doar ce botezaţi.
Darurile, care vor fi în curând jertfite, trebuie aduse pe Sfânta Masă. Cele două ectenii pregătesc starea de înţelegere a dumnezeirii ce-şi descoperă slava în imnul heruvimic, unde „cerul şi pământul se unesc în sărbătoare”, după o expresie a Sfântului Ioan Gură de Aur.
     Ieşirea cu Sfintele daruri are o îndoită însemnătate: una istorică şi alta simbolică. Ne aminteşte cum se aduceau darurile în biserica veche creştină simbolizând anumite momente din viaţa Mântuitorului cum ar fi: ultimul drum făcut la Ierusalim şi intrarea triumfală în oraş. Aşezarea darurilor pe Sfânta Masă simbolizează îngroparea Domnului. E frumos de urmărit întreaga explicaţie pe care părintele Vasile o face despre aceste evenimente simbolice.
     Cu aşezarea darurilor pe Sfânta Masă ne apropiem de momentul cel mai însemnat al Sfintei Liturghii, când Mântuitorul, primind aceste daruri ca pe ale Sale, le preface prin venirea Sfântului Duh în Trupul şi Sângele Său, care ni se dă spre iertarea păcatelor, spre viaţa de veci şi spre moştenirea Împărăţiei cerurilor[44].
     Părintele Vasile insistă asupra mesajului: „Să ne iubim unii pe alţii şi să mărturisim într-un gând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh”, ce pune Sfânta Liturghie sub semnul nesfârşitei iubiri a lui Dumnezeu faţă de credincioşi, momentul prezenţei netrecătoare a lui Hristos în inima credincioşilor şi a veacurilor. Prin jertfa Domnului se „arvuneşte” viaţa veşnică şi Împărăţia lui Dumnezeu doar celor ce nu trăiesc in vrăjmăşie.
     Mărturisirea credinţei adevărate (Simbolul de Credinţă) se face îndată după îndemnul la comuniune prin iubire, căci nu este de folos mărturisirea credinţei, spune părintele Vasile, fără faptele iubirii de Dumnezeu şi de oameni, precum sunt fără putere faptele iubirii dacă nu sunt străbătute şi luminate de adevărul credinţei[45].
     Rostirea lui în Sfânta Liturghie s-a început în Antiohia la sfârşitul veacului al V-lea, iar între anii 512-518 s-a introdus în Liturghia întregii Biserici Ortodoxe în urma hotărârii patriarhului Timotei al Constantinopolului.
     Trei sunt datoriile noastre faţă de acest Simbol: să-l cunoaştem, să-l mărturisim şi să-l apărăm.
După comuniunea iubirii şi mărturisirea credinţei adevărate în Dumnezeu ne apropiem de partea cea mai însemnată a Sf. Liturghii, în care se petrece minunea minunilor, prefacerea darurilor de pe Sfânta Masă în Trupul şi Sângele Domnului. Sf. Chiril ne face să înţelegem că în acest ceas înfricoşat al Sf. Liturghii se cuvine să avem inimile la Dumnezeu, iar nu jos la cele pământeşti.
     Preotul se pregăteşte de această stare prin rostirea rugăciunii euharistice sau de mulţumire care premerge şi cuprinde jertfa cea de taină. Cuprinsul ei este foarte bogat în învăţături mântuitoare, încât ne apare ca o sinteză a concepţiei creştine despre Dumnezeu şi despre răscumpărarea neamului omenesc din robia celui rău[46].
Din acest moment Sfânta Liturghie ne face pomenire de patima, de moartea şi Învierea Domnului, lucrări dumnezeieşti prin care s-a dobândit mântuirea noastră.
     Suntem în preajma celui de-al treilea moment al aducerii darurilor. Mai întâi ele au fost aduse de credincioşi la Proscomidie, apoi pe Sfânta Masă în timpul cântării heruvimice iar acum sunt predate Mântuitorului cu cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale”. Rugându-L să le primească ca pe ale Sale, ne dăm seama că darurile pe care le aducem – adică pâinea şi vinul – sunt până la urmă daruri pe care ni le-a dat însuşi Dumnezeu. Nu noi suntem producătorii lor, ci ele vin de la Dumnezeu[47].
     După rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt şi binecuvântarea darurilor se împlineşte minunea prefacerii. De acum nu mai avem în faţă doar imaginea sau simbolul Domnului, ci însuşi Trupul Lui, care a pătimit, a fost răstignit, îngropat, a înviat, s-a înălţat la ceruri şi stă de-a dreapta Tatălui. Iar vinul este de acum înainte însuşi Sângele care a ţâşnit din coasta cea împunsă cu suliţa.
     Minunea este cu totul nevăzută – spune părintele Vasile – dar reală, la ea se ajunge numai prin credinţă, care este „adeverirea lucrurilor nevăzute” (Evr 11, 1).
Prin jertfa euharistică noi dobândim câteva roade ce vin în ajutorul mântuirii noastre: „Ca să fie celor ce se vor împărtăşi, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Său Duh, spre plinirea Împărăţiei Cerurilor, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă.”[48]
     După săvârşirea Sfintei jertfe, preotul rosteşte în taină o rugăciune de mijlocire în care se roagă ca sfintele daruri să-şi reverse binefacerile lor cereşti peste întreaga făptură. În acest timp credincioşii cânta Axionul sau cântarea de preamărire a Maicii Domnului: „Cuvine-se cu adevărat…”
     Dacă în partea de mijloc a Sfintei Liturghii s-a săvârşit jertfa cea de taină, în partea din urmă a ei se împlineşte taina împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Prin aceasta se împlineşte însuşi scopul dumnezeieştii slujbe, adică sfinţirea credincioşilor.
     Urmează apoi ectenia celor şase cereri care se încheie cu însuşi rugăciunea pe care ne-a învăţat să o rostim Domnul nostru Iisus Hristos – rugăciunea „Tatăl Nostru”. Părintele Vasile stăruie în explicarea fiecărei părţi din rugăciune, dezvoltând bogăţia de sensuri pe care rugăciunea ne-o revelează[49].
     Rugăciunea Tatăl Nostru nu încheie Sfânta Liturghie, ci ne pregăteşte pentru unirea cu Hristos prin taina Sfintei Cuminecături, pe care o primim în partea din urmă a Sfintei Liturghii.
Cel mai profund sentiment pe care îl încercăm în momentul în care ne aflăm în faţa Sfântului Potir ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, este sentimentul umilinţei, în faţa unei atât de mari iubiri a lui Dumnezeu.
     Iată acum toate sunt gata. Ospăţul este îmbelşugat. Hrana este cerească. Mielul nevinovat este frânt spre mâncare şi paharul binecuvântării plin cu Sângele cel tainic al Domnului. Slujitorii lui Hristos sunt trimişi să zică tuturor: Gustaţi şi vedeţi că este bun Domnul[50].
     În această parte a Sf. Liturghii, în timp ce se cântă imnul „Unul Sfânt”, preotul pregăteşte Sfânta Pâine, care este acum Trupul Domnului, spre împărtăşirea credincioşilor. Toată lucrarea pregătirii darurilor pentru împărtăşanie precum şi împărtăşirea preotului cu Trupul şi Sângele Domnului se săvârşeşte în taină în Sfântul altar.
     Părintele Vasile aduce în discuţie problema împărtăşirii credincioşilor arătând că în vremea primară a Bisericii mulţi creştini se împărtăşeau la fiecare Liturghie, practică ce se întâlneşte mai rar sau aproape deloc în vremea noastră. Creştinii se limitează a se spovedi şi împărtăşi doar în timpul Postului Mare şi cel al Naşterii Domnului[51].
     Astfel am ajuns la momentul în care se împlineşte o altă poruncă a Domnului nostru Iisus Hristos – propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu. Liturghia şi predica, spune părintele Vasile, au mers mână în mână în istoria creştinismului. Împărtăşirea lui Hristos sub forma pâinii şi a vinului din Sf. Euharistie, sau sub forma cuvântului, sub forma propovăduitorilor lui sunt două înfăţişări ale aceluiaşi sacerdoţiu, două chemări pe care Biserica le-a împlinit cu râvnă.
     Părintele Vasile era convins de importanţa cuvântului în vestirea adevărului dumnezeiesc, asemănând Cuvântul lui Dumnezeu cu sabia care taie şi desparte pe cele rele în inima noastră, cu lumina care risipeşte întunericul minciunii şi al fărădelegii, cu focul care arde păcatul şi aprinde în noi dorul după cele înalte[52].
     Învăţătura pe care o cuprinde ea, adevărul ei, mângâierea sau mustrarea ce se face în cadrul ei, este de la Dumnezeu. Nu este permis să propovăduieşti ceea ce crezi tu că vrei, ci ceea ce ne porunceşte Dumnezeu în cuvintele Sale. Să nu căutăm în predică ceea ce ne place, ci ceea ce ne mântuieşte. Fiecare predică nu este spre lauda noastră, ci spre mărirea lui Dumnezeu şi spre sfinţirea numelui Său în inima noastră.
     Momentul cel mai însemnat din ultima parte a Sf. Liturghii este acela în care suntem chemaţi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului. Acesta este momentul în care se împlineşte adevăratul scop al Liturghiei: unirea cu Hristos şi sfinţirea vieţii noastre prin Taina Euharistiei: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!
La această chemare noi răspundem cu cuvintele psalmistului: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului: Dumnezeu este Domnul şi s-a arătat nouă.” Să nu uităm că precum prin mâncare ne-am supus în rai morţii, tot prin mâncare pe pământ ni se dă nemurirea.
     Mântuitorul Hristos a stat împreună cu ucenicii Săi după învierea din morţi patruzeci de zile, apoi S-a înălţat la cer, iar la cincizeci de zile de la înviere a trimis pe Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, asupra Apostolilor.
     Această parte din viaţa Mântuitorului ne este înfăţişată în chip simbolic în partea ultimă a Sf. Liturghii, după împărtăşirea credincioşilor. Rugăciunile şi cântările de acum au o notă de bucurie duhovnicească pe care o simte sufletul ce s-a unit cu Hristos prin Taina Euharistiei. Iar actele liturgice ne amintesc de arătările Mântuitorului după înviere, de înălţarea Sa la cer şi de pogorârea Sfântului Duh.
     Preotul încheie Sfânta Liturghie cu: „Binecuvântarea Domnului peste voi cu al Său dar şi cu a Sa iubire de oameni, totdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor”.
În încheiere, părintele Vasile ne face să înţelegem că oricât am încerca să explicăm Sfânta Liturghie, aşa cum au făcut-o mulţi până la dânsul şi după, ea este ca o fântână adâncă, din care cu cât scoţi mai mult cu atât dai de apă mai bună şi mai răcoritoare[53].
     Dincolo de faţada obiecţiilor intelectuale, a cinismului sau a indiferenţei, orice om îşi ascunde de fapt izolarea şi nevoia unei prezenţe. Mântuitorul nu a pierdut vreodată ocazia de a le explica oamenilor legătura dintre hrana trupească şi hrana sufletească, arătând că în centrul acestei întâlniri stă omul liturgic[54].
     Redescoperirea omului liturgic alungă izolarea omului contemporan supus atâtor presiuni secularizante. Sfânta Liturghie este o invitaţie la compania lui Dumnezeu. Însăşi etimologia cuvântului companie (con – cu şi panis – pâine) ne face să înţelegem că Dumnezeu n-a creat omul să mănânce singur. Compania înseamnă a mânca pâinea împreună, ea aduce dragoste şi înmulţeşte orice sentiment de bunăvoinţă a celor ce sunt împreună.
     Prin Sfânta Liturghie omul devine comesean cu Mântuitorul Hristos iar mâncarea pe care o gustă (pâinea şi vinul) îl asimilează pe el pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
A te apropia de omul modern este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţă ceea ce dormitează în el: comuniunea.
     Cred că tocmai acest lucru face şi cartea părintelui Vasile, ne redeschide gustul către liturgicul din om arătându-ne esenţa liturgică a devenirii noastre cosmice şi, în definitiv, un mod de vieţuire pentru omul contemporan.
     Primeşte-L, deci, pe Hristos ca „mâncare” şi „băutură” şi umblă apoi prin lume ca o taină vie, ca o Cină de Taină mişcată pe dinăuntru. Căci prin oameni Hristos vorbeşte din nou lumii, dăruindu-se tuturor drept hrană. Iar unul dintre aceşti oameni rămâne şi Episcopul Dr. Vasile Coman al Oradiei.

[toggle title=”EPISCOP DR. VASILE COMAN – Cronologie”]

1912 – 25 decembrie / 7 februarie 1913, în localitatea Deal judeţul Alba, se naşte Vasile Coman, fiul lui Ioan şi al Ioanei Coman , al doilea copil din cei nouă ai familiei.
1919-1923 – urmează şcoala primară în comuna natală.
1923-1924 – urmează clasa I la Gimnaziul din Sebeş-Alba.
1924-1930 – urmează clasele II-VII la Liceul ,,Aurel Vlaicu” din Orăştie.
1930-1934 – urmează Academia Teologică din Sibiu debutând în Revista Teologică din 1933 cu o cronică: ,,Asociaţie studenţească” (nr. 11-12) şi cu o recenzie la cartea: ,,Biserica şi problemele ei sociale” în acelaşi număr al revistei.
1934 – obţine la 30 iunie Diploma de Licenţă în Teologie la Academia Teologică Andreiană din Sibiu prezentând lucrarea: ,,Doctrina despre Purgator şi combaterea ei”. La 3 octombrie obţine Diploma de capacitate preoţească.
1934-1935 – urmează, ca bursier al Mitropoliei Ardealului, Facultatea de Ştiinţe naturale din Cluj.
1936 – la 4 ianuarie se căsătoreşte cu învăţătoarea Aurelia Curcubătă verişoara primară a ilustrului teolog Dumitru Stăniloae şi nepoata preotului Iordan Curcubătă din Budila.- la 27 februarie este hirotonit preot de către Episcopul Dr. Vasile Stan în Catedrala mitropolitană din Sibiu şi instalat ca administrator parohial în comuna Şirnea, jud. Braşov, unde va rămâne până la 1 septembrie 1937.- la 10 noiembrie este licenţiat în teologie ortodoxă, cu media ,,Distincţie” la Universitatea ,,Regele Carol II” din Cernăuţi prezentând lucrarea ,,Învăţătura romano-catolică despre purgator şi combaterea ei”.
1937 – la 10 februarie primeşte diploma de licenţă în teologie a Universităţii ,,Regele Carol II” din Cernăuţi.- urmează Seminarul Pedagogic din Cluj (1936-1937) iar în sesiunea din iunie promovează examenul de capacitate pentru profesori, specialitatea religie, cu media 950.– la 1 septembrie intră în învăţământ ca profesor de educaţie morală la şcolile de ucenici din Braşov şi la ore de religie la şcolile secundare de fete din Braşov.
1938 – la 19 mai se naşte primul copil – Vasile.- la 1 septembrie este numit profesor de religie la liceul ,,Andrei Şaguna”unde predă până în anul 1942. Apare în Revista Teologică de la Sibiu studiul ,,Raportul dintre rugăciunile pentru cei morţi şi purgatoriu”.
1940 – îi apare lucrarea ,,Creaţie, evoluţie şi transformism” în Omagiu Î.P.S. Nicolae Bălan, Sibiu. În ziua de 8 martie primeşte Medalia centenarului Regelui Carol I pentru contribuţia adusă înzestrării armatei.
1941 – la 25 iulie se naşte al doilea fiu – Dumitru.- îi apare la Sibiu lucrarea ,,Adevărul ortodox şi greşeala sectară despre Sfânta Tradiţie”.
1942 – în iulie este ales şi instalat ca paroh la biserica Adormirea Maicii Domnului din Braşov-Cetate.
1943 – îi apare lucrarea ,,Hristos şi tineretul. Meditaţii’’.în colaborare.
1944 – se înscrie la doctorat la Facultatea de Teologie din Bucureşti pregătind teza cu subiectul: ,,Rugăciunile pentru căpetenia şi autorităţile statului în cultul creştin”, la catedra de liturgică a reputatului liturgist preot Petre Vintilescu.- îi apare lucrarea ,,Religie şi caracter. Contribuţiuni la cunoaşterea şi predarea religiei în epoca adolescenţei”.
1945 – la 21 februarie susţine cele cinci lucrări de seminar obligatorii în cadrul programului doctoral la materiile: Îndrumări misionare şi sectologie; Pastorală; Drept bisericesc, Omiletică şi Catehetică şi Liturgică.- îi apar lucrările ,,Exorciştii în dreptul bisericesc” şi culegerea de predici la cununie „Hristos în familie”.
1946 – la 21 februarie susţine examenul de admisibilitate la doctorat obţinând media 10 (magna cum laude).- la 30 iulie se naşte fiica Maria-Aurelia alintată Marioara.
1947 – la 24 octombrie obţine titlul de doctor în teologie al Facultăţii de Teologie din Bucureşti cu media 10, calificativul ,,magna cum laude’’,avându-l ca referent principal pe părintele profesor Petre Vintilescu.- îi apare lucrarea ,,Cartea în slujba păstoririi creştine”, Braşov.
1949 – urmează cursurile de îndrumare pastorală obţinând media 10.
1950 – la Rusalii este hirotesit de Î. P. S. Nicolae Bălan – iconom.
1957 – la 1 ianuarie este numit protopop al Braşovului de către Î.P.S. Justin Moisescu, mitropolitul Ardealului.- în toată această perioadă colaborează cu studii, recenzii, articole şi predici la revistele de specialitate din ţară.
1960 – la 16 octombrie este hirotesit stavrofor de către Mitropolitul Nicolae Colan al Ardealului.
1969 – la 17 august, în urma unei îndelungate suferinţe, trece la cele veşnice protoprezbitera Aurelia – soţia părintelui.
1970 – la 13 decembrie Colegiul Electoral Bisericesc îl alege episcop al Oradiei în locul rămas vacant prin pensionarea episcopului Valesian Zaharia.- la 23 decembrie este tuns în monahism la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus-Făgăraş şi ridicat la rangul de arhimandrit.- la 27 decembrie hirotonit arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Sibiu de către Î.P.S. Dr. Nicolae Mladin, Mitropolitul Ardealului, P.S.Teofil al Clujului şi P.S.Episcop Vicar Visarion Aştileanu.
1971 – la 10 ianuarie este instalat ca episcop în Catedrala cu Lună din Oradea de către Î.P.S. Dr. Nicolae  Mladin, Î.P.S. Dr. Nicolae Corneanu, P.S. Teofil Herineanu al Clujului şi P.S. Teoctist Arpaşu al Aradului.- între 1-14 mai participă ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române în vizita efectuată în Grecia şi Etiopia. în august are loc vizita P.F. Patriarh  Justinian Marina la Oradea.
1972 – la 31 mai participă la Conferinţa teologică interconfesională de la Cluj ,,Tematica şi rezultatul  convorbirilor ortodox-protestante după 1961. Importanţa acestor convorbiri pentru ecumenismul local’’.- Între 17-19 septembrie participă la serbările Bisericii Reformate din R.P.Ungară şi la colocviul asupra temei ,,Tradiţie şi actualitate”,unde prezintă referatul cu titlul: ,,Caracterul Tradiţiei în Ortodoxie” (Debreţin).
1973 – la 4 octombrie participă la Conferinţa teologică interconfesională de la Cluj cu titlul : ,,Căi şi mijloace ale ecumenismului contemporan”.- la 25 noiembrie sfinţeşte Paraclisul episcopal şi inaugurează muzeul de cărţi şi obiecte bisericeşti vechi de la Reşedinţa episcopală.- îi apare lucrarea ,,Cuvântări liturgice”, o culegere de predici la Sfânta liturghie, mare parte din ele rostite la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Cetatea Braşovului, pe vremea cînd era parohul acesteia.
1974 – la 13 mai participă la Conferinţa teologică interconfesională de la Cluj  ,,Fiţi împlinitori ai Cuvântului (Iacob 1,22). Unitate in Hristos şi pace pe pământ”.- la 20 august este decorat cu prilejul jubileului a XXX a aniversare a României  cu Ordinul 23 August clasa a III a.- la 5 noiembrie participă la Conferinţa teologică interconfesională de la Sibiu: ,,Isus Hristos liberează şi uneşte”.
1975 – între 20-30 mai face parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care vizitează Ţara Sfântă-Israel.- la 24 mai primeşte medalia ,,Buna Vestire din Nazaret” instituită de Papa Leon al XIII lea, de la custodele catolic al Ţării Sfinte Maurillo Sacchi.- la 25 mai este distins de Patriarhul grec Benedict cu ,,Crucea de Aur” a Sfântului Mormânt.- la 28 mai face parte din soborul ierarhilor, în frunte cu Patriarhul Justinian, care sfinţesc Paraclisul Aşezământului românesc de la Ierusalim.- apare ediţia a doua a Cuvântărilor liturgice.
1976 – între 3 iunie şi 3 iulie face parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române care vizitează Arhiepiscopia misionară română din America şi Canada.- la 28 octombrie ia parte la a 28 a Conferinţă teologică interconfesională de la Sibiu : ,,Comunitatea conciliară în Mişcarea Ecumenică şi poziţia bisericii creştine din ţara noastră”.
1978 – între 11 mai-2 iunie participă la vizita delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române făcută Arhiepiscopiei misionare din America şi Canada.- între 4-9 noiembrie participă în localitatea Sigtuna, din Suedia, la conferinţa Comisiei interortodoxe pentru pregătirea dialogului cu Bisericile Luterane prezentând un referat amplu.
1979 – între 15-21 septembrie participă la a doua întrunire a Comisiei interortodoxe pentru pregătirea dialogului teologic cu Bisericile Luterane, desfăşurat la mănăstirea luterană Amelungaborn din R.F.Germania.- între 19-23 noiembrie participă în localitatea Glosar I din R.F.Germania la dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din R.F.G. susţinând în cadrul temei generale : ,,Sfânta Scriptură, Tradiţia şi Mărturisirea”, referatul cu titlul: ,,Însemnătatea Sfintei Scripturi şi Tradiţiile în viaţa liturgică (cultică) a Bisericii Ortodoxe”.
1980 – între 23-26 octombrie participă la al doilea dialog între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică ce s-a desfăşurat la Iaşi având ca temă : ,,Sfintele Taine ale Bisericii în Confessio Augustana şi în Mărturisirile de credinţă ortodoxă sec. al XVI – XVII”.- îi apare cartea de predici ,,Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor”.
1981 – participă la Helsinki, între 28 august – 4 septembrie, la Dialogul teologic general dintre Bisericile Ortodoxe şi Bisericile luterane unde prezintă referatul :,,Lucrarea Sfântului Duh în Liturghie’’.
1982 – între 30 august-4 septembrie participă la al VI lea Simpozion Teologic Sud-Est European de la Bucureşti cu tema : ,,Biserica – loc necesar pentru mântuire” şi ,,Influenţa culturală a creştinismului asupra istoriei popoarelor din Sud-Estul european”.
1983 – între 5-18 februarie face o vizită în Austria, în localităţile Viena şi Salzburg, la invitaţia Fundaţiei Pro Oriente”.- la 7 februarie ţine conferinţa cu tema: ,,Ţările Româneşti apărătoare ale creştinătăţii în Evul Mediu”, în ampla  manifestare legată de aniversarea a 300 de ani de la eliberarea Vienei (1683).-îi apare lucrarea: ,,Scrieri de teologie liturgică şi pastorală”.
1984 – între 2-9 septembrie participă la Heidelberg la Lucrarile seminarului teologic sud-est european, desfăşurate în clădirea Petersstifd, având ca temă : ,,Alegerea harului şi viaţa liberă a omului după tradiţia Bisericii din Răsărit şi Apus”, prezentând conferinţa cu titlul: ,,Trepte ale comunicării credincioşilor în Sfânta Liturghie”.- îi apare ediţia a doua a cărţii de predici: ,,Slujind lui Dumnezeu slujim oamenilor”.
1985 – între 6-11 mai participă la Techirghiol la a patra întrunire de dialog între Biserica Ortodoxă Română şi Biserica Evanghelică din Germania având tema :,,Mântuirea în Hristos şi vindecarea lumii”;susţinând cu acest prilej referatul introductiv.- între 23-31 mai participă la Allentown (SUA) la al treilea dialog general ecumenic între Biserica Ortodoxă şi Federaţia Luterană mondială având ca temă: ,,Revelaţia divină”.- îi apare lucrarea ,,Cuvinte pentru suflet”.
1986 – între 25-31 august participă la a opta sesiune de lucru a seminarului teologic Sud-Est european care s-a desfăşurat la Budapesta având tema : ,,Mistica în tradiţiile Bisericilor din Răsărit şi Apus”, unde a prezentat referatul intitulat: ,,Asceză şi mistică în Liturghia ortodoxă de rit bizantin”.
1987 – participă la manifestările jubiliare – a 50 a conferinţă teologică interconfesională  de la Bucureşti.- la 25 decembrie este serbat la împlinirea vârstei de 75 de ani, în Paraclisul de la Reşedinţa episcopală, în prezenţa Mitropolitului Antonie al Ardealului şi a Episcopului Vicar Patriarhal Vasile Târgovişteanu.- îi apare a doua ediţie a cărţii ,,Cuvinte pentru suflet”.
1988 – îi apare lucrarea ,, În apărarea unităţii credinţei străbune”, o reeditare a Cuvântărilor liturgice îmbogăţită cu texte noi.- starea precară de sănătate îi slăbeşte dinamismul misionar.
1990 – reînvie revista bisericească a Eparhiei : ,,Legea Românească.”- sfinţeşte piatra de temelie a Catedralei celei noi din Oradea alături de noul arhiereu vicar al Eparhiei: Dr. Ioan Mihălţan.
1991 – înfiinţează Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii din Oradea prin grija rectorului Teodor Maghiar şi al venerabililor profesori de teologie Dr. Teodor Sasu şi Dr.Gheorghe Liţiu.- face demersurile necesare pentru aducerea la Oradea, în cripta episcopală, a osemintelor episcopului-martir Nicolae Popoviciu, ilustrul său înaintaş.
1992 – îi apare ediţia a doua a cărţii ,,Religie şi Caracter”.- la 10 iulie este chemat la Domnul, în soborul Ierusalimului de Sus, după 35 de ani de slujire preoţească şi 21 ani de slujire arhierească în cetatea Oradiei celei Mari.

[/toggle]
Bishop Dr. Vasile Coman – A Preacher of the Holy Liturgy. This paper focuses on the personality of His Grace Dr. Vasile Coman, considered from the perspective of his liturgical concerns. He explains in his book, “Cuvântari liturgice” (i.e. “Liturgical Speeches”), in a catechetical manner, the entire Divine Liturgy, emphasizing its importance for the salvation of all those who participate in it. We have also highlighted the beauty of Dr. Coman’s homiletic approach, using as supportive evidence his other writings on the Divine Liturgy. This perspective reveals Dr. Coman’s liturgical and homiletic skills within the context of his age.
[toggle title=”Bibliografie”]
[1] Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, p.29 ş.u. Autorul are o întreagă pledoarie pentru „omul nou” ca om al rugăciunii, ca fiinţă liturgică, în a cărui chip luminat de surâsul liturgic descoperi biserica lui Hristos ce prelungeşte liturghia în viaţa lui zilnică. p.79 passim.
[2] Vezi Prot. Dr.Vasile Coman, „Tatăl nostru”, în MB, nr.7-8, 1959, sau „Pâinea noastră”, în MB nr.7-12, 1960, sau „Şi ne iartă nouă…”, în MB nr.3-6, 1960, sau „Casa Păcii”, în MA, nr.1-3, 1967 şi exemplele ar putea continua.
[3] Cuvântări liturgice, I -1971, II -1976 şi În apărarea unităţii credinţei străbune, Oradea, 1988.
[4] Vezi în acest sens: „Preoţie şi slujire în scrierile episcopului dr.Vasile Coman”, în Orizonturi Teologice, Oradea, volum omagial, 2001; „Teologia pastoralelor episcopului Vasile Coman”, în OT, Oradea, nr.3-4, 2004, p. 162-176 şi „Familia în viziunea episcopului Vasile Coman”, în RT, Sibiu, nr.2, 2005.
[5] Prot. Dr. Vasile Coman, „Liturghia este jertfa nesângeroasă a Mântuitorului”, în MA, Sibiu, nr. 6-8, 1964, p. 540, vezi şi lucrările de mai târziu ale sale: „Însemnătatea Sf.Liturghii în viaţa credincioşilor”, în MO, Craiova, nr.3-4, 1976, p. 175-185 şi „Lucrarea Sfântului Duh în Liturghie”, în MA, Sibiu, nr.4-6, 1981, p. 257-277. Ideea legată de Liturghie în care bate inima bisericii se poate citi mai pe larg şi la Anton Baumstark, Liturgie comparee. Principes et Methodes pour l’etude historique des liturgies cretiennes, troisiemes edition, Revue par Bernard Botte O.S.B., Paris, 1953, p.2-3.
[6] Ibidem, p.541-542: Mitropolitul Bartolomeu explică şi el inspirat întâlnirea cu Hristos euharistic în lucrarea: Cartea deschisă a Împărăţiei, o însoţire liturgică pentru preoţi şi mireni, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 41, în care ne aminteşte „Spre deosebire de spaţiul cultural, în care realitatea devine simbol şi se opreşte aici, spaţiul liturgic cupinde succesiunea: realitate-simbol-realitate. Vorbind la obiect, Iisus Hristos istoric devine aici simbol în pâine şi vin, pentru ca simbolul în pâine şi vin să devină Hristos euharistic. Faptul că pâinea şi vinul vor deveni Trupul şi Sângele lui Hristos fără să-şi piardă însuşirile naturale ţine de misterul liturgic.”
[7] Vasile Coman, În apărarea unităţii credinţei străbune, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, 1988, p.7.
[8] Idem, Liturghia este jertfa…, p.542.
[9] Idem, „Coordonate ale vieţii creştine în Sfânta Liturghie”, în MB, Timişoara, nr.1-3, 1968, p.33, mai pe larg Pr. Petre Vintilescu, „Funcţiunea catehetică a Liturghiei”, în ST, nr.1-2, 1949, p.19 ş.u. sau excelenta lucrare: Istoria liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, 2001.
[10] Acelaşi gând este dezvoltat şi de părintele Teofil Părăian în Puncte cardinale ale Ortodoxiei, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2005, p. 54-55; vezi şi V. Coman, Coordonate…, p.36.
[11] Ibidem, p.37; iar pentru aprofundarea ideii vezi mai pe larg: Hans Urs von Baltazar, Kosmische Liturgie, Freiburg, 1941 şi o alt fel de analiză la Ep.Vicar Dr. Daniel Ciobotea, „Liturghia ortodoxă: viziune de viaţă atotcuprinzătoare”, în MB, Timişoara, nr. 1-2, 1990, p. 27 ş.u.
[12] Câteva titluri se impun a fi menţionate: Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii, trad. Ene Branişte, Editura Arhiepiescopiei Bucureştilor, Ediţia II, 1989; D. Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, EIBMBOR, 2004; Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1998; Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I şi II, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996 şi 2001; Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăţie, Editura Deisis, Sibiu, 1996; Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editura Anastasia, 2000; Arhim. Dr. Iuvenalie Ionaşcu, Sfânta Liturghie şi Împărăţia lui Dumnezeu, Editura Anastasia, 2000; Arhiep.Bartolomeu, Cartea deschisă a Împărăţiei…, sau André Scrima, Biserica liturgică, Editura Humanitas, 2005 şi exemplele ar putea continua.
[13] Paul Evdokimov explică şi el această taină: „Rugăciunea Bisericii poartă freamătul revelaţiei biblice, ea vine din totalitatea adevărului şi în el culminează. De aceea, orice regulă de rugăciune debutează printr-o invocare a Sfintei Treimi”, în lucrarea: Vârstele vieţii spirituale, Editura Christiana, 1993, p.185.
[14] André Scrima în Biserica Liturgică, Editura Humanitas, 2005, vorbeşte „in extenso” despre această lucrare a Duhului Sfânt, arătând că de la pogorârea Sa, de când Duhul se află în această lume, îl cunoaştem pe Dumnezeu în mod liturgic. Liturghia este lucrare a Duhului iar Duhul dar al Liturghiei. Vezi în acest sens întregul capitol: Omul renăscut din duh în viaţa liturgică, p. 25-44.
[15] Ibidem, p. 195-196.
[16] Rubem A. Alves în Cartea cuvintelor bune de mâncat sau bucătăria ca parabolă teologică, Editura Deisis, Sibiu, 1988, definea acest moment al împărtăşirii într-un mod original: Euharistia e un dineu antropofagic, un ritual magic. Mănânci trupul persoanei moarte pentru a ajunge ca ea. Sperăm să fim mâncaţi, asimilaţi de mâncare… dacă trupul şi sângele ar fi asimilate în trupurile noastre, ele ar deveni ceea ce sântem noi. Dar Euharistia e inversul normalităţii: mâncăm şi bem pâinea şi vinul, dar pâinea şi vinul sunt cele care ne mănâncă pe noi. Urmează să devenim ceea ce sunt ele: Trupul şi Sângele lui Hristos, p. 31.
[17] Vasile Coman, În apărarea…, ed. cit., p. 41; vezi şi Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăţie, elemente de trăire liturgică a tainei unităţii în Biserica Ortodoxă, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p. 58-72.
[18] Paul Evdokimov face un pas mai departe în înţelegerea acestui adevăr: „Ea, ne învaţă adevăratul raport dintre mine şi ceilalţi, face să se înţeleagă expresia – iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi –, ajută să ne desprindem de noi înşine, să facem a noastră rugăciunea umanităţii. Prin aceasta destinul fiecăruia devine prezent în noi. Rugăciunea îmbrăţişează oraşul, neamurile, umanitatea şi cere pacea şi unitatea tuturor. Orice izolare, orice separaţie individuală distonează în această simfonie perfectă: format liturgic, orice spirit ştie din experienţă că nu poate sta singur în faţa lui Dumnezeu şi că se mântuieşte pentru ceilalţi, cu ceilalţi liturgic”, vezi Vârstele vieţii…, ed. cit., p. 185; Vasile Coman, op. cit., p. 52-53 şi Tomas Spidlik, Spiritualitatea răsăritului creştin, II Rugăciunea, capitolul „Rugăciunea liturgică”, p. 94-127.
[19] Vasile Coman,  op. cit., p. 55.
[20] Ibidem, p.56; vezi şi Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieştii liturghii şi Despre viaţa în Hristos, Editura Arhiepiscopiei Bucureştilor, 1992, p.30.
[21] Ibidem, p.61; părintele Stăniloae, în monumentala lucrare: Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 1986, în studiul introductiv de peste o sută de pagini, explică pe larg sensul sfintei biserici – ca cer pe pămât sau ca centru liturgic al creaţiei, dar vorbeşte în acelaşi timp şi de fiinţa umană ca biserică, iar persoana umană ca preot în ea (p. 21-80). Omul trebuie să dezvolte în fiinţa sa calitatea de biserică ce are în centrul ei pe Dumnezeu şi calitatea sa de preot ce slujeşte lui Dumnezeu aflător în altarul inimii sale (p. 21).
[22] Vasile Coman,  op. cit., p. 66.
[23] Ibidem, p. 69-71.
[24] Paul Evdokimov are un înteg capitol despre „omul cel nou” în lucrarea Iubirea nebună a lui Dumnezeu, definindu-l ca om înnoit, om al rugăciunii, o fiinţă liturgică şi actuală ce mărturiseşte împărăţia lui Dumnezeu ca fiindu-i deja deschisă (p. 65-83).
[25] Vezi şi Arhiep. Bartolomeu, Cartea deschisă…, p. 14-28, în care se descrie frumuseţea de negrăit a erminiei după care se pictează biserica şi simbolistica obiectelor necesare cultului; pentru detalii vezi Pr. Prof. dr. Ene Branişte, Arhim. Prof. Ghenadie Niţoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica Teoretică, EIBMBOR, Bucureşti, 2002, p. 93-144.
[26] Vasile Coman, op. cit., p . 78; Icoana este un chip al eternităţii. Ea ne îngăduie să ne depăşim timpul şi să întrevedem veacul viitor în oglinda tremurândă a chipurilor. P. Florenski, „L’icone”, în Cotacts, 1974, nr. 4, p. 325, apud. D. Stăniloae,Spiritualitate…, p. 71.
[27] Vezi Bartolomeu Anania, Cartea deschisă…, p. 23 unde face diferenţa între icoană şi tablou religios; şi amplul studiu al Pr. Stăniloae intitulat: „Sfintele icoane în cultul ortodox”, în Spiritualitate…, p. 55-81.
[28] Vasile Coman,  op. cit., p. 90. Prin coborârea Duhului Sfânt se primeşte şi se sfinţeşte jertfa, căci Duhul care se coboară e Duhul lui Hristos cel jertfit, care vrea să ne facă, dacă vrem şi noi, asemenea Lui; vezi D. Stăniloae,  op. cit., p. 94-95.
[29] Vezi Paul Evdokimov, Ortodoxia, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 260.
[30] Vasile Coman,  op. cit., p. 112.
[31] Ibidem, p.131.
[32] Ibidem, p.133; vezi şi Antonie de Suroj, Bucuria pocăinţei, Editura Marineasa, 2005, unde găseşti pagini admirabile despre pocăinţă: Pocăinţa este cotitura vieţii, răsturnarea gândurilor, schimbarea inimii ce ne întoarce cu faţa către Dumnezeu într-o nădejde plină de bucurie şi freamăt, în încrederea că, chiar dacă nu merităm mila lui Dumnezeu, Hristos a venit pe pământ nu ca să ne judece, ci ca să ne mântuiască, a venit nu la cei drepţi, ci la cei păcătoşi (p. 39).
[33] Ibidem, p. 137. Prefacerea pâinii pământeşti în pâine cerească şi împărtăşirea comunităţii cu ea este un act al Domnului provocat de cererea comunităţii euharistice prin jertfa de pâine şi vin, care se aduce la altar de către preot, ca jertfă a Bisericii, pe care Domnul o preface în Trupul şi Sângele Său euharistic prin lucrarea Sfântului Duh şi a slujitorilor Bisericii. Prefacerea darurilor euharistice arată că sensul Sfintei Euharisti este acela de a fi mijloc de dialog între Hristos şi Biserică. Vezi Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 330, sau cum ar conchide Yannaras: Biserica trăieşte transfigurarea creaţiei şi a omului în spaţiul şi timpul liturgic; vezi Libertatea moralei, Editura Anastasia, 2004, p. 87.
[34] Vezi Vasile Coman,  op. cit., p. 145-149.
[35] Ibidem, p. 159. Arhiepiscopul Bartolomeu, în lucrarea amintită: Cartea deschisă…, prezintă această lucrare de pregătire a darurilor şi spaţiul aferent sub un titlu inspirat: Împărăţia din firidă: „În peretele de miazănoapte al absidei altarului se află o firidă, adică o încăpere mică, în care nu încape decât un singur om stând în picioare, cu o măsuţă adăpostită într-o boltă şi cu o lumină de ceară aprisă la intrare. Se numeşte proscomidiar şi în ea se săvârşeşte proscomidia. Cuvântul e grecesc, de la verbul proskomizo, care înseamnă a aduce ceva pe palme, a oferi ceva în dar, a aduce cuiva ofrandă.” Tot el explică şi calitatea darului: „Un astfel de dar are valoare de jertfă. Jertfa este actul prin care tu renunţând la un bun al tău, i-l dăruieşti cuiva drag. A-i dărui ceva cuiva face parte din însăşi natura omului cu bun-simţ, care a izbutit să-şi înfrângă egoismul şi să simtă nevoia de a-şi bucura aproapele” (p. 38-39). Aşa se explică de ce părintele Vasile mai numeşte proscomidiarul – jertfelnic. Vezi şi Pr. Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica Teoretică, EIBMBOR, 2002, p. 188 ş.u., sau Sfântul Gherman al Constantinopolului, Tâlcuirea Sfintei Liturghii, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 2005, p. 47 ş.u.
[36] Vasile Coman,  op. cit., p.162-173.
[37] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,  op. cit., p. 129.
[38] Atât Pr. Stăniloae cât şi Arhiep. Bartolomeu explică în detaliu importanţa binecuvântării: Spiritualitate…, p. 133-138 şi Cartea…, p. 52-63.
[39] Vasile Coman,  op. cit., p. 179 şi Nicolae Cabasila, Tâlcuirea…, p. 46-48.
[40] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,  op. cit., p. 172.
[41] Vasile Coman,  op. cit., p. 186; vezi şi explicarea acestor fericiri p. 186-198. Te impresionează nu doar elocinţa teologică ci şi profunzimea socio-umană care ne pune în faţa unei personalităţi sensibilă la adevărurile şi realităţile vieţii cotidiene. „Cheia” în care sunt explicate aceste fericiri se rezumă la sintagma: Adevărata fericire se câştigă pe calea eliberării de păcat (p.187).
[42] Arhiep. Bartolomeu,  op. cit., p. 96 şi Pr. D. Stăniloae,  op. cit., p. 299.
[43] Vezi V. Coman, op. cit., p. 207 şi N. Cabasila, op. cit., p. 62.
[44] Ibidem, p. 222; vezi dezvoltat acest subiect la Nicolae I. Popoviciu, Epicleza euharistică, Editura Nemira, 2003, prezentată ca teză de doctorat la Facultatea de Teologie din Cernăuţi în 1933 şi care nu şi-a pierdut nici astăzi actualitatea.
[45] Ibidem, p. 230. Părintele Stăniloae vine cumva în completare: Crezul este dovada iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi mărturisirea Lui de către noi, este recunoaşterea acestei dovezi a iubirii Lui. Iar mărturisirea Lui în ceruri este manifestarea iubirii noastre întreolaltă, întemeiată pe iubirea Lui faţă de noi. E o manifestare a sobornicităţii Bisericii în dreapta credinţă, întemeiată pe mărturisirea comună a dragostei Lui Dumnezeu faţă de noi şi a dragostei noastre faţă de El şi între noi. Spiritualitate…,, p. 248.
[46] Vezi Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 160 şi Vasile Coman, op. cit., p. 238.
[47] Îi dăm lui Hristos pâinea menită să se prefacă în trupul nostru pământesc ca să ne întoarcă pâinea prefăcută în Trupul Lui înviat. „Dar din dar se face Rai”. Acesta e circuitul dragostei. De altfel în darul de pâine şi vin ce le aducem şi prin care ne aducem, în baza cererii Lui, e o întărire a pornirii de a ne dărui, e prefigurată însăşi dăruirea fiinţei noastre, dar şi voinţa Lui de a se aduce ca om şi de a le aduce toate cele create Tatălui. Vezi pentru detalii Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate …, p. 280 şi urm.
[48] Liturghier, p. 165, vezi pe larg explicaţia la Vasile Coman, op. cit, p. 248 – 252.
[49] Vezi Vasile Coman, op. cit, pp. 253-286. Multe din aceste cuvântări au văzut lumina tiparului în revistele teologiceMitropolia Banatului, Mitropolia Ardealului şi Mitropolia Olteniei; vezi în acest sens şi nota 2 din acest studiu.
[50] Imaginea pe care o creează autorul este de-a dreptul poetică.
[51] Pe lângă discuţiile legate de „rara” sau „deasa” împărtăşanie ce antrenează lumea clericală spre tot felul de dispute în care se pare că are câştig de cauză necesitatea împărtăşirii mai dese, pentru creştinul modern tot mai mult supus secularizării excesive, îşi mai face loc şi cea legată de folosirea unei singure linguriţe la împărtăşirea credincioşilor. Aceştia trebuie conştientizaţi de importanţa Sfintei Împărtăşanii şi a momentului la care sunt părtaşi: „Pe acea sfântă linguriţă preotul ţine cărbunele aprins pe care l-a luat cu cleştele tainic serafimul de pe însuşi jertfelnicul lui Dumnezeu, pentru ca, printr-o simplă şi unică atingere de buzele proorocului, să-i ridice toate păcatele”. Vezi mai pe larg la N.V. Gogol, Meditaţii la dumnezeiasca liturghie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p. 90-94 sau Arhim. Dr. Iuvenalie Ionaşcu, Sfânta Euharistie în concepţia lui Al. Schmemann, Editura Dacpress, Curtea de Argeş, p. 51, care optează între „deasă” sau „rară” împărtăşanie, la cea „participativă”, căci ea e şi „continuă”, exprimând esenţa comuniunii în Dumnezeu. Această folosire euharistică a lumii restabileşte suveranitatea împărătească a omului asupra naturii, restabileşte unitatea vieţii. Euharistia, spune Yannaras, este fărâma de drojdie care face să dospească mistic frământătura moartă a lumii: ea acordă libera încuviinţare a omului elevării creatului de către Hristos. Ea transformă lumea în eveniment de comuniune divino-umană. Vezi Christos Yannaras,  op. cit., p. 91 şi urm.
[52] Vezi Vasile Coman, op. cit., p. 295 şi urm. Este recunoscută „excelenţa” sa în predică şi meticulozitatea cu care şi-o pregătea, scoţându-şi de cele mai multe ori ideile mai importante într-un blocnotes pe care-l purta permanent cu el.
[53] Vasile Coman,  op. cit., p. 305.
[54] Vezi mai pe larg tema dezbătută la Pr. Conf. Dr. Dumitru Megheşan, „Teologia pâinii”, în Orizonturi teologice, Oradea, nr. 3-4, 2004, p. 31 şi urm. şi Ruben A. Alves, Cartea cuvintelor…, p. 96 passim.
[/toggle]

↓