Monografia Bisericii cu lună 

       

Istoric - Introducere

 ,, Unitatea naţională fu visarea iubită a voievozilor noştri cei viteji, a tuturor bărbaţilor noştri cei mari, care întrupară în sine individualitatea şi cugetarea poporului, spre a o manifesta lumii. Pentru dînsa ei trăiră, munciră, suferiră şi muriră’’ (N. Bălcescu).
În istoria acestei părţi a Europei, nu există un alt popor decât românii, care să  fi venit de nicăeri şi care să nu fi avut nicicând o altă patrie, decât cea în care trăim astăzi şi unde au trăit de-a lungul mileniilor strămoşii noştri. Noi românii suntem continuatorii direcţi ai daco-geţilor, ai acelui popor care a intrat în istorie cu caracteristicile definitorii de ,,cei mai viteji şi cei mai drepţi’’ şi în acelaşi timp ai romanilor, singurii care păstrăm prin veacuri, numele de romani şi vorbim o limbă de origine latină.  [1]

În condiţii şi coordonate asemănătoare cu procesul de formare a celorlalte popoare romanice, s-a înfăptuit procesul de etnogeneză a poporului român, în spaţiul carpato-dunăreano-balcanic, proces îndelungat şi intens, la capătul căruia a rezultat o ,,etnie nouă’’, ,,POPORUL ROMÂN’’, ca urmare a romanizării geto-dacilor, ramura nord-dunăreană a marelui popor trac, constituit la cumpăna dintre mileniile al III – lea şi al II -lea Î.Hr.[2]

Unitatea neamului, asemenea etnogenezei şi continuităţii sale, reprezintă o problemă fundamentală a istoriei poporului român şi cel care o va cerceta va străbate ,,istoria neamului nostru şi îndeosebi a bisericii cu ochiul cercetătorului critic, condus numai de aflarea adevărului’’.[3]

În  BIHORUL nostru, acest crâmpei de ţară românească, poartă monumentală de intrare în România, fiecare suflet de român, locuitor al acestui pământ  binecuvântat de Dumnezeu, este chemat în faţa altarului străbunilor care şi-au sculptat catapeteasma existenţei  între albiile Crişurilor, să păstreze să vegheze şi să chivernisească monumentele primite în dar cu atâta jertfă de la ei. [4]

În ziua de 9 noiembrie 1784, s-a pus ,,piatra fundamentală’’ de temelie a Bisericii cu Lună, devenind o adevărată piatră de hotar în istoria bisericească zbuciumată a românilor ortodocşi din acea vreme.
[highlight_three] La împlinirea celor 150 de ani de existenţă a Bisericii cu Lună, în 1934, Mitropolitul  Nicolae Bălan al Ardealului afirma: ’’Cine vrea să cunoască ce a însemnat biserica ortodoxă pentru neamul românesc, aşezat în răscrucea patimilor seculare, să vină aici în Bihor şi să vadă’’, iar vrednicul de pomenire episcop Roman Ciorogariu, subliniind acest adevăr grăitor spunea: ,,De n-ar fi existat această biserică în veacul sacrificiului nostru pentru neam şi lege, n-am mai fi avut bucuria zilei de azi’’ [/highlight_three] . [5]


[1] Prof.Dr.Ion Horaţiu Crişan, ,,2050 de ani de la crearea primului stat dac centralizat şi independent’’, în ,,Trepte vechi şi noi de istorie, cultură, şi viaţă bisericească, în istoria Eparhiei Oradea, Mărturii – Evocări’’, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, l980, p. 31, la următoarele note de subsol va scrie, Editura E.O.R.Oradea.
[2] Acad. Ştefan Pascu, ,,Statornicie şi continuitate de viaţă românească în nord – vestul Transilvaniei’’, în  ,,…Mărturii şi Evocări”, Editura E.O.R. Oradea, 1980, p.17.
[3] Pr. Prof. Dr. Ştefan Meteş  „Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria”, Sibiu, 1935, p.97.
[4] Mircea Vac, Roxana Vac, Liviu Ungur, ,,Golgota Bihorului’’, 1918-1945, Edi.Soc. Cultural-Şt. Adsumus, Oradea, 2005,p.7
[5] ,,Din activitatea bisericească a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei în ultimii două sute de ani, cu prilejul împlinirii a 200 de ani de la  zidirea Bisericii cu Lună”, 1784-1984, tipărită cu binecuvântarea Episcop Dr.Vasile Coman, Editura E.O.R. Oradea, 1984, p.9, la următoarele note de subsol va fi: ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’. [/toggle]

Năzuințele românilor din Oradea–Orașul Nou, până la 1784

Oradea – Cetatea Bihor (Hora-Dava), este atestată documentar în diverse formule de exprimare: în anul 1113, sub formula  ,,episcopus Waradiensis’’, în anul 1234, sub cea de ,,eclesia Waradiensis’’, în anii 1319 şi 1338, sub numele de ,,Promontorium Waradiense’’, în 1400, sub cel de ,,Castrum Waradiense’’, între anii 1431-1433, o găsim sub numele de ,,Orade’’, iar în anul 1449, sub denumirea de ,,civitas Waradiensis’’. În anul 1542 o aflăm sub numele de ,,Waradinum’’, în 1598, sub cel de ,,Gross-Wardein’’, în 1616, sub numele de ,,Varad’’, iar în anii 1828 şi 1851, sub denumirea de ,,Nagy-Varad’’ sau ,,Oradia-Mare’’.    [1]

   Fostă fortăreaţa Bihor, ,,vatră de locuire umană’’ încă din perioada neolitică, Oradea nu a fost propriu-zis un loc de refugiu, ci o aşezare fortificată, în sensul arătat de magister Rogerius în 1241, fiind  cuprinsă între două ape – Crişul Repede la nord şi pârâul cald – Peţa la sud..[2]
   [highlight_three]Pentru originea şi localizarea cetăţii Bihor şi a Oradiei, deosebit de importante sunt imformaţiile din Cap.XLIV a Cronicii pictate de la Viena, ,,Construirea bisericii din Oradea şi moartea regelui Ladislau’’, unde se spune: ,,După aceasta, regele Ladislau a găsit în parohia Cetăţii Bihor – Castri Bihor (un loc care n-a fost ,,pustiu’’) între fluviile Criş,… un loc unde la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice în cinstea fecioarei Maria o mănăstire, (episcopia) loc pe care la numit Varod’’ (cetate). Aici a fost Cetatea Bihor, capitala ducelui Menumorut, nucleul oraşului Oradea, Varad Várálya, cum este cunoscută de către unguri, Bihar Varad, cum s-a mai numit Oradea, până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea. [/highlight_three]  [3]

   Comunitatea s-a format  treptat din mai multe sate – cetăţi, situate în stânga şi dreapta Crişului Repede, conduse de juzi (funcţie specifică la români): OLOSIGUL (cetatea Belland), satul LATINILOR, (a celor ce vorbeau o limbă apropiată de cea vorbită în sudul Romei, la 1215 când era amintit acest sat), satul SF.LAURENŢIU şi un SAT NOU (probabil de iobagi), iar de cealaltă parte se aflau satele SELEUŞ (Salca), PODGORIAVELENŢA – puternică aşezare românească, cu conducere administrativă proprie, mai apoi, RÂTUL COMANDANTULUI  şi  IOŞIA .
   Partea de sud de Criş, faţă în faţă cu Olosigul, a primit numirea de ORAŞUL NOU (Ujvaros), care va deveni centrul oraşului prin aşezarea aici a catedralei şi reşedinţei episcopiei romano-catolice, prin a doua jumătate a sec. al XVIII – lea, apoi a catedralei ortodoxe cât şi a celei unite. [4]

[dropcap_two] Dintre [/dropcap_two]  aşezările care au intrat în componenţa oraşului Oradea, cartierul Velenţa prezintă o importanţă deosebită din mai multe privinţe:

1. Din timpuri străvechi locuiau în număr mare români care au primit privilegii în schimbul apărării cetăţii, unde s-au aşezat la sfârşitul sec. al XVIII – lea, soldaţi din miliţiile sârbeşti (sârbi ortodocşi)aduşi de Curtea de la Viena cu scopul de a-i apăra de invazia trupelor otomane, (având  un drapel specific  păstrat în biserica din Velenţa), care au întărit mult caracterul ortodox al zonei, încât Velenţa a devenit un puternic centru ortodox, sub stăpânirea episcopului catolic, numindu-se uneori Raczvaros (oraşul sârbesc), alteori Katonavaros (oraşul soldaţilor). [5]
                  2. În Velenţa se află cea mai veche şi singura biserică ortodoxă la acea vreme din Oradea, atestată documentar la anul 1667. La început a fost zidită din lemn, rezidită din cărămidă şi lemn, cu fundaţie din piatră, de protopopul Ioan la anul 1721, şi după 50 de ani, la 1771a fost zidită din piatră, păstrându-se această construcţie până astăzi. Atestarea documentară  o avem din studiul publicat de protopopul Andrei Horvat care arată că: ,,din socoţile vechi ale bisericii din Velenţa (1600 – 1690), se pot scoate dovezi care atestă existenţa vechii Episcopii Ortodoxe a Oradiei’’, cât şi a bisericii ortodoxe, dovezi existente şi azi.
              3. De asemenea la 1628, mitropolitul Ghenadie al II – lea se intitula Vlădică ,,ot stol Belgradski i Vadski i Varadski i Satmarski’’ (arhiepiscop în scaunul Bălgradului şi al Vadului şi al Oradiei şi al Sătmarului şi a toată ţara Ardealului), aşezând scaunul Oradiei în rând cu episcopiile de  Alba Iulia, Vad, Feleac şi Cluj, care au avut  episcopi titulari până astăzi.  [6]
                4. O mărturie directă  este şi prezenţa la 1664 a unui episcop ortodox în Oradea, venit odată cu ocupaţia turcească, după pacea de la Oradea  din 166o, permiţând ortodocşilor, să primească ocrotirea religioasă a Patriarhiei de Constantinopol, prin reprezentantul ei în Bihor, care efectua numeroase vizite pastorale pentru întărirea unităţii românilor ortodocşi  în zonă.[7]
            5. În 1754, când armatele austriece au intrat în Oradea, n-au găsit nici un episcop catolic, decât ,,unul schismatic’’(1692), considerat a fi EFREM BANIANIN (VENIAMIN), cel care avea legături strânse cu mitropolitul  ANTIM IVIREANU al Râmnicului, care a purtat grijă de credincioşii ortodocşi de peste munţi, până în Bihor. Episcopul Efrem, păstorea eparhia Oradiei sub jurisdicţia mitropoliei de Carloviţ, până în vremea răscoalei curuţilor din 1706 când, ,,persecutat până la disperare”, a trecut în Muntenia, la episcopul Antim  al Râmnicului. [8]
            6. Între anii 1711-1712, documentele vremii atestă un alt episcop ortodox pe nume PETRU HRISTOFOR (macedo-român), aparţinând familiei KRISTOFF, unul dintre ctitorii Bisericii cu Lună de mai târziu MIHAI KRISTOFF, care păstorea eparhia Oradiei, după potolirea răscoalei Racoţiene (1711), cu scrisoare de recomandare de la episcopul ANTIM IVIREANU al Râmnicului.
      Neputându-se stabili în Oradea din pricina episcopului unit Ioan Circa, episcopul Petru Hristofor a cercetat  satele din ţinutul Beiuşului, pe care episcopul papistaş (în urma trădării episcopului apostat Ioanichie Martinovici), le-a declarat catolice, prin  grija vicarului unit Mihai Kébel, de unde şi afirmaţia fără fundament a scriitorilor uniţi că: ,,românii din Bihor au fost catolici supuşi episcopului papistaş ungur”. Episcopul Petru Hristofor  a făcut o întinsă propagandă pentru păstrarea ortodoxiei în Bihor, anihilând acţiunea vicarului M.Kebel, în ţinutul Beiuşului, oprind, dacă nu chiar nimnicind, ,,uniaţia” în Bihor, iar numele episcopului Antim Ivireanu de la Râmnic, rămânând mult timp în inima şi conştiinţa neamului românesc ortodox.[9]

   Dovada prezenţei episcopului Efrem sub oblăduirea viitorului mitropolit de Râmnic, este solicitarea beiuşenilor către catolicul M. Kébel, ca: ,,să le arate carte de la mitropolitul Munteniei ANTIM” (AFATIM), pentru a fi recunoscut de aceştia.  De asemenea avem şi mărturia lui Ioan Martin din Chişlaz, interogat în 1727 care spune că: ,,după răscoala Curuţilor a venit pe aici un episcop român (oláh pűspők ide érkezvén) pedepsind pe toţi preoţii cari învăţau legea calvină”. Este Petru Hristofor, venit aici de la mitropolitul ANTIM, de care se legau speranţele bihorenilor,  de a scăpa de unirea cu Roma[10]
   [highlight_three]Legăturile celor doi ierarhi ortodocşi din Bihor cu mitropolitul ANTIM  al Râmnicului şi numărul mare al cărţilor de slujbă tipărite la Râmnic şi în alte tiparniţe muntene, descoperite în bisericile bihorene, dovedesc unitatea românilor ortodocşi din vremuri străveci  şi purtarea de grijă a ierarhilor de dincolo de Carpaţi faţă de ortodocşii vitregiţi din părţile Crişene. [/highlight_three]  [11]

    Lupta pentru recâştigarea autonomiei administrative de către localnici, în faţa capitlului catolic începe în 1692 când, stăpânirea austriacă revine în Oradea, în urma înfrângerii armatelor otomane şi alungarea lor din cetatea oraşului, prin implicarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate şi religie. ,,În timpul asediului cetăţenii s-au raliat trupelor imperiale, sprijinindu-le într-un mod atât de eficient, încât însuşi împăratul Carol al VI-lea, este nevoit a le recunoaşte meritele’’.[12]

   În acest scop locuitorii oraşului români, maghiari, macedo-români (greci), sârbi, vor semna  un CONTRACT  care va fi înaintat Curţii de la Viena în 3 ianuarie 1713, având rolul de a prezenta împăratului convieţuirea lor paşnică şi dorinţa de a se organiza liber, fără amestecul episcopiei şi capitalului catolic: ,,…Grecii (ortodocşii) să poată trăi netulburaţi, după ritul şi vechea credinţă apostolicească şi sobornicească a lor şi nimenea să nu-i tulbure în aceasta’’. Contractul oglindeşte ,,armonia frumoasă’’ dintre naţionalităţile din oraş, tulburată de catolici, cu scopul  de a-i înlătura cu totul pe ,,neuniţi’’. În fiecare an la alegeri, se dădeau cele mai înverşunate lupte pentru a-i scoate pe ortodocşi din consiliul orăşenesc, dar, datorită contractului din 1713, aceştia dădeau tot concursul ortodocşilor, pentru a  ieşi biruitori. [13]

   Succesul acestui document, consta, în reconfirmarea la 27 noiembrie 1712, de către împăratul Carol al VI – lea, a vechilor privilegii din 21 martie 16oo, promulgate de Rudolf al II – lea, dând dreptul localnicilor de a folosi sigiliul şi blazonul acordat oraşului, Curtea de la Viena în 17 în august 1716, reconfirmă drepturile Bisericii  catolice, ca stăpân feudal al Bihorului,[14]  deşi  oraşul se extinsese mult datorită numărului mare de locuitori ortodocşi mutaţi în centru – 209 familii de români, câteva familii de negustori macedo-români şi sârbi .

   Protopopul IOAN din Velenţa, este figura centrală a vieţii bisericeşti din sec. al XVIII-lea, atât în Oradea cât şi în jud.BihorAcesta nota pe unul din pomelnicele sale, greutăţile ridicării modestei biserici de lemn, pe locul căreia peste 60 de ani, urmaşii vor reclădi măreaţa biserică de zid, existentă şi astăzi: ,,…1720 în luna lui mai în două zile, m-am apucat cu puţin chelşig (bani de cheltuială) ce a avut biserica şi cu al meu din ce mi-a ajutat Dumnezeu şi m-am rugat lui s(ve)ti Arhangheli Mihailu şi Gavrilu ca să-mi ajute. Ş-am mers în pădure de Săcădat şi am tăiat lemnul. Iară lemnul cel mare l-am tăiat din pădure de Tulca şi l-am dus cu mult chelşig, precum Dumnezeu ştie. Am tăiat şi piatră cu care am făcut zidul dedesubtul talpelor.”[15]
    La începutul anului 1713, protopopul Ioan, datorită prozelitismului misionarului unit Pavel Laszló, pus de cardinalul Emeric Csáki, pentru a-i uni pe români cu Roma, hotărăşte ,,să-şi caute episcop ortodox, căci Laszló vrea să-i facă papistaşi’’. Au cerut şi primit ajutorul Episcopiei Aradului iar clerul şi poporul din Bihor l-au adus pe episcopul Ioanichie Martinovici, contestat pentru apropierea de uniţi, care însă, i-a creat posibilitatea  împlinirii misiunii în Bihor. [16]
  Sufletul rezistenţei bihorene împotriva uniaţiei rămâne mai departe protopopul Ioan din Velenţa, care din încredinţarea Episcopului de Arad, întreprinde vizite pastorale în parohii, distribuindu-le antimise, raportul alcătuit despre aceste vizite, fiind cel mai vechi document de vizitaţie canonică din Biserica Ortodoxă Română, existând: protopopiatul Beiuşului cu 50 de parohii, cel al Pomezăului cu 15, pe Crişul Repede 18, în Lunca Barcăului 15, iar spre Salonta 42 de preoţi.  [17]
    Asupra protopopului Ioan a fost din nou exercitată o presiune puternică de către Pavel Laszló, care forţa intrarea în biserica celor din Velenţa, în majoritate ostaşi în serviciul cetăţii. Drept urmare prota Ioan încredinţă acestora cheile bisericii, evenimentul ducând la arestarea lui. Salvarea lui a venit de la protopopul Luncii Barcăului, care protestând la Oradea cu preoţi şi ţărănime a provocat o revoluţie împotriva unirii şi a lui Pavel Laszló, eliberându-l pe prota Ioan. [18]

   Lupta pentru apărarea ortodoxiei în Bihor, a fost cedată de prota Ioan, tânărului protopop MIHAI al Luncii Barcăului, destituit datorită intrigilor rivalului său protopopul Dumitru Mihailovici pus de catolici, cu ajutorul arhimandritului Arsenie de la Hodoş–Bodrog, exarh pentru Bihor al episcopului SOFRONIE  RAVANICIANIN al Aradului. Trecut la cele veşnice în 1726, i-a urmat în scaun vredicul episcop-vicar al mitropoliei din Carloviţ VICHENTIE IOANOVICI (1726-1731).[19]
   Acesta a obţinut ordin, din partea membrilor Consiliului de război de la Viena, către garnizoana bihoreană, spre a-i asigura asistenţă militară pentru exercitarea misiunii pastorale în  Bihor,  pe care o şi împlinea cu mari sacrificii în anul următor  1727, când oamenii ,,pişpecului’’, i-au provocat crunte samavolnicii, înjunghiindu-i chiar şi caii de la trăsură.
   Presiunile catolicilor au continuat, încât Vichentie Ioanovici, la 19 iulie 1730,  a fost obligat de Curtea de la Viena, să ajungă la un ,,armistiţiu’’ cu uniţii, şi a reuşit să cumpere în Velenţa, casa răposatului protopop Ioan, unde l-a instalat pe primul său vicar IGNATIE. Urmaşul  acestuia, vicarul  SOFRONIE, avea să lupte din răsputeri cu vicarul unit Forgách, care se zbătea pentru consolidarea unirii în Oradea, deoarece acesta a dăruit casa părintească din piaţa Oraşului Nou (D.Cantemir), pentru o capelă ,,oratoriu” şi o şcoală pe seama acestora.
   Istoricul Bunytay Vincze notează cu amărăciune, că [highlight_three] acest fapt  avea să constituie precedentul pentru românii ortodocşi de a îndrăzni să solicite loc pentru construirea noii biserici în Oraşul Nou: ,,Cu aceasta i-a adus pe ei (pe români) în inima oraşului Sfîntului Ladislau” [/highlight_three]  (Ezzel behozta óket Szent László városának szivében).[20]

   Atacurile principale se dădeau tot asupra Velenţei, unde slujea preotul Ioan Gavrilete, iar pentru Oraşul Nou, preotul Petru Novacovici zis Briscul, care neavând unde sluji, a contribuit la apărarea ortodoxiei şi la construcţia noii biserici din Velenţa în 1717. Au suferit amândoi pentru aceste fapte, temniţă şi bătăi din partea autorităţilor, încât   [highlight_three] doar ortodocşii de la Viena au determinat autorităţile să-i elibereze. Era perioada în care comunitatea din Oraşul Nou, se zbătea să obţină un intravilan lângă Peţa pentru  noua biserică. [/highlight_three] [21]
   Ortodocşii din Oraşul vechi, constatând că Biserica Velenţa devenise neâncăpătoare, în anul 1743, prezintă o petiţie primarului, cerând dreptul de a se muta în centrul Oraşului Nou şi de a-şi zidi aici biserică, păstrarea religiei şi protejarea preoţilor în litigiile cu cei romano-catolici.[22]

   Răspunsul primăriei din 28 decembrie 1743 a fost favorabil, şi conform Contractului de la 1713, le-au promis subvenţii pentru construcţia bisericii cât şi privilegiile cerute, spunându-le: ,,nu ne împotrivim nicidecît ci ne profesăm devotamentul faţă de acelea…, deoarece nici o naţiune din oraşul nostru n-a contribuit la cheltuieli ca şi domniile lor…’’ şi ,,în numele oraşului nostru ne obligăm, că îndeosebi dacă Dumnezeu va ferici oraşul nostru în libertatea lui, nu vom contraria introducerea preoţilor şi nici zidirea bisericii lor…’’.[23]
    [highlight_three] Răspunsul scris şi pecetluit cu ştampila oraşului, a fost obţinut pe 28 decembrie l743, iar  confirmarea Contractului se petrecea pe  2 noiembrie 1773, când se apropia ,,plinirea vremii’’ pentru marea dorinţă a ortodocşilor orădeni de a ridica biserică în centrul Oraşului Nou. [/highlight_three]

[dropcap_two]În[/dropcap_two]casa viitorului ctitor al Bisericii cu Lună – MIHAI KRISTOFF (macedo–român de origine) – pe str.Peţei, în 1743, ortodocşii reuşeau să-şi deschidă o Capelă şi o Şcoală ortodoxă, unde slujbele divine, erau săvârşite la început de către preoţii de la Biserica ortodoxă din Velenţa. După zece ani de existenţă, în 1753, episcopul Sinesie al Aradului, avea să săvârşească prima slujbă arhierească în nou-înfiinţata capelă ortodoxă şi parohie din Oraşul Nou, determinând protestul vehement al vicarului Melentie Covaci, care raporta îngrijorat că: ,,…fără ştirea, cunoştinţa sau autorizarea judeţului şi a senatului, pe strada numită Peţa, nu de mult au introdus şcoala lor schismatică, iar în casa destinată acestui scop, se şcolarizează copiii, ceea ce lor, (ortodocşilor) le era întotdeauna oprit şi dacă Dumnezeu prin Excelenţa Voastră, nu va pune frâu neuniţilor şi şcoala lor, nu se va opri şi despopula şi împrăştia, cu insultele lor vor nimici unirea’’.[24]

   În clipe de grea încercare pentru episcopia Aradului (în prag de desfiinţare), care stătea în calea prozelitismului Curţii de la Viena cât şi a episcopiei latine din Oradea, Pronia divină l-a rânduit pe vrednicul de pomenire episcop al Aradului, SINESIE JIVANOVICI (1751-1768), să salveze episcopia Aradului, ca instituţie, cât şi Ortodoxia din Hălmaj şi Bihor.
   Episcopul Sinesie Jivanovici, înarmat cu Ordinul Consiliului de război de la Viena ca şi înaintaşul său Vichentie, pentru a-şi  face simţită prezenţa cât şi a demonstra, necesitatea construcţiei unei noi biserici  în Oradea, în perioada martie-august 1759, s-a aşezat în reşedinţa episcopală din Velenţa, unde împlinea misiunile ortodoxiei, vicarul său ieromonahul Metodie. A săvârşit multe vizite canonice ortodocşilor, adunând date despre situaţia satelor bihorene, constatând că aproape toate sunt ortodoxe, obţinând şi  dreptul de a le vizita oricând. [25]

   Era perioada grea a anilor 1754–1759, când a avut loc marea Comisie împărătească rânduită de Maria Terezia, care ar fi dorit să susţină  mai mult cauza promovării unirii în Oradea şi Bihor, dar era obligată să respecte şi drepturile ,,necatolicilor’’ din împărăţie, mai ales că emigrări în masă spre Rusia goleau satele din câmpia Aradului [26].Comisia era imparţială, cu instrucţiuni aspre şi cu membri independenţi, printre care şi generalul de origine franceză, marchizul de VILLE, simpatizant al românilor, cu menirea de a lămuri situaţia religioasă din Bihor, atât de controversată şi cu scopul de a decide clar cine este ortodox şi cine este unit în Bihor. A fost o perioadă de mari frământări religioase, din care a ieşit biruitoare Ortodoxia.[27]
   Cu competenţă şi curaj, episcopul Sinesie, a înaintat două petiţii Mitropolitului său PAVEL NENADOVICI din Carloviţ, pentru a susţine la Curtea de la Viena, cauza Ortodoxiei bihorene, cu privire la zidirea noii biserici în centrul oraşului Oradea.

   În PRIMUL MEMORIU al ,,neuniţilor” din ORAŞUL NOU  adresat la 3 martie 1758, episcopul SINESIE afirmă, că: ,,din vremi vechi, cu mult mai vechi decât cei mai bătrâni dintre noi, credincioşii Bisericii orientale de rit grec neunit, …ne-au transmis până la noi liberul exerciţiu al ritului nostru împreună cu biserica din  suburbiul Oraşul Soldaţilor, care nu de mult a început a se numi Velenţa, unde s-au aşezat cei mai mulţi ai noştri… . Cu trecerea vremii…, cumpărându-ne pe încetul locuinţe şi în alt suburbiu, atât ne-am înmulţit aici, încât întrecem  cu mult numărul celor de rit latin sau unit. De aceea de mulţi ani deja, ne-am pus de gând,… să ne zidim biserică în… Oraşul Nou, ca să putem avea în ea cult divin după ritul nostru”, dar tulburările religioase din anii trecuţi, au împiedicat relizarea ei însă prin activitatea comisiei din anii 1754-1758: ,,…ne-am întărit în intenţia noastră”.[28]

[dropcap_two] PETIŢIA [/dropcap_two]  în cinci puncte cuprinde următoarele doleanţe:

1.Rezoluţia citată a comisiei prevede că unde sunt 30 de familii şi au preot, să-şi  poată clădi biserică. ,,În Oraşul Nou sîntem de peste 3-4 ori numărul prescris de  familii, iar cei de alte confesiuni, toţi laolaltă nu fac nici jumătate din numărul locuitorilor din suburbiu”;
2. Distanţa mare între oraş şi Velenţa, desele inundaţii ale Crişului, îngreuiază  accesul orăşenilor la biserica de acolo;
3. Rezoluţia recentei comisii împărăteşti a hotărât ca: ,,…neuniţii să nu fie conturbaţi în exerciţiul liber de mai nainte a cultului lor’’;
4. Se enumeră cazuri de bolnavi care au murit nespovediţi şi neâmpărtăşiţi din cauza distanţei până la Velenţa;
5. Petiţionarii roagă pe Măria Sa, să ia în considerare, ,,…serviciile aduse de înaintaşii noştri şi de unii dintre noi, încă în viaţă, în lupta contra duşmanului jurat al creştinătăţii, apărând cetatea Oradiei, precum şi în războaiele interne provocate de rebeli”.[29]

   În cel de-al DOILEA MEMORIU din 1/11 ianuarie l759, ,,neuniţii” înnoiesc cererea din 3 martie l758, la care adaugă Conscripţia caselor şi chiriaşilor din toate cartierele Oradiei, din care reiese faptul că în oraşul Soldaţilor (Katonavároş) se găseau 75 capi de familie, iar în a doua Conscripţie se arată că în Oraşul Nou, locuiesc 82 capi de familie în Piaţa Peţa (aproape de Velenţa), 48 familii în Piaţa Greacă (Piaţa Mare, fost Parcul 23 august, azi Parcul 1 Dcembrie), 18 familii în Piaţa Crişului  (Sf.Ladislau, apoi Piaţa Victoriei, azi Piaţa Ferdinand), adică în total 148 capi de familie, având deci argumente solide pentru a-şi putea constitui o parohie puternică şi a-şi clădi biserică.[30]
   Împărăteasa de la Viena, la presiunile capitlului catolic, solicită urgent mitropolitului de la Carloviţ, să-i raporteze cum a îndrăznit episcopul Sinesie, să introducă cult public în Oraşul Nou: ,,…nu s-a mulţumit că, după ce s-a mutat din Velenţa, pentru o locuinţă mai bună în Oradea, să asculte slujba divină pentru sine şi ai săi…”.[31]
   Providenţialul vlădică Sinesie însă, după reuşitele vizite pastorale din martie şi august 1759, în întreaga eparhie a Bihorului, mai obţine o victorie pentru ortodoxie, reuşind să organizeze un CONSISTORIU ORTODOX, pe lângă vicarul pe care reuşise să-l lase în Oradea – Velenţa, ieromonahul METODIE de la mănăstirea Hodoş-Bodrog, care a multiplicat pastoralele episcopului Sinesie Jivanovici, într-o frumoasă limbă românească, pentru toate protopopiatele înfiiţate de acesta, în Oradea, Beiuş, Vaşcău Lunca, Pomezău, Beliu, Salonta şi pe Crişul Repede, considerând tot timpul zona Bihorului, ca fiind a doua eparhie a Sa.[32]

   Consistoriul ortodox din Velenţa, reorganizat în 1792, a condus viaţa bisericească în eparhia Oradiei, în tot cursul sec. al XIX-lea, bucurându-se de serviciile unor protopopi – preşedinţi, aleşi dintre cei mai distinşi membri ai clerului ortodox din Bihor. Fiind adăpostit în condiţii modeste în clădirea din Velenţa, după incendiul din l836 – când era protopop şi preşedinte  Atanasie Boţco – arzând  vechea reşedinţă,  prin eforturi mari, şi cu sprijinul financiar al episcopului PAHOMIE de la Carloviţ, în l882, Consistoriul cumpără o casă de reşedinţă, pentru  vicarul ortodox şi birouri, în str.Poştei, (fostă Porţile de Fier, azi Roman Ciorogariu) cu 6250 fl.
    [highlight_three] Din momentul  întemeierii Bisericii cu Lună în Oraşul Nou, şi a cumpărării noului sediu al Consistoriului, centrul de greutate a vieţii bisericeşti din Oradea, a trecut dinspre Velenţa, la comunitatea organizată în jurul acestei biserici, protopopul Oradiei, devenind şi parohul ei. [/highlight_three] [33]

   Alte DOUĂ MEMORII noi, au înaintat ortodocşii din Oraşul Nou între anii  1760 şi 1773, solicitând iarăşi apropbarea zidirii bisericii noi, ţinând cont şi de privilegiile şi înţelegerile celor patru naţiuni conlocuitoare din Oradea, parafate prin Contractul din 1713 şi confirmate în 1743. Conducerea oraşului confirmă şi în 1773 această legătură, afirmând ca: ,,…această naţiune (ortodocşii) să primească consolaţiune de la conducerea oraşului şi din sânul ei să se aleagă senatori, căci şi ei suportă sarcinile publice’’.[34]

   Demn de remarcat este faptul că în 1774, episcopul vicar unit Meletie Covaci (de origine macedo-român), cere Curţii de la Viena:
            1. oprirea episcopului ortodox al Aradului, de a veni în Bihor;
            2. mutarea şcolii confesionale ,,schismatice” din Oraşul Nou în  Velenţa;
           3. oprirea preoţilor de a mai  sluji în oraş, iar urmaşul acestuia Moise Dragoş, cere consiliului orăşenesc să împiedice pe DIMITRIE COSTA, alias Ugrai şi pe IOAN BACIC,  fruntaşi ai comunităţii ortodoxe, cât şi pe alţii, de a cumpăra case şi de a se aşeza în Oraşul Nou.[35]
   Împăratul Iosif al II–lea,  fiul Mariei Terezia, la 26 octombrie 1781 a emis cunoscutul EDICT DE TOLERANŢĂ  care, menţinând prerogativele confesiunii romano-catolice, acorda dreptul de exerciţiu liber celorlalte confesiuni, chiar şi ortodocşilor  ,,schismatici”.
    [highlight_three] A fost cea mai importantă reformă a lui Iosif al II-lea, în domeniul vieţii bisericeşti din Transilvania, nefiind primită cu entuziasm de către conducătorii comitatului, încât s-a întârziat publicarea acestuia în Transilvania pe 8 noiembrie 1781 [36], iar în Bihor abia pe 30 decembrie 1783, deoarece li se dădea drumul ortodocşilor din Oraşul Nou, de a-şi construi biserică. [/highlight_three]

    [dropcap_two] O NOUĂ PETIŢIE [/dropcap_two]a fost adresată locotenenţei regale, în 1 martie 1782, fiind respinsă, ca şi cea din anul următor arătându-se că ,,ortodocşii au biserica lor în Velenţa, la a cărei construcţie au contribuit, deci să umble acolo’’.

   Comunitatea ortodoxă din Oradea, în baza autorizaţiei de funcţionare, şi-a mutat imediat Capela din str.Peţei, unde a funcţionat din 1743, până în vara anului 1784, peste drum de locul zidirii noii biserici, pe str. Şaguna nr. 5 (Traian Moşoiu), în casa ,,jupânului’’ Nyri Andraş, fostă pe vremuri proprietatea familiei Atanasie Popovici Gojdu, tatăl marelui filantrop Emanuil Gojdu, apoi a familiei Poinar, de la care a cumpărat-o Fundaţia Gojdu.[37]
   A venit şi vremea izbăvirii, cererea credincioşilor din Oradea, a fost aprobată, prin ocolirea inspirată a Consiliului Locotenenţial.  În 17 iulie 1784, o ultimă petiţie în 6 puncte, adresată în prealabil Prefecturii oraşului, a ajuns direct pe masa împăratului IOSIF al II–lea la Viena, dusă de către cei doi nobili ortodocşi români, avocaţi de profesie şi  versaţi în legi, MIHAI PÜSPÖCHI  şi MIHAI KRISTOFF.

   Împăratul, arătându-se favorabil maselor populare, după moartea mamei sale, după efectuarea a trei călătorii în Banat şi două în Transilvania, prin Lugoj, Deva, Alba-Iulia, Sebeş şi  Sibiu, descoperind  abuzurile nobilimii şi starea mizerabilă a ţăranilor, l-a făcut să exclame: ,,aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit, sînt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sînt astfel chinuiţi de oricine şi copleşiţi de nedreptăţi’’.[38]

   La 27 septembrie 1784, în preajma răscoalei moţilor Horea ,Cloşca şi Crişan, pentru a potoli tensiunile din Transilvania, Împăratul  aprobă zidirea noii biserici cât şi dreptul de liberă practică a cultului ortodox în Oraşul Nou, deşi guvernul împreună cu uniţii, cereau insistent anularea documentului. Locotenenţa împăratului însă răspunde: ,,…deoarece piatra fundamentală a bisericii urma să fie pusă prin episcop, şi dacă structura şi metoda prescrisă pentru excerciţiul particular al religiei din partea neuniţilor nu excedează cele prescrise, întru construirea bisericii, să nu se pună amintiţilor nici o piedică”. Nici după această hotărâre a Curţii de la Viena, protestele nu vor înceta, dar, Dumnezeu a voit ca: ,,Lucrul, odată început, n-a mai putut fi oprit’’.[39]


[1] Coriolan Suciu, ,,Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania’’, Editura Academiei  R.S.R., Bucureşti, 1968, p.17, în lucrarea, Prof.Ioan Popovici, Dr.Bujor Dulgău, Pr.Ioan-Mircea Ghitea, ,,Din durerile Bihorului’’, vol.I, 1901-1903, Documente, Editura România în lume, 2010, p.33 (note de subsol).
[2] În legătură cu originea tracică a oraşului ,,var’’, vezi: ,,Oraş’’, fascinaţia unei etimologii de Sorin Paligă, în ,,Noi Dacii’’, din febr. 1989, p.16 u., Oradea numindu-se popular ,,Vorágye’’de aici denumirea actuală de Oradea, p. lo3, note de subsol, la Prof.Titus L.Roşu, ,,Oradea – Cetatea Bihor, străveche vatră voievodală, din Neolitic până la sfârşitul sec.al XIV – lea’’, Ed. Colecţia ,,Cartea de aur’’, Oradea l992, p.103.
[3] Hegyesi Marton, ,,Biharvámegye 1848-1849-ben”, Nagyvárad 1885,p.53. Numai că numirea de Bihar Várad nu i s-a dat oraşului pentru a-l deosebi de alte váraduri, ci pentru că acesta i-a fost numele străvechi, Ibidem.
[4] Idem, p.201 – 230.
[5] Drapelul a fost ridicat de la biserica din Velenţa, în toamna anului l940. Cf.Protocolul de esibite al parohiei ort. rom.Oradea – Velenţa pe anul l940. ,,Nr.183 din 15 nov. L940. Către Oficiul protopopesc ort. Rom. Oradea. Cu onoare Vă aducem la cunoştinţă că în ziua de 14 noiembrie l940, ora 5 p.m.,doi comisari de poliţie maghiară au ridicat din biserica noastră din Oradea-Velenţa, ,,Drapelul miliţiei din Velenţa” din sec.al XVI-lea, ducându-l prin epitropul Tocai Gheorghe, la centrala Poliţiei”, (note de subsol) în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’ p.22. 
[6] Pr. Prof. Dr. Ştefan Lupşa ,, Istoria bisericească a românilor bihoreni’’, Oradea 1935, p.48, şi Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române’’ vol.II, Bucureşti 1982, p.185.
[7] Ştirea despre acest  episcop ,,trimis de turci”, de fapt de către patriarhul constantinopolitan, se întemeiază pe un unic izvor, Epistola sinodului calvin din Cetar, către protopopul calvin din Mandok, jud.Săbolciu (publicată  în Magyar Szion, Esztergom, 1868, p.834-836), pe care-l numeşte ,,rácz (v)ladika, (vlădică sârbesc), fără a-i pomeni numele.Cf.Lupşa-Liţiu, ,,Istoria eparhiei Aradului”, Mss. Vol.I, p.112, nota unde se redă documentul in extenso. Din el se vede că acest episcop  avea trimitere de la patriarhul de Constantinopol şi salvconduct de la marele vizir, având dreptul de a vizita satele şi oraşele, a pedepsi pe cei vinovaţi şi a încasa daruri şi amenzi. ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…”, p.24.
[8] Cf.Bunytay Vincze, ,,Biharvármegye oláhjai és, a vallás unió”, Budapest, 1892, p.36 (note de subsol) ,,Canonicul N.Kébel a cercetat personal pe preoţii români ortodocşi din vidicul Beiuşului. În mai l711 umbla printre ei, dar precum raportează stăpânului său groful Csákyfără prea multă consolaţie căci i-au spus expré (expresse kimondottak), că atâta vreme cît nu aduce poruncă de la un oarecare Afatim (episcop cu nume grec), vreau să rămână în credinţa în care au fost, în care s-au aflat şi pe timpul lui Augustin Benkovici, la noi nu vor veni”,  Ibidem.
[9] Andrei Şaguna, ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Răsăritene Universale, de la întemeierea ei până în zilele noastre” ,Sibiu, 1860, vol.II, p.222, în lucrarea N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri…” p.19.
[10] Nicolae Firu, învăţător – ditrector, Membru corespondent în secţia istorică a ,,Astrei”,,Biserica Ortodoxă din Bihor în luptă cu unirea”, 1700-1750”, Caransebeş, 1913 p.34, în lucrarea ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri, Biserica cu Lună  din Oradea”, scrisă cu prilejul împlinirii a l5o de ani de la întemeierea ei, 1784-1934, Tiparul Tipografiei Diecezane Oradea”, l934, p.l9. La următoarele note de subsol va fi: ,,Monografia Bisericii  Sf. Adormiri…’’.
[11],,Din activitatea bisericeasca a E.O.R. …”, p.24.
[12] Gh.Gorun, ,,Aspecte ale luptei cetăţenilor din Oradea pentru autonomia oraşului (I) Contribuţii la o istorie a Oradiei, în sec.al XVIII-lea”, în Crisia – Oradea, vol.X, Oradea l980, p.85-104. Un excelent studiu care utilizează masiv actele păstrate în Arhivele Statului din Oradea, Idem, p.33.
[13] N.Firu, op. cit, p.34-35.
[14] Gh.Gorun, op.cit .p.90-104.
[15] N.Firu, ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p.22-23. Cf. Gh. Ciuhandu: ,,Un grăitor pomelnic de două sute de ani de la Velenţa’’, în ,,Legea Românească’’, Oradea, Anul X, 193o, nr.l8, din 15 sept. 1930, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R. …’’, p.25.
[16] Ibidem.
[17] Lupşa-Liţiu ,,Istoria eparhiei Aradului”, Mss., vol.I, p.197, Idem, p.26.
[18] Ştefan Lupşa, op.cit., p.55.
[19] Un exemplu îl constituie scrisoarea lui Arsenie către prota Gheorghe din Căbeşti: ,,…cinstitul protopop Gheorghe din vidicul Beiuşului’’ din 1724. publicată de N.Iorga în ,,Studii…’’, vol.IV, p.70-71 şi reprodusă în Triumful Ortodoxiei la Arad, text şi faximil, Arad, 1929, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R. …’’, p.27.
[20] Bunytay Vincze, ,,Biharvármegye olahjai és a vallás unió”, Budapest  l892, p.49, Idem, p.28.
[21] N.Firu, op.cit., p.20, după acte aflate în vechea arhivă a Jud.Bihor, fasc.I, nr./1727 şi fasc.II, nr. 19/1737, Idem, p.28-29.
[22] Arhivele Statului Oradea, Fond, Primăria oraşului Oradea, Protocolul anilor 1776-1784, p. 136-137, în lucrarea, ,,Din activitatea bisericească a  E.O.R….”, p.37.
[23] Gh.Gorun, op.cit., p. 92. Este vorba de cererea ca oraşul să fie încadrat în rândul oraşelor libere, fapt care ar fi permis o dezvoltare mai rapidă a acestuia, Ibidem.
[24] Arhivele Statului Oradea, Fond Prefectura Judeţului Bihor, ,,Protocolul Congregaţiei Judeţului Bihor”, Tom.XII, 1754, p. 643, în lucrarea  ,,Din activitatea bisericească  a E.O.R”, p.38-39.
[25] Idem, p.41.
[26] Cf.Gh.Ciuhandu, ,,Românii din câmpia Aradului, de acum două veacuri…’’, Diecezana Arad, 1940, p.102-103.– Pecica, Semlac, Nădlac, Vilagoş (Şiria), Păuliş, Ineu etc., Idem,  p. 39. Numai în anii 1751-1752, au plecat 32000 suflete, numai cei purtători de Toate la un loc au primit numele de ,,Noua – Sîrbie’’arme, şi s-au aşezat între Kiew şi Odşat, întemeind sate cu numirile satelor de unde au plecat.
[27] Gh.Liţiu ,,Eşecul uniaţiei şi reacţia românilor ortodocşi din Bihor, în sec. al XVIII-lea”, în B.O.R. an XCIII, nr.9-10, 1975, p.1114, op.cit., p.30.
[28] Arhiva Episcopiei Aradului, ,,Codicele Sinesie…’’. Sub numirea de Codicele Sinesie se înţelege, copii contemporane făcute de ucenicii episcopului Sinesie Jivanovici, de pe acte din vechea arhivă a  Episcopiei Aradului, azi dispărută, recopiate de Şt.Lupşa şi Gh.Liţiu, din Arhiva Bibliotecii Mitropoliei din Sibiu, unde se păstrează provenind din lăsământul lui Vasile Mangra, iar în lucrare va fi denumit, ,, Codicele Sinesie…”, p.623-627, în lucrarea: ,,Din activitatea bisericească a E.O.R. …’’, p. 41.
[29] ,,Codicele Sinesie”, p.623-627
[30],,Codicele Sinesie…”, p.694-703, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’, p.41
[31] ,,Codicele Sinesie…”, p.790.
[32] ,,Codicele Sinesie…”, p.814.
[33] ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….”, p.33.
[34] N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri…”, p.149, anexa III.
[35] N.Firu, op.cit. p.39. (note de subsol) Venit din UGRA, comună aflată acum în Ungaria, unde atunci era comerciant.
[36] Imputarea ce o făcea antecesorilor săi că ,,n-au acordat toleranţa deplină’’ se putea face încă şi acestui decret, mai ales pentru că nu permitea părăsirea unirii .Ca s-o poată permite, împăratula încercat să-şi completeze decretul prin decrete speciale. În 16 ianuarie 1782, instituie catehizarea de 4 sau 6 săptămâni ,plătită de cel catehizat, cu 1 fl. pe zi, pentru cei ce doreau să părăsească unirea. În 31 ianuarie 1782, restrânse permisiunea numai la indivizi, nu şi la sate întregi, şi o făcea dependentă de aprobarea episcopului religiei părăsite, care putea refuza sau amâna decadele catehizaţiei. Plata catehizaţiei a suprimat-o în 1786 pentru indivizi, nu şi pentru grupuri. Cf. ,,Omagiu fraţilor Lapedatu’’, Bucureşti, l936, p. 837-841, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’, p.43, (note de subsol).
[37] N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri…”, p.49.
[38] N.Iorga, ,,Istoria românilor’’, vol.VIII, Bucureşti, 1938, p.23, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…., p.45.
[39] Idem, p.49.

Repere moral – istorice ale perioadei 1784 – 1920

HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN, EROII REVOLUŢIEI  DE LA 1784-1785.

            Horea,Cloşca şi Crişan, mari bărbaţi, mari barbarii şi mari învăţăminte din istoria neamului! ,,225 ani! O hartă a suferinţei, jertfei româneşti, a sacrificiului comun şi individual devenite virtuţi şi adăugate la portretul statornic al poporului român. Trecerea a 225 de ani de la revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan, nu este doar o privire retrospectivă asupra unui areal al frământărilor sociale din Munţii Apuseni ci chiar frunza lor îndoliată de nedreptăţi strigătoare la cer, purtând amprenta unui jug străin, a unui flux eldoradic pentru stăpânirea comorilor adâncurilor, a bogăţiilor sale, din care respiraţia aurului rămâne şi azi vânăta floare de colţ.’’[1]

            A trebuit să se nască un HOREA pe numele adevărat NICULA VASILE–URSU, care ,,horea’’ cu glasul duios şi ,,doinea’’ frumos din fluier – în tinereţe fiind şi cantor în strana bisericii – moţ sărac, înzestrat cu calităţi native deosebite, din Arada, un cătun al Albacului, ca să-şi reverse albia de înţelepciune într-o unire sfântă cu Cloşca şi Crişan, ca vitejia lor să ia forma unei flăcări, devenită vâlvătaie, sprijinită pe braţele vânjoase ale moţilor. Istoria Europei îi simţise pulsul de cremene, ascuţişul dârzeniei, duhul lui de sămânţă şi lance. Revoluţia lui Horea Cloşca şi Crişan avea să rămână scrisă cu litere mari în calendare, prin care  străluceau şi strălucesc încă, ca o pată uriaşă de sânge, tragerea lor pe roată, într-o formă sau alta la Alba Iulia. Aşa s-a scris cu sânge de iobag  român, însetat de  libertate şi dreptate şi s-a încheiat aceasă răzvrătire a românilor din Ţara Moţilor şi aproape întreg teritoriul Transilvaniei care, cu cinci ani înainte de Revoluţia Franceză de la 1789, luptau pentru aceleaşi idealuri ale omenirii.[2]

            Pentru împlinirea acestui ideal, au avut şi precursori de nădejde, în persoana călugărului VISARION SARAI, care în l744 a condus mişcarea românilor împotriva unirii cu Biserica Romei, provocând mari mişcări populare şi tulburări religioase cu ramificaţii până  în părţile crişene, iar între 1757–1760 pe SOFRONIE de la CIOARA, care şi el a ridicat ortodocşii împotriva ,,UNIAŢIEI’’, convocând şi un sinod  local la Alba Iulia între l4 şi l5 februarie l761, în care s-a revendicat deplina libertate a cultului ortodox pentru românii  transilvăneni şi care n-a putut fi înăbuşită decât numai cu sprijinul armatei.[3]

            Răscoala moţilor Horea, Cloşca şi Crişan nu a fost numai o isbucnire a amărăciunii populare, contra împilătorilor neomenoşi, ci o conştientă ridicare, contra ordinii sociale feudale, cu un program nou pe care-l formulează în condiţii de capitulare.[4]

            În timp ce populaţia ortodoxă din Oradea serba cu mare însufleţire momentele sublime ale punerii pietrei de temelie a noii biserici, flăcările revoluţiei populare a românilor din Munţii Apuseni, prefigurau zorile vremurilor moderne. Exploziile mişcărilor de emancipare naţională care au caracterizat secolul al XVIII – lea în istoria Transilvaniei, au reprezentat cea mai importantă acţiune socială, îndreptată împotriva constrângerii feudale şi au evidenţiat un sens naţional românesc extrem de puternic, evidenţiat de către documentele de epocă, cât şi un puternic aspect social, dat fiind faptul că marea majoritate a iobagilor exploataţi erau români. [5]

 9  NOIEMBRIE 1784, ,,PIATRĂ FUNDAMENTALĂ’’ ÎN ISTORIA BISERICII CU LUNĂ .

            În vara anului 1784, cei doi reprezentanţi ai comunităţii ortodoxe din Oradea, MIHAI PÜSPÖKI şi  MIHAI KRISTOFF, nobili, versaţi în legi şi puternic ataşaţi credinţei ortodoxe, au fost primiţi de Împăratul IOSIF al II–lea la Viena, obţinând aprobare pentru zidirea bisericii, pecetluind-o la 27 septembrie 1784: ,,Vestit Judeţ, Credincioşii de ritul grecesc neunit domiciliaţi în Oradea Mare, conform cererii lor umilită aici în copie alăturată, ceruse dela Tronul Regal ca să li se admită graţios din mai multe motive exerciţiul liber al religiunii lor: Majestatea Sa Cezaro-Regească din dar şi graţie specială, aprobă cererea şi cu bunăvoinţă s-a îndurat a acorda dreptul de a exercita particular cultul lor. Această binevoitoare rezoluţie regească, la graţiosul ordin regal, Consiliul Locţiitor Regesc o comunică Vestitului Judeţ…, Dat în Consiliul Locţiitor Regal Ungar la Pojon în ziua de 27 Septembrie 1784’’. [6]

            O legendă din acea vreme,care circula printre bătrânii din oraş relata faptul că, în toamna anului 1784 împăratul Iosif al II – lea, trecând prin Oradea pe podul de pe Crişul Repede, câţiva credincioşi ortodocşi i-au aruncat petiţia lor în caleaşcă. Împăratul a oprit şi citind petiţia, şi-a exprimat dorinţa ca personal să pună piatra de temelie a bisericii ortodoxe. Din păcate, împăratul n-a fost prin Ardeal, precum nici în Oradea în acele momente fierbinţi, mai ales că la 1 noiembrie 1784 a izbucnit revoluţia românilor din Ţara Moţilor.[7]

            Pe baza aprobării din 27 sept.1784, comunitatea ortodoxă aşază în grabă la 9 noiembrie 1784, piatra de temelie pentru zidirea noii biserici cu binecuvântarea episco-pului Petru Petrovici al Aradului, sintetizând anii de suferinţă ai Ortodoxiei sub stăpânire străină cât şi împlinirea idealurilor de emancipare naţională şi religioasă ale românilor bihoreni.

            „PISANIA”, săpată în piatră, pe timpanul de deasupra cafasului corului – este redactată în trei limbi, potrivit naţionalităţii ortodocşilor de atunci: în româneşte, în greceşte (pentru macedo-românii  numiţi şi ’’greci’’) cât şi în sârbeşte.

            Redăm acum textul PISANIEI în limba română,  înscrisă pe partea de miazănoapte a cafasului: ’’Zidire a Bisearicii acestia Temeiul cel din început sau pus în anul 1784 în 9 zi noem cu Voia şi slobozenie a Preaînălţatului Imperat Romanilor IOSIF al II le căruia fie pomenire vecinică stepanind în Eparhie Aradului Episcopul Petru Petrovici Fiind Proto-presviter Oradiei Mari Georgie Ranisavlevici. Iară Mihai Pioşpechi şi Mihail Criştof  Titori. Sau zidit cu chieltuiala Norodului Dreptcredincios Neunit de neam Grecesc Romă-nesc şi Serbesc Lăcuitoriu a Oraşului acestuia şi a hramului Adormirii a Născătoarei De Dumnezeu cu Fii ascultători.[8] Prin Kiumeş Meistor Iakob Eder şi Ioan Lins Paler’’. [9]

            O notiţă a preotului IOAN CLINTOC în 1807, pe un mineiu al lunii ianuarie, cu greutăţile întâmpinate de comunitatea ortodocşilor orădeni in cursul celor 6 ani de la începerea lucrărilor până sfinţirea bisericii consemna că: ,,…această  biserică s-a început aşa: nu se putea pomeni de ar fi fost biserică neunită în Oraşul Oradea Mare, ci tot poporul neunit al Orăzii Mari umbla la biserică în V.V. ( adică Varad Velencze), până ce împăratul Iosif al II – lea împăratul Romii au dat toleraţie adică răbdare sau slobozirea legilor şi a se zidi biserica şi (de) a se putea întoarce de la o lege la alta cu catehi-zaţie de şase săptămâni, atunci eu mai jos numit eram paroh în V(arad) V(elencze) din anul l770 şi de acolo slujam norodul neunit cu multă greotate ducând încă şi morţii la Olf (Wolf adică pădurea care se întindea de la gara Velenţa, acum distrusă) de-i îngropam, dar hule şi goanele de la uniţi câte păţeam, cine le-ar putea scrie. – Eu venit din satul Nojorid, român şi cu puţină învăţătură, dar în anul 1784 no-uă, şi biserică şi temeteul (cimitirul) ni s-au slobozit şi aşa la 20 de zile octombrie ne-am mutat cu slujba în casa lui Nyri Andraş, care stă azi de la biserică peste uliţă. Iarăşi în şapte zile noiembrie s-au şi sfinţit şi s-au pus piatra fundamentală a bisericii, iar în anul l790, noiembrie l7 zile am şi intrat cu sfânta sluj-bă într-însa, dară am trudit destul până la zidire, numai Dumnezeu ştie că şi în Velenţa am slujit în casă  opt ani, până ce s-a zidit biserica aceea, şi aici iară şi în casă şase ani, până ce s-a zidit şi aceasta cu multă trudă şi strâmtorare, dar şi cu bucurie şi dor a norodului cum nu se poate scrie. Spre acesteia dară apărare şi patronie s-au aşezat şi pus hramul Adormirei Maicii lui Dumnezeu.’’[10]

            Piedică puternică împotriva bisericii a constituit protestul vehement al episcopului unit MOISE DRAGOS, privind planul, dimensiunile, şi TURNUL, într-o vreme când nici o biserică din Oradea nu avea turn ( cu excepţia bisericii rutene de pe malul drept al Crişului), exclamând: ,,O monumentală biserică, cu turn, cu clopote şi cu orologiu aici în cel mai catolic oraş! Şi aceasta chiar la credincioşii ortodocşi din Oradea, a căror confesiune până mai ieri a fost tolerată numai, nu se putea imagina…’’ [11]

            În 1786, în urma unor ploi torenţiale care au durat câteva zile, apele Crişului acoperind în întregime Piaţa mică (azi Bulevardul Unirii), ca urmare a îmbibării pământului cu multă apă, a cărămizii mai mai slabe, cât şi a lipsei legăturilor de fier, bolta bisericii s-a prăbuşit, refăcându-se abia în primăvara anului l787 şi pierzându-se mult timp cu ancheta  juridică a comisiei condusă de judele Samuil C. Teleky cât şi de arhitecţii Iosef Hofmann şi Bartholomeu Hulih.[12]

            La 17 Nov. 1790, după 6 ani de sacrificii, ,,o nouă poartă spre cer era înălţată’’[13] primindu-şi jertfelnicii săi credincioşi,( români ortodocşi ,,neuniţi’’, macedo-români sau greci, cât şi sârbi, cu rudenii în Pesta, Mişcolţ, Debreţin şi Macedonia), la praznicul sfinţirii bisericii, cât şi răsplata pentru enormele jertfe materiale şi aşteptări îndelungate.

 DONAŢII ŞI BINEFĂCĂTORI AI BISERICII CU LUNĂ .

            Biserica a avut parte de binefăcători şi donaţii de valoare, primind un BALDACHIN, lucrat în culorile roşu galben şi albastru, de la Marele Arhiereu Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, în 20 februarie  l862, [14]cât şi MASA SF. ALTAR, cioplită  în marmură neagră,  dăruită de macedonienii George Costa şi Dimitrie Vasu, având inscripţiaîn limba greacă: ,,acestea le-au dăruit domnii George Costa şi Dimitrie Vasu din Macedonia, din cetatea Sedtzas, la biserica ortodoxă orientală. Semnat la Oradea, 1790 mai 7[15]’’.

            Un mare dar l-a constituit şi primirea SF. ANTIMIS – cel dintâi la noua biserică – confecţionat în l743, cu o dublă inscripţie în limbile slavonă, şi română: ,,…la biserica Adormirea Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, din Oradea – Mare. Pavel Avacumovici, pravoslavnicul episcop al Aradului, 25 iulie 1805’’.

            De mare valoare au fost şi cele  două CĂDELNIŢE de ARGINT, una cu inscripţia în limbile elină şi română: ,,Donată de Emanuil Coardanis din Chioto în onoarea Prea Sfintei Fecioare Maria, 1777 luna lui Poseidon’’ şi cea de-a doua, având inscripţia: ,,Iereu Gavrilovici Ioan, 1762’’,  anii l762 şi l777 gravaţi pe ele, dovedind funcţionarea neântreruptă din 1754, a Capelei ortodoxe din str.Peţa, cu acelaşi hram ,,Adormirea Maicii Domnului’’.

            Tot din această perioadă se păstrează şi SF. POTIR  de argint aurit, de o rară frumuseţe, ornamentat pe dinafară cu spice de grâu şi viţă de vie cu struguri, (simbolizând pâinea şi vinul Sf.Euharistii) având pe talpă inscripţia: ,,Acest potir s-a făcut pe cheltuiala jupânesei răposatului Antal Daniil, pe seama bisericii neunite din Oradea-Mare’’. [16]

            Grandiosul Iconostas, cu ornamentaţii în stil baroc târziu clasicizant, în armonie cu  ansamblul iconografic, a fost împodobit cu CANDELE de argint donate de: Mihai Radovici, candela de la icoana Sf.Treimi , deasupra uşilor împărăteşti, Mihai Stupa, candela de la icoana Maicii Domnului, Nicolae Jiga, candela de la icoana Sf.Nicolae iar candela de la icoana Sf.Ioan Botezătorul a fost dăruită de Ioan Pudera.[17]

            Un frumos  goblen, pentru împodobirea amvonului, a fost donat de jupâneasa Maria Pometa, soţia  epitropului  MIHAI STUPA, pe care se află brodaţi cei 12 apostoli, iar soţia lui Ioan Pudera, Maria Stoica, a lucrat cu mâna  faţa de masă din lână pentru acoperirea Sf.Mese.[18]

            De o rară frumuseţe este şi crucea împletită din fire de argint abundent aurite, pe care sunt gravate numele creştinelor donatoare: ,,Pomeneşte Doamne pe Maria şi pe Ana, 1804’’. [19]

            În 1792, a fost procurat un CLOPOT MIC, aflat şi astăzi în turla bisericii, iar între anii 1803-1804, au fost achiziţionate alte TREI CLOPOTE, foarte mari confec         ţionate la Buda de Francisc Milner. Armata austro-ungară, în 26 iulie 1917 a rechiziţionat cele două clopote mari, iar în 8 februarie 1918 şi pe cel mic, ortodocşii primind în schimb o ,,rebonificare’’ de 8432 coroane pentru achiziţionarea altor trei CLOPOTE NOI, pe care le-au cumpărat abia în 1925. [20]

            Clopotul mare (1415 kg.), are un medalion cu Sf. Ap. Petru şi Pavel, fiind destinat unei alte biserici dar achiziţionat pentru Biserica cu Lună, de la atelierul lui Friederich Hönig din Arad, clopotul mijlociu (75o kg) având un medalion cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus în braţe, cu inscripţia: ,,Întru mărirea  lui Dumnezeu s’a făcut pe cheltuiala poporului dreptcredincios român din Oradea mare anul l925. Turnat Friederic Hönig în Arad. Episcop Roman Ciorogariu, Protopop Tract şi Paroh Andreiu Horvat, Paroh Vasile Popovici Protopop, Preşedintele Comitetului Parohial Dr. Aurel Lazăr, Epitrop prim Dr. Dimitrie Mangra, Epitrop Ioachim Marta’’, precum şi clopotul mic (230 kg), turnat la acelaşi atelier.[21]

            Din anul 1793, în turla bisericii se află un OROLOGIU – UNICAT, creat în interdepen-denţă cu un GLOB LUNAR, jumătate auriu, jumătate negru, care la 28 de zile face o ROTAŢIE în jurul axei sale, INDICÂND FAZELE LUNII, mecanism unic în Europa, creat de meşterul orădean GEORG RUEPPE. Mecanismul este alcătuit dintr-un sistem de roţi dinţate dispuse pe verticală şi conţine trei subsisteme de angrenaje, unul pentru acţionarea ,,arătătoarelor’’, celălalt pentru acţionarea ,,sferturilor de oră’’ şi ultimul pentru acţionarea ,,orelor fixe sau întregi’’, iar subsistemul de angrenaje pentru acţionarea arătătoarelor (cel central), printr-un sistem de pârghii (axe cardanice) şi angrenaje, pune în mişcare luna.[22] Pe o rotiţă de pe Orologiu meşterul constructor şi-a însemnat numele şi data construirii: ,,Georg Rueppe in Grosswardein 1793’’ [23],  iar pe un act datat: ,,V(árad) Olaszi 24 iulii 1800’’, meşterul frânghier Ruszt Ferench confirmă primirea a 36 fl. pentru confecţionarea frânghiei de 14 stînjeni, la orologiul construit de Rupp Győrgy.[24]

            Mecanismul din fier forjat al orologiului cu patru cadrane, este un sistem mai complex decât cele obişnuite, făcând un tot unitar cu mecanismul care pune în mişcare ,,Luna’’, de unde şi denumirea: ,,Biserica cu Lună’’, o raritate europeană şi mondială, căci printr-un sistem cardanic, ,,Luna’’ este acţionată de mecanismul ,,Orologiului’’.[25]

            Deasupra iconostasului, pe arcul triumfal care desparte naosul de altar, la cheia de boltă, deasupra crucii de pe tâmplă, la o înălţime de 15 m., se află PORTRETUL LUI HOREA, într-un ancadrament de stâlpări aurii, cu faţa spre apus, ca şi un ,,CRAI’’, aşezat acolo  din 1816, când a fost pictată biserica. Aşezarea pe un astfel de loc de cinste, cu siguranţă a fost cerută de românii ortodocşi, în semn de recunoştinţă pentru faptele lui. Aşa au găsit de cuviinţă să-i mulţumească, pentru că biserica se născuse odată cu revoluţia lui, ca neamul său să trăiască liber şi demn viaţa şi credinţa ortodoxă.[26]

            Pentru realizarea picturii, a fost nevoie de un împrumut de  8000 fl. de la Fondul Naţional Şcolar de pe lângă Mitropolia din Carloviţ, de mari sacrificii şi multe donaţii din partea localnicilor cu stare materială. Pictura murală, în cea mai mare parte, iconostasul şi pereţii laterali, a fost opera renumiţilor pictori ALEXANDRU şi îndeosebi ARSENIE TEODOROVICI (un iconograf de origine armeană, cu mare reputaţie la acea vreme, foarte apreciat şi căutat), ajutaţi de pictorul PAVEL MURGU care a pictat icoanele de pe cele două strane şi amvon cât şi de colaboratorii IOSEF SCHULTZ & IACOB GOLSZ şi  tâmplarul IOSIF MITRUTZER.[27]

            După 32 de ani de jertfe pentru realizarea picturii şi 6 ani  cu construcţia, la 11 iunie 1832, Biserica cu Lună a primit arhiereasca binecuvântare de târnosire din partea Episcopului MAXIM MANUILOVICI al Vârşeţului şi Caransebeşului, adminisrator al Aradului şi Oradiei, înconjurat de protopopii de Caransebeş şi Vârşeţ, de preoţii bisericii Atanasie Boţco şi Iosif Popovici, de bărbaţii vrednici: mecena Nicolae Jiga, prim-epitropul Ioan Pudera, avocatul Mihai Püspöki senior, Andrei Driva, Pavel Zomborli, Teodor Pal, Paul Papp, de organizatorii festivităţilor, judele Ioan Püspöki junior, comisar Dimitrie Kristoff, senatorul Mihai Radovici şi avocatul Mihai Stupa,[28] precum  şi de poporul dreptcredincios, care mulţumea lui Dumnezeu pentru dar.

            Actul sfinţirii, a fost eternizat pentru viitorime, pe nişte tăbliţe înrămate, aşezate pe locul unde episcopul Maxim a uns zidul cu Sfântul şi Marele Mir, având inscripţia: ,,Cu bună voinţa, şi deplinirea Triipostaticescului, şi de o fiinţă Dumnezeu, sau sfinţit Bisearica aceasta întru pomenirea Adormirii Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, prin sfinţita lucrare a Înalt Preasfinţitului D. MAXIM  MANUILOVICI Pravoslavnicului Ep(is)cop al Verşeţului, Lugojului, Caransebeşului, şi Orşavo-Mehadiei, prercum şi a văduvitei de Dumnezeu scutitei Eparhii al Aradului Actualnicului Administra-tor, în zilele fericitei împărăţii a Prealuminatului, şi atot stăpânitoriului Înpăratului, şi Craiului FRANŢIŞC I-lui, şi a încoronatului mai tânărului Craiu FERDINAND  al V-lea, fiind Arhie-piscop şi Mitropolit sârbesc şi rumânesc Exelenţia sa Domnul ŞTEFAN STRATIMIROVICI. În oraşul Oradia mare în Anul dela Hs. 1832. Luna lui Mai zioa 30-le’’.[29] Bisericii cu Lună i s-au făcut mai multe reparaţii, după 1792, anul terminării lucrărilor   de zidire în exterior. Astfel în 6 martie l870, marele mecena  NICOLAE JIGA, ajuns prim-epitrop al Bisericii cu Lună, a donat pietrele de marmoră şi  materialele pentru renovare, iar  între 18 iunie şi 18 septembrie, a plătit aurirea turnului şi a crucii înnegrite de fum în urma incendiului din 1836, lucrări care au dăinuit până la marea renovare din l909. Între anii 1887-1888, prin daniile lui Nicolae Jiga junior, fiul lui N.Jiga, trecut la cele veşnice la 5 noiembrie l870, ajuns şi el epitrop, au fost renovate acoperişul geamurile şi clopotniţa şubredă.[30]

            Incendiul izbucnit însă, în 7/19 iunie 1836, a nimicit în flăcări centrul oraşului cât şi o mare parte din Velenţa, prefăcând în cernuşă 80 de case, inclusiv Biserica greco-catolică şi primăria oraşului. Timp de trei zile a ars tot centrul oraşului inclusiv casele din str. Capucinilor (A.Şaguna, azi Gen.Tr. Moşoiu), împreună cu biserica şi mănăstirea Capucinilor. Scântei purtate de vânt au ars şi cetatea, cartierul Subcetate, inclusiv cartierul Velenţa, nimicind în flăcări sediul Episcopiei ortodoxe, casa parohială, şcoala şi turnul vechii biserici.

            Biserica cu Lună a scăpat ca prin minune, cu sprijinul studentului teolog Bica Alexandru (viitorul preot al bisericii) cât şi a soţiei lui Mihai Püspöchi, Maria Stoica, care au alarmat la timp credincioşii iar aceştia s-au luptat cu flăcările apărând Biserica cu Lună cu preţul unor mari sacrificii, rămânând urme pe pereţii înnegriţi de fum,[31] fapt constatat la expertiza Studiului de parament efectuat de Arh.Tamás Emődi  în anul 2005.

            În legătură cu incendiul, N.Firu în „Monografia Bisericii cu Lună” din 1934 notează: ”Bătrânii pe care i-am ajuns aici în Oradea povesteau frumoasa legendă, după care în timpul când în jurul bisericii ardeau casele şi nori de fum cu scântei învăluiau trunul bisericii, pe vârful crucii poposeau trei porumbei albi – îngerii păzitori sau Sf.Treime – care au apărat biserica de primejdie. Întru aducerea aminte de acest foc, s-a dispus ca în tot anul în ziua de 7/19 iunie ora 3 dimineaţa să se tragă clopotul cel mare al bisericii, iar la ora 7 să se servească Utrenie şi Sf. Liturghie, cu rugăciunea de mulţumită pentru minunata scăpare de acel dezastru.” [32]

            La împlinirea a 125 de ani de la punerea pietrei fundamentale, în anul 1909, a avut loc o mare renovare refăcându-se complet acoperişul, ferestrele, pardoseala, curăţarea picturii cât şi vopsirea mobilierului, lucrare finanţată de fiul Bihorului, născut în Pociovelişte, episcopul  IOAN PAPP al Aradului, şi preot paroh,Toma Păcală, dr.Aurel Lazăr şi Iosif Vaina.

         Lucrări de renovare, premergătoare jubileului din l934, la împlinirea celor 150 de ani de la punerea pietrei fundamentale, s-au executat în anul 1929, sub conducerea ing. arh. Teodor Krause şi sub stricta supraveghere a pr. paroh Vasile Popovici şi a prim-epitropului Ioachim Marta, când s-a îndepărtat tencuiala veche, plină de igrasie din spatele scaunelor, montându-se aerisitoare. O altă renovare, s-a mai executat în anul 1953.

 MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA ŞI BISERICA CU LUNĂ .

            În mijlocul sec.al XIX-lea, poporul român din Transilvania şi Biserica sa dreptmăritoare, au primit în dar, pe omul providenţial care avea să ridice poporul român din starea de asuprire şi înapoiere şi să-l pregătească pentru realizarea idealului unităţii naţionale şi bisericeşti. Născut între străini şi crescut în ambianţa mitropoliei din Carloviţ, unde calităţile sale excepţionale au fost curând remarcate, a preferat să meargă în mijlocul unui popor asuprit, unde îl aşteptau situaţii urgente, trebuind să ia totul aproape de la început.

            Numit stareţ al mănăstirii Beşenova, pârât la Viena de călugării obştii pentru că a fost numit ,,împotriva pravilelor mănăstireşti’’, episcopul Aradului Gherasim Raţiu (l835-l850), încă din l839, îi propune mitropolitului Ştefan Stancovici, să-l promoveze pe Andrei Şaguna în treapta de arhimandrit şi să-l numească preşedinte al Consistoriului din Oradea-Velenţa. Deşi la început a refuzat, ulterior a regretat deoarece intrigile călugărilor de la Beşenova şi Carloviţ, i-au amărât sufletul,  făcându-l să primească în 1846, numirea de administrator al eparhiei vacante a Ardealului.[33]

            Bătrânul episcop Gherasim Raţiu al Aradului, voia ca  Andrei Şaguna  să fie al românilor bihoreni, ceea ce l-a determinat să rămână toată viaţa ataşat de aceştia şi de dorinţa lor de a-şi reactiva vechea episcopie, căreia i-a lăsat prin testament, importanta sumă de 25000 fl.[34]. Bisericii cu Lună, în 20 februarie 1862 (trecând prin Oradea spre Viena), încântat de frumuseţea ei, i-a dăruit un BALDACHIN, arătându-şi dragostea faţă de aceştia, prin cuvintele: ,,Excelenţa Sa Prea Sfinţitul Domn Andrei Baron de Şaguna, Arhiepiscop şi Metropolit al Românilor din Ungaria şi Ardeal au dăruit Bisericei gr. răs. ort. cu hramul Adormirea Maicei Domnului din Oradea Mare acest baldachin la anul l867’’.[35]

            Dragostea bihorenilor  pentru Andrei Şaguna, o descrie vicarul său Nicolae Popea: ,,Îmi aduc aminte că la 1862, în călătoria spre Viena ce o făcuse prin Cluj, de la Lacul Negru (Fekete tó), vreo 4-5 poşte, ca într-un triumf îl duseră fraţii, fără diferenţă confesională, până la Oradea-Mare’’.[36]

            În timpul activităţii, Andrei Şaguna a întreţinut legături strânse cu fruntaşii românilor din Banat şi Crişana, cu  Emanuil Gojdu, de la Oradea, mutat la Pesta şi cu Nicolae Jiga, pe care l-a preţuit în chip cu totul deosebit,  îndrumându-i în intenţiile lor caritative, căutând să-i cointereseze în acţiunile bisericeşti şi naţionale, pentru păstrarea individualităţii  etnice a poporului românesc.[37]

            Demnă de remarcat este şi înfiinţarea la sfârşitul anului 1851 şi începutul lui 1852, la Oradea, a ,,Societăţii de lectură’’, prima societate cultural-patriotică din Transilvania sub oblăduirea mitropolitului Andrei Şaguna, promovând valorile culturii şi limbii româneşti, membriii ei socotindu-se parte indivizibilă din cele douăsprezece milioane de români, lansând totodată şi un ,,apel către fraţii lor dulci din toate provinciile locuite de fraţii de aceeaşi credinţă şi neam, pentru a se înrola sub acelaşi stindard, pentru a se întruni, a se asocia în corporaţii, spre acelaşi scop nobil şi măreţ, unirea cea mare’’. [38]

            După ce Curtea de la Viena, în înţelegere cu Vaticanul, a ridicat biserica românilor uniţi la rangul de mitropolie (1853)[39], scoţând-o  după 153 de ani, de sub jurisdicţia Primatului romano-catolic al Ungariei de la Esztergom, nici cererea dreaptă a ortodocşilor români, privitoare la reactivarea vechii mitropolii a Transilvaniei nu putea întârzia. Ea venea ca o recunoaştere târzie şi  modestă, din partea Curţii din Viena, a loialităţii românilor, cât şi a lui Şaguna, nefiind uşor de realizat acest deziderat legitim.

            În 12/24 decembrie 1864 printr-un autograf împărătesc, se încuviinţa reânfiinţarea vechii mitropolii a românilor ortodocşi din Transilvania şi numirea lui Andrei Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit, chiar dacă recunoaşterea, a venit în 1868, şi fost  aprobată de împărat la 1869, iar Congresul Naţional Bisericesc,  cuprindea pentru prima oară, pe toţi românii ortodocşi din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, pe baza STATUTULUI ORGANIC, intrat în vigoare la 1870. Unitatea dintre românii ardeleni şi cei din Banat, Crişana şi Maramureş, slăbită prin măsuri de ordin administrativ, s-a refăcut, pe plan bisericesc şi cultural, prin aplicarea Statutului Organic (devenit piatră de hotar şi în istoria românilor ortodocşi din Bihor), care a stat la baza Statutului întregii Biserici Ortodoxe Române. [40]

           Pr. Prof .Dr. Mircea Păcurariu, afirma că Statutul Organic, a făcut din biserică nu numai un lăcaş de închinare, ci şi de apărare naţională, Andrei Şaguna dând Bisericii româneşti din Transilvania o organizare  superioară, fiind socotit cel mai mare legiuitor şi organizator bisericesc în Biserica Ortodoxă Română, cât şi în întreaga Ortodoxie.[41]

         În iulie 1873, după 27 de ani de arhierie, marele mitropolit al românilor transilvăneni Andrei Şaguna a trecut la cele veşnice, regretat de întreaga suflare românească, la care fost prezentă şi delegaţia orădenilor de la Biserica cu Lună. S-a încheiat cea mai rodnică slujire arhierească  din istoria mitropoliei Ardealului.[42]

 EPISCOPI, VICARI, PROTOPOPI, PREOŢI, AI  BISERICII CU LUNĂ .

            Istoria începuturilor existenţei „Bisericii cu Lună”, a fost împodobită cu purtarea de grijă şi arhiereasca binecuvântare a trei mari episcopi SINEZIE JIVANOVICI şi PETRU POPOVICI ai Aradului, a fostului paroh şi protopop al „Bisericii cu Lună”, MAXIM MANUILOVICI  (botezat MIHAI) al Vârşeţului şi a ultimilor doi vlădici ai scaunului episcopal de Oradea, EFREM BENIAMIN (+1695) şi  PETRU HRISTOFOR (1711-1712), dispărut în împrejurări necunoscute, scaunul vlădicesc de Oradea rămânând vacant până în anul 1920. Din 1743, anul înfiinţării parohiei în Oraşul Nou şi până în 1784, când s-a pus temelia noii biserici, cei dintâi preoţi care au slujit credincioşilor Bisericii cu Lună au fost  protopopii-vicari şi preşedinţii Consistoriului din Velenţa existent acolo în amintirea  vechii episcopii a Bihorului.

            Protopopii-Vicari ale căror nume le cunoaştem sunt: prot. IGNATIE, ieromonah   GHEORGHE RANISAVLIEVICI, arhimandrit TEODOSIE IOANOVICI, TEODOR ARSICI, MIHAI MAXIM MANUILOVICI, viitorul episcop de Vârşeţ.

         După 1784, au trecut la noua parohie din oraş  preoţii IOAN CLINTOC-vici (1784-1812) şi DIMITRIE FLUTUROVICI (1784-1795) din Velenţa, urmaţi în slujire de MELENTIE IRIMIEVICI, IOAN BEÖTHY (1795-1811), cu capelanii GEORGE VASILIEVICI şi VASILE DAVIDOVICI cu fiul ZAHARIE DAVIDOVICI, MELETIE STANCOVICI (1811-1818), IOSIF POPOVICI (1817-1837), GEORGE COJOGNEAN (1818-1824), ILIE POYNAR (1825-1832), PAVEL FÂŞIE (1832-1871), ATANASIE BOŢCO (1828-1849), GHEORGHE HORVAT (1873-1888), PAVEL BODEA (1857-1907), ATANASIE BOŢCO (1828-1849), IOAN PAPP (1849, bunicul după mamă a  lui Aurel Lazăr), IOSIF-IEROTEI BELEŞ ( fost protopop al Tot-Vărădiei), protopopul de Velenţa SIMION BICA (1870-1886), membru în în sinodul eparhial de la Arad (1870-1880), protopopul TOMA PĂCALĂ (1888-1912), cel care a condus lucrările marii renovări din 1909), preotul VASILE POPOVICI (1907-1945, unul din cei mai buni oratori pe care i-a avut Biserica cu Lună) şi protopopul ANDREI HORVAT(1924-1929), fiul învăţătorului şi capelanului GEORGHE HORVAT (în1894 ales şi hirotonit de ep.Ioan Meţianu), din Velenţa, autor al memorabilei CRONICI din perioada l894-1924. Cu cei doi slujitori propovăduind  din amvon s-a petrecut, măreţul act al UNIRII din 1918.[43]

          Alături de protopopii–parohi, au mai slujit şi capelanii IOSIF PAP (1831-1842), IOAN JURCUŢ (1829-1930), SIMEON POPOVICI, IOAN FÂŞIE (1865-1875), catehetul tinerimii ortodoxe din acea vreme, diaconul ceremonial NICOLAE DIAMANDI (din 7 mai 1890), care în 1891, organizează primul cor bisericesc, al Bisericii cu Lună.[44]

 CTITORI, FONDATORI, EPITROPI, BĂRBAŢI DE FRUNTE, AI COMUNITĂŢII  BISERICII CU LUNĂ .

            Cel mai vechi „înaintemergător”al comunitatăţii orădeane şi a generaţiei sale, este HORVAT SAMUIL, cel care la 1713 semna în numele ortodocşilor cunoscutul contract de sprijin mutual.

            I-au urmat generaţia BISERICII CU LUNĂ în frunte cu MIHAI PUSPOKI şi MIHAI KRISTOFF, înmormântat în naosul bisericii, având frumoasa inscripţie: ,,Sepultura noblis famli Mihalis Kristoff Asessoris Cottus Bihor. A. 17888, 1804, 1808’’,[45] familii înnobilate de împăratul LEOPOLD al II lea la 1791.

          Au urmat acest model jertfelnic şi familiile DIMITRIE DRIVA, PAULCEK MIHAI, GHEORGHE NICOLICI, MIHAI CEFAI, ŞTEFAN VAIDA, GEORGE MOLNAR, IOAN PÜŞPÖKI senior, NYRI ANDREI, (în casa căruia a funcţionat capela  din Oraşul Nou), VRETA POPOVICI, MIHAI POPOVICI, GAVRIL GAVRA, MIHAI STUPA, MARIA POMETA, IOAN PUDERA, MARIA STOICA, ANDREI PAP şi moştenitorul său DIMITRIE MÂRZAC, epitropul de la care s-a cumpărat terenul pe care a fost construită Biserica cu Lună,[46] IOSIF PAPP cu soţia MARIA COVACI, ECATERINA MANUILOVICI, GAVRIL FAUR.

            Dintre marile personalităţi bărbaţi de frunte, două mari caractere, ale căror nume a rămas până astăzi adânc întipărite în memoria poporului român, ca şi mari mecenaţi şi întemeietori de fundaţii sunt: NICOLAE JIGA şi EMANUIL GOJDU.

            Primul mare mecenate NICOLAE  JIGA, fiu de ţăran român, născut în Sânicolau Român la 4 dec.1790, a  fost o vreme jude al oraşului, din 1830  devenind  vice-epitrop al bisericii, iar din 1848 epitrop prim, participant activ pe plan naţional, cultural şi bisericesc.

            În 1844 a fost trimis împreună cu EMANUIL GOJDU la patriarhul IOSIF RAIACICI  de la Carloviţ pentru împrumutul de 8000 florini. În perioada Revoluţiei de la 1848-1849 a  participat împreună cu EMANUIL GOJDU la Viena pentru drepturile românilor.  Rămâne pe veci legat de FUNDAŢIA întemeiată de el în  1860 în folosul tinerimii române, prin ajutoarele financiare şi bursele de studii oferite,  intelectualilor  de seamă din Bihor.

           În apărarea  neamului şi a bisericii strămoşeşti se situează şi marele  mecenate şi filantrop EMANUIL GOJDU, născut în Oradea la 12 febrduarie 1802, peste drum de altarul Bisericii cu Lună, membru al comunităţii ortodoxe din Oradea până la mutarea  în Budapesta, şi împuternicit de conaţionalii săi, împreună cu NICOLAE JIGA, după revoluţia de la l848-1849, să obţină drepturi pentru ei.[47]

         Despre marele român Emanuil Gojdu, istoricul TEODOR NEŞ spunea : „Semnul crucii care introducea masa, cuvântul românesc şi cântările naţionale ce-i umpleau casa, veselia studenţilor români adunaţi şi bine primiţi în ospitalierul său cămin, destăinuiau o caldă simţire românească şi respect faţă de tradiţiile şi obiceiurile neamului şi Bisericii sale”.

         S-a remarcat printr-o mare diplomaţie urmărind o înţelege cu poporul maghiar, dar şi o statornică alipire, de poporul şi biserica naţională, în cadrul ei văzând unica posibilitate de salvare a neamului său.Rămâne în istorie prin sprijinul acordat de Fundaţia sa atâtor intelectuali români, cât şi prindonaţia întregii sale averi, către Biserica Ortodoxă din Transilvania, în nădejdea că va veni vremea redobândirii acesteia în integralitate.[48]

           Contemporan cu cei doi fondatori bihoreni şi-a făcut simţită prezenţa în sânul Comunităţii Bisericii cu Lună TEODOR LAZĂR, în calitate de jurisconsult  absolvent de teologie ortodoxă la Arad, care a apărat cauza bisericii ortodoxe în general şi a Bisericii cu Lună în special. Protocoalele şedinţelor Comitetului Parohial poartă pecetea personalităţii lui de bun fiu al bisericii şi înţelept gospodar. A continuat pe această linie şi fiul său AUREL LAZĂR, care l-a urmat în profesiunea de jurist şi membru activ în comitetul parohial.

          În fruntea Comitetului parohial al Bisericii cu Lună, între anii l888-l890, este ales un alt bun creştin şi român vrednic, avocatul NICOLAE ZIGRE, care la acea dată avea o bogată activitate în cadrul administraţiei bisericeşti, la parohie, protopopiat, episcopia comună cu Aradul, cât şi la Consistoriul mitropolitan şi Congresul Naţional Bisericesc de la Sibiu, organisme în care priceperea juridică şi gospodărească, zelul său izvorât din iubire de neam şi Biserică au adus însemnate servicii poporului român din Transilvania. [49]

         Avocat de profesie, a avut şi el acelaşi profil spiritual cu a lui Teodor Lazăr. Fiu de ţăran din Lupoaia, s-a ridicat prin puterile sale proprii la cele mai înalte demnităţi profesionale şi civile. Căsătorit cu Maria Poynar, fiica lui Ioan Poinar membru activ al Bisericii cu Lună, înrudit prin familia poinăreştilor cu Em.Gojdu şi N.Jiga, a luptat alături de Aurel Lazăr, Roman Ciorogariu şi contempo-ranii săi pentru marea unire de la 1918, dar a închis ochii în 21 oct.1918, când l-a despărţit o lună şi jumătate de marele eveniment. Alături de el îi putem aminti pe FLORIAN DUMA din Mierlău, IOAN BUNA din Gurbediu şi Dr.TEODOR LASCU din Roit, buni români, evlavioşi şi jertfelnici creştini.[50]

          Cel din urmă bărbat de frunte al Comunităţii Bisericii cu Lună până la Unire a fost Dr. AUREL LAZĂR, luptătorul împotriva asupririi naţionale şi  realizatorul statului naţional unitar român, cu ceilalţi luptători pentru unire, participant activ la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 dec.1918. Face parte din generaţia celebrului MEMORANDUM de la 1892, pe care l-a susţinut ca şi reprezentant al tinerimii române din Bihor, alături de marii luptători naţionali VASILE LUCACIU, VASILE GOLDIŞ, ŞT.CICIO POP, precum şi alţii. Împreună cu pr.TOMA PĂCALĂ, au coordonat marea renovare a Bisericii cu Lună din 1909, edificarea şcolii şi a celorlalte clădiri din jurul bisericii. A fost jurisconsult al Consistoriului, al Sinodului eparhial şi al Congresului naţional bisericesc al Mitropoliei Transilvane, sprijinind reuniunile Astra Bihoreană, Corul Hilaria, Liceul Emanuil Gojdu.

          În memorabila zi de 12 oct.1918, în casa Dr.Aurel Lazăr, Comitetul Partidului Naţional Român a redactat ,,DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ NAŢIONALĂ’’, susţinând în capitala ungară că „nu recunoaşte îndreptăţirea Parlamentului din Budapesta, de a se considera reprezentant al naţiunii române şi că Partidul Naţional este singurul reprezentant şi for autorizat a reprezenta poporul român…’’, care statua separarea definitivă de imperiul austro-ungar şi invoca principiul autodeterminării naţionale . Declaraţia de răsunet mondial, a reprezentat  punctul de plecare al întregii mişcări naţionale care a culminat cu  Adunarea Naţională de la Alba Iulia. A răposat în 18 nov.193o, regretat de toată suflarea românească din Transilvania.[51]


[1] Ion Mărgineanu, ,,225 de ani de la martiriul eroilor Horea, Cloşca şi Crişan’’, în ziarul ,,Unirea’’Alba Iulia, marţi 23 februarie 2010, p.5.
[2] Prof. Emil Jurcă, ,,Tragerea românilor pe roată – o crimă ce nu poate fi uitată’’, în ziarul ,,Unirea’’ Alba Iulia, vineri 26 februarie 2010, p.1.
[3] Nicolae Gorgan, Ion Popescu, Emilian Groşenoiu, ,,Vetre de spiritualitate străbună”, Ed.Almarom, Rm.Vâlcea,2005, p.12.
[4] Roman Ciorogariu Episcop, ,,Horia şi Cloşca – Întâmplarea Horii şi a Cloşchii  pe la l784 – l785, sau oglinda faimoşilor tâlhari, hoţi de codru, ucigaşi, bandiţi, rebeli şi conjuraţi, renumiţi în întreaga Europă, tradusă de Czővek István din scrierile lui Friedrich Schiller’’, partea întâia, Pesta 1817, Tipografia Diecezană Oradea, 1931, p.10.
[5] Florian Dudaş, ,,Răscoala lui Horea în tradiţia poporului”, Ed.Albatros, Bucureşti, 1984, p.19.
[6] N.Firu, ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p. 45.
[7]  Idem, p.47.
[8] ,,Din activitatea bisewricească a E.O.R. …’’, p.255.
[9] Constatăm că Pisania bisericii consemnează în limbajul de acum două secole numele executanţilor ,,Kiumeş Meistor Iakob Eder şi Ioan Lins Paler’’. Dacă ne-am orienta după limbajul mai puţin bogat şi evoluat din vremea aceea, ar însemna că Iakob Eder a fost numai maistru zidar. Romanizatul ,,kiumeş’’, provine de la termenul maghiar ,,kőmüveş’’, care se traduce literal prin ,,zidar’’, sau  ,,maistru zidar’’. Faptele însă arată că ,,Eder’’ a fost arhitect, proiectant şi constructor în acelaşi timp şi nu un simplu executant. Din procesul verbal al anchetei cu prăbuşirea bolţii în timpul construcţiei, de la Pr.Vasile Popovici , de la specialistul maghiar, Biro Iozsef, cât şi din istoricul templului reformat de pe str.Libertăţii nr. 40, terminat la 1784, se desprinde adevărul că ,,Eder’’ a fost arhitect şi nu zidar. Prof. Virgil Vătăşianu spune că Biserica cu Lună este ,,operă a arh.Iokob Eder.        În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea constructor pomenit în Pisanie, Ioan Lins Paler, ,,Ioann’’ şi ,,Lins’’ sunt prenumele şi numele. Termenul de ,,Paler’’, nu exprimă un nume ci o funcţie în domeniul construcţiei. Este un termen vechi provenit din limba maghiară, cât şi din limba germană şi care potrivit unui dicţionar explicatv al limbii maghiare, înseamnă ,,conducător de lucrări’’, în meseriile de dulgher şi zidar (în limbajul modern maistru sau şef de echipă). Acesta a fost numai zidar nu şi arhitect proiectant. Probabil că şi el, tocmai în timpul exercitării funcţiei sale pe şantier, a suferit de pe urma accidentului menţionat mai sus. În ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, apare când ,,Lins’’ când ,,Lincz’’. Detaliile le găsim  în lucrarea: ,,Din activitatea bisricească a E.O.R…’’, p.260.
[10] Idem,  p.24.
[11] N.Firu, ,,Monografia Bisereicii Sf. Adormiri…”,  p.57.
[12] Arhivele jud.Bihor, fasc.III, nr.3655/1786, în lucrarea N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri…”, p.61.
[13] Pr.Dr.Ioan Demian Codorean, ,,Biserica cu Lună din Oradea, mărturie a spiritualităţii crişane – 225 de ani de existenţă”, Articol Internet, 07.11.2009, p.7.
[14] N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf.Adormiri…’’, p.65.
[15] N.Firu, Idem, p.64.
[16] Ibidem.
[17] Proces verbal nr. 624/1833, aflat în Arhiva Parohiei Oradea Centrală, în lucrarea N.Firu, op.cit., p. 65.
[18] Proces verbal nr. 588/1832, aflat în Arhiva Parohiei Oradea Centrală, în lucrarea N. Firu op.cit. p.64-65.
[19]N.Firu, Ibidem.
[20] N.Firu, op.cit., p.67.
[21] ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’, p.272.
[22] Ronald -Otto Hochhauser, expert orologier Muzeul Ţării Crişurilor, Raport de constatare, nr.1/2o februarie 2006, p.1.
[23] N.Firu, op.cit., p.68-69.
[24] Arhivele Statului Oradea, Fond Parohia Ort. Rom. Oradea, Registre nr. 5, şedinţa din 13/26 iunie l9l7, Dosar 2, fila 216.
[25] Pentru a fi protejată de intemperiile care, cu timpul ar putea oxida şi deteriora piesa originală, menţionată mai sus, în anul l977, rotiţa a fost acoperită cu un strat de inox. Prof. Mihai Sofronie, a întocmit şi publicat schiţa sistemului ,,OROLOGIU – LUNĂ’’, în ,,Telegraful român’’, anul l3o, Sibiu, 1 iulie l982, nr.25-26/1982, p. 3. Amănunte în lucrarea, ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’,p.272-273.
[26] Idem, p.304.
[27] N.Firu, ,,Monografia bisericii  Sf.Adormiri…’’, p.76.
[28] Detalii, în Procesele-verbale ale Parohiei cu nr.562,586,587,593,594,595,598,597 din anul l832, Cf.N.Firu, op.cit.p.82.
[29] Nicolae Firu, în op.cit. p.83, face afirmaţia că sfinţirea s-a săvârşit la 11 iunie 1832, (aşa cum s-a consemnat în protocoalele Parohiei), iar nu la 30 mai 1832 (cum s-a înscris în hrisoavele de sfinţire). Dezlegarea aparentei ,,contradicţii’’ între cele două date o dăm acum. Este o chestiune de stil calendaristic. În actele administrative (protocoale etc.), Parohia utiliza, cum era şi normal, calendarul obişnuit, civil, oficial al statului habsburgic, calendar de stil nou. În problemele de cult însă, Ortodoxia din Transilvania (ca şi în celelalte două Ţări Române), utiliza calendarul de stil vechi. (Aşa se procedează şi astăzi, în Bisericile Ortodoxe Rusă şi Sârbă, unde, în problemele de ordin administrativ, se ţine seama de calendarul civil de stil nou, iar în problemele de cult, se ţine seama de calendarul bisericesc, de stil vechi). Data de 30 mai de pe hrisoave, s-a înscris exact în momentul sfinţirii (care era un act de cult), pe un loc anume lăsat gol de mai înainte, cu cerneală albăstruie, iar nu cu tuş negru cu care este scris întreg textul hrisoavelor, două în româneşte şi unul în sârbeşte. Textul grecesc a fost scris chiar la data sfinţirii, cu altă caligrafie şi cu aceeaşi cerneală albăstruie. Prin urmare, din punct de vedere cultic, sfinţirea s-a săvârşit pe stil vechi, iar din punct de vedere administrativ s-a consemnat în stil nou. Aşadar (cum se procedează când e vorba de cele două stiluri, concomi-tente), sfinţirea de către Episcop, a bisericii, s-a săvârşit la 30 mai/11 iunie 1832, între cele două date neexistând nici o contradicţie. Cf. Note de subsol, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’, p.292.
[30]Idem, p.105-106.
[31] Idem, p.84.
[32] N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri… ”, p.94-96.
[33] Gh.Liţiu, ,,Oameni şi fapte din alte vremi, episcopul Gherasim Raţiu şi protosincelul Andrei Şaguna’’, în ,,Biserica şi şcoala’’, Arad, An LXVIII, nr.46, din 12 nov.1944, p.362-363, după actele din Arhiva Episcopiei Aradului, fără număr datate, 12 şi respectiv 30 nov.1841, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R., p.98.
[34] ,,Actele sinoadelor eparhiale…’’, Oradea, 1922, p. 118, Idem, p. 99.
[35] N.Firu, ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p.65.
[36] N.Popea, ,,Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna’’, Sibiu, 1879, p.339, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R. …, p. 99
[37] N.Firu, ,,Mitropolitul Andrei Şaguna şi relaţiile sale cu Oradea Mare’’, în ,,Legea Românească’’, Oradea, an III, nr.25VI/VII, iulie 1923 şi  Roman Ciorogariu, ,,Cum văd eu chipul lui Şaguna’’, în ,,Legea românească’’, an III, nr.din 25.VI/8.VII, iulie 1923, Ibidem.
[38] ,,Unirea Transilvaniei cu România – 1 decembrie 1918’’, Ed. II-a, Bucureşti, 1972, p.144, nota 77, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’, p.100.
[39] Mircea Păcurariu, ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române’’, vol.III, Bucureşti l981, p.21o.
[40] Ilarion Puşcariu, ,,Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania’’, Sibiu, 1900, în lucrarea, ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’, p.101.
[41] M.Păcurariu, op.cit.p. 97, ,,La moartea marelui mitropolit al Ardealului, episcopul evanghelic-luteran Georg Daniel Teutsch din Sibiu, scria că ,,…numele lui Şaguna înseamnă o epocă nouă în viaţa poporului român şi a Bisericii Ortodoxe’’, Cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ,,Mitropolitul Andrei Şaguna – sprijinitor al învăţământului românesc din Transilvania’’,  în ,,Telegraful Român’’, an 131, nr.5-6/1 febr.1884, p. 1, Idem, p.102.
[42] Arhivele Statului Oradea, Protocolul de şedinţă a Consiliului Parohial de la Biserica cu Lună din 20 iulie 1873, nr.1-2, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R. …’’, p.105.
[43] Idem, p.135-140.
[44] Arhivele Statului Oradea, Protocolul şedinţei Consiliului Parohial din 7 mai 1890. Este vorba de familia epitropului Diamandi, înrudită cu ce a lui Nicolae Jiga.
[45] N.Firu ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p.97.
[46] Ştefan Lupşa, ,,Catedrala ortodoxă din Oradea’’, în Almanahul creştin ortodox 1960’’, Oradea, p.94-96, Idem, p.131
[47] N.Firu, ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p.98-99.
[48] ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’, p.144.
[49] Teodor Neş, ,,Oameni din Bihor (l848-l918)’’, Oradea, l937, p.370-382.
[50] Roman Ciorogariu, ,,Zile trăite’’, Oradea, 1926, p.181, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R., p.145.
[51] Arhivele Statului Oradea, Fond Parohia Ortodoxă Română, Oradea, registre, şedinţa din ianuarie, 1910, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’, p.147.

Prezentul postrevoluționar,1989-2009, 225 de ani de la punerea pietrei fundamentale a Bisericii cu Luna 07.11.1784

            Regimul comunist instaurat în România dupa 1944 a schimbat radical si a modelat nu numai sistemul politic si social dupa ideologia si practica sovietica stalinista din Rusia, cautând sa subordoneze prin mijloace dictatoriale si Biserica, cerându-i în schimbul tolerantei si autonomiei limitate, loialitate si chiar sprijin pentru politica sa. Înversunarea cu care a fost supravegheata si persecutata Biserica Ortodoxa Româna în acea perioada, demonstreaza ca ea a fost una din componentele esentiale ale rezistentei anticomuniste românesti, neputând a fi anihilata ci doar pusa sub o presiune fantastica.

            Biserica însa, a continuat sa fie vie si lucratoare în mijlocul românilor, chiar si în limitele ce i-au fost impuse, devenind, pâna la Revolutia din 22 decembrie 1989, singura institutie din statul comunist ateu, care avea o alta ideologie decât cea oficiala. Doctrina comunista, construita unilateral pe fundamentele unei stiinte atee, a dus la declansarea unui adevarat razboi împotriva bisericii, învatatura ei fiind considerata ca un drog pentru natiuni, cautându-se eliminarea ei prin forta.

            În România, 20 de episcopi ortodocși au fost eliminați, fiind scoși forțat din scaun, 1413 preoții ortodocși au fost aruncați în închisori, 126 dintre ei au murit în temnițe, foarte mulți  fiind duși la Canal ori deportați în Bărăgan.[1]

            După aceste decenii de drastică suferință, pentru Biserica Ortodoxă Româna, când ierarhii, clerul și teologii  erau ținuți sub cea mai strictă supraveghere, iar bisericile, schiturile și mănăstirile care apărau ,,…săracia și nevoile și neamul’’, cum scria marele poet Eminescu, erau considerate ca ,,adevărate focare de activitate subversivă’’, au sosit și zorile eliberării din ,,catacombele’’ comuniste, dându-i posibilitatea să-și exercite misiunea de slujire a fiilor săi, fără îngrădiri și opreliști.

EPISCOPII EPARHIEI ORADEA ÎN PERIOADA 1989-2009.

            În noul context creat de evenimentele din decembrie 1989, la 4 februarie 1990, prin solicitarea blândului episcop, Dr.Vasile Coman, pentru extinderea urgentă a misiunii bisericii în societatea post-decembristă, a fost propus, Pr.Prof.Dr.Ioan Mihăltan de la Sibiu, spre a fi hirotonit Arhiereu vicar al Oradiei, sub numele de ,, Ioan Crișanul’’.

            S-a născut în 27 sept.1926, în localitatea Ohaba jud.Alba, foarte dragă sufletului sau, de care nu s-a despărțit spiritual niciodată, fiind ani mulți preot acolo. Scoala primară a urmat-o în satul natal, apoi Liceul greco-catolic din Blaj, Facultatea de Teologie Ortodoxă Andreiana din Sibiu, pe care a absolvit-o în anul 1951. Cursurile doctorale le-a urmat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București în perioada 1972-1977, studiile postuniversitare la Bossey–Elveția și  Strasbourg–Franta. Și-a susținut teza de doctorat cu titlul: ,,Preoția lui Hristos și preoția bisericească”, sub îndrumarea ilustrului Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloaie.

            Hirotonit în Catedrala episcopală, Biserica cu Lună din Oradea, de către Mitropolitul Ardealului Dr.Antonie Plămădeală, a slujit  timp de doi ani, sub îndrumarea Episcopului Dr.Vasile Coman, iar după trecerea acestuia la cele veșnice, a fost ales în calitate de Episcop titular, slujind până la 31 decembrie 2006, când în urma unor probleme de sănătate a cerut Sfântului Sinod retragerea la pensie, începând cu 1 ianuarie 2007. O preocupare deosebită a avut-o pentru înființarea unor noi mănăstiri de călugări și călugărițe: Sf. Cruce din Oradea, Stâna de Vale, Huta, Buna-Vestire Ep.Bihor, Strâmba și Bic în Jud.Sălaj.

            A slujit catedra de Îndrumări misionare la Facultatea de teologie ortodoxă din Sibiu, Cuj-Napoca, Alba Iulia și Oradea, publicând numeroase lucrări. A trecut la Domnul în satul natal Ohaba la data de  17 martie  2008. [2]

            Datorită vechilor probleme de sănătate și urmare a necesităților arhipastorale în cele două județe Bihor și Sălaj, la propunerea Prea Sfințitului Părinte Episcop Ioan al Oradiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în sesiunea de lucru din 12 septembrie 2000, l-a ales pe Părintele Arhimandrit PETRONIU FLOREA, în calitate de Arhiereu Vicar al Oradiei cu titulatura de ,,Sălăjanul’’.

            PETRONIU (Petru din botez) FLOREA,(2000-2008) s-a născut în 3o noiembrie 1965 în Târgu Mures, din părinții Petru și Fira Florea (fiind al 8-lea din cei 9 copii ai familiei). A urmat scoala primară și gimnaziul în Târgu Mureș și  Seminarul Teologic Ortodox în Cluj-Napoca. În 1988 este admis la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu și după primul an de studii se transferă la nou- înființata Facultate de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, obținând titlul de licențiat în 1993. A urmat cursurile scolii doctorale din Tesalonic Grecia din 1994, susținând teza de doctorat cu titlul „Literatura patrologica româneasca în sec.XX”, obținând titlul de doctor. În 11 aprilie 1999 a fost hirotonit preot celibatar, pe seama Catedralei Arhiepiscopale din Alba-Iulia, iar în 27 iunie 2000 a fost tuns în monahism de I.P.S. Arhiepiscop Andrei  de Alba Iulia.

            La 1 oct.2000, a fost hirotonit și instalat în calitate de Arhiereu Vicar al Episcopiei Oradiei, în Biserica cu Lună din Oradea, așezând piatra de temelie pentru 26 de biserici noi,  târnosind 60 de lăcașuri noi de cult, 92 de biserici renovate,  hirotonind 125 diaconi si 119 preoți, participând la numeroase conferințe, simpozioane și întâlniri în țară și peste hotare și a publicat multe cărți teologice.

            Începând cu 5-7 martie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe Preasfințitul Părinte Dr.PETRONIU SĂLĂJANUL, Episcop al nou înființatei Episcopii a Sălajului, fiind întronizat în 13 februarie 2009 în Biserica  „Sf.Vineri” din Zalău. [3]

            În urma retragerii în pensie pe motiv de boala, a Preasfintitului Parinte Episcop Ioan Mihaltan al Oradiei, la 1 ianuarie 2007, Colegiul Electoral Bisericesc, format din membrii Sfântului Sinod si cei ai Adunarii Nationale Bisericesti, l-au ales, la data de 13 februarie 2007, pe Preasfintitul SOFRONIE DRINCEC, în scaunul de episcop titular al Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului si Salajului.

            Preasfintitul SOFRONIE DRINCEC, s-a nascut în 3 Nov. 1967, în municipiul Arad, unde a urmat scoala primara, gimnaziul si Liceul teoretic Moise Nicoara-Ioan Slavici. Între 1987-1993 a urmat cursurile Universitatii de medicina si farmacie din Timisoara, absolvind-o cu media 10. Intre 1993-1997 a urmat cursurile Facultatii de Teologie Ortodoxa din Arad, obtinând titlul de licentiat, cu media 10.

            În 1995 a fost tuns în monahism de catre P.S.Timotei al Aradului, hirotonit Ierodiacon si apoi Ieromonah  de catre I.P.S. Serafim, Mitropolitul Germaniei si Europei Centrale. A slujit ca preot la Mânastirile Hodos-Bodrog si Sf. Simion Stâlpnicul din Arad. Între1997-1998, a primit ascultarea de a organiza sectorul de asistenta sociala al Episcopiei Aradului. Din ianuarie 1998 pâna în 1999 a îndeplinit misiunea de Secretar Cabinet Patriarhal, reprezentând Patriarhia Româna la conferinte în tara si strainatate.

            În data de 3o ianuarie 1999, la propunerea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost ales Episcop titular al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria si în 21 februarie1999, a fost hirotonit întru Episcop si instalat, în Catedrala Ortodoxa Româna din Gyula. A participat la numeroase conferinte si simpozioane, întâlniri bisericesti, ecumenice si culturale, în Ungaria cât si în alte tari.

            A înfiintat prima Manastire Ortodoxa din Ungaria la SACAL  si  alte doua asezaminte mânastiresti la CENTRUL EPARHIAL si la BICHIS. A efectuat lucrari de restaurare si sfintire la bisericile din cuprinsul eparhiei. O atentie deosebita a fost acordata tinerilor, copiilor din episcopie si cea legata de asistenta sociala. S-a implicat si în demersurile privin recuperarea bunurilor patrimoniale ale Fundatiei Emanuil Gojdu.

            În 13 februarie 2007, Colegiul Electoral Bisericesc, l-a ales în scaunul de Episcop titular al Episcopiei Oradiei, Bihorului si Salajului. Întronizarea a avut loc în data de 25 februarie 2007, la vechea catedrala episcopala, Biserica cu Luna din Oradea.[4]

            S-au împlinit  trei ani, de când, raspunzând chemarii Domnului nostru Iisus Hristos si Colegiului Electoral Bisericesc din 13 februarie 2007, Preasfintitul Parinte Sofronie a primit înalta demnitate de Episcop al Oradiei încât ziua de 25 februarie 2007, Duminica Ortodoxiei, a devenit o zi istorica pentru Episcopia Ortodoxa Româna a Oradiei, deoarece în Biserica cu Luna din Oradea a fost întronizat al saselea Întâistatator al acesteia, de la momentul reânfiintarii, în 1920.

            Au fost ani de rodnica activitate, de frumoase realizari, care reflecta dinamismul si râvna Întâistatatorului Episcopiei Oradiei, prin nenumaratele si neobositele vizite canonice în parohii, scoli telogice, spitale, azile si alte institutii social – administrative.

            La ceas aniversar al celor 225 de ani de existenta a Bisericii cu Luna, roadele Întâistatatorului se pot culege, deoarece au fost înfiintate 18 unitati bisericesti noi, au fost puse 24 de pietre de temelie pentru noi biserici, au fost târnosite 27 de biserici noi, iar 22 au fost resfintite, fiind hirotoniti 64 de preoti si diaconi. De asemenea în Eparhia Oradiei, al carei lacas de referinta ramâne Biserica cu luna, exista un numar de 449 unitati bisericesti, 468 locasuri de cult deservite de 455 de clerici, care pastoresc aproximativ, 358.000 de credinciosi ortodocsi.[5]

PREOTI, DIACONI, EPITROPI SI BARBATI DE FRUNTE, AI BISERICII CU LUNA, ÎN PERIOADA 1989-2009.

            Dupa revolutia din 22 decembrie 1989, la Biserica cu Luna au fost rânduiti spre slujire: Pr. IOAN COROBAN (1995-), Pr.TEODOR DINU CRISTEA (1999-actualmente parohul bisericii), Pr. Prof. Univ. Dr. DUMITRU MEGHESAN  (2007-), Pr. Dr. IOAN DEMIAN CODOREAN (2009-), Pr. OVIDIU MIRON POP (2010-) si Pr. Conf. Dr. MIHAI BRIE (2010- onorific). Dintre diaconii ceremoniali care au slujit cu daruire, amintim pe: DRAGOMIR BALOTA, FLORIN DEM, IOAN DEMIAN CODOREAN,  OVIDIU MIRON POP. De asemenea, între Paraclisieii (crâsnicii), care au slujit si slujesc cu cinste Biserica cu Luna, în aceasta perioada, amintim pe: Simion Coroian, Augustin Fanea, Dorin-Nicolae Goia, Petru Ienciu, Vasile si Zamfira Antal.

            Dintre mirenii care au adus obolul lor, fie ca au fost sau nu, membri în consiliul sau comitetul parohial, amintim pe: Eugen-Nicolae si Ioana Puscas, Augustin Baciu, Ioan Popa, Traian Popa, Gheorghe si Anamaria Paina, Valeriu si Maria Trip, Vasile si Corina Fonoage, pr. Ioan-Marcel Bolos, arh. Andrei Luncan, arh.Alexandru Moisi, arh.Ernest Pafca, arh.Tamás Emödi, Ciprian Nitulescu, Alexandru si Maria Buboi,  Sorin si Rodica Pele, Elena Mosoiu, Elena Tent, Eugen-Gabriel si Anca Munteanu, Mihai Bar, Constantin Chiruta, Dorin Negrau, Horia Sabau, Rudolf Bone, Marius Popovici, Pavel-Adrian Ile, Florian Pantea, Gavril si Maria Farcas, jur. Ioan Praja, Petru si Letitia Bogdan, Mariana  Blejan, Octavian Bot, Florin-Vasile Daraban, Gheorghe Cheregi, Valeriu Gligor, Gligor Curta, dr. Mihai Iova, dr. Dumitru Popa, dr. Magda-Cismas Pruteanu, Neculai si Constanta Filimon, Sanda Filip, Ioan si Maria  Ancutici, Alexandru Mânecuta, Persida Vasilescu, Ioan Demeni, Florian Gherghel, Florica Strugaru, Dorina Nicolau, Stefan si Rodica Plugaru, Aron si Dorica Crisan, Sanda Ciolac, Mariana Moga, Lili Sipica, Mariana Suciu, Dorin si Florica Botcau, Aron si Ioana Bara, Florica Bot, Silvia Suciu, jur. Nicoleta Ciule, Mariana Ienciu, Florica Sumalan, Florica Martin, John Tirla, Paul Canalos, Ioan Ivanov, Dumitru si Livia Popa, Ion si Victoria Stefanescu, Dorel Tifor, Mircea Vac, Victor Tit, Nicolae Purdea, Radu Bogdan si altii.

LUCRARI DE RENOVARE INTERIOARA SI EXTERIOARA ÎNTRE 1989-2009.

            Pe cheltuiala Parohiei si prin jertfelnicia credinciosilor Bisericii cu Luna, a început un nou grup de reparatii capitale exterioare si interioare. Astfel în anul 1989, a fost introdus agentul termic la biro-uri, muzeul Roman Ciorogariu, în  sala de repetitii a corului, dependinte si locuintele deserventilor. În 1994 s-a facut o renovare exterioara cu dispersit, fara mare durabilitate, iar în 1996 s-a construit în curtea bisericii, unui lumânarar. În anul 2000, s-a produs curatarea picturii interioare (a renumi-tului pictor Eremia Profeta), de catre o echipa condusa de pictorul sibian Marian Verza.

            Datorita degradarilor cauzate de intemperii de-a lungul timpului, în anul 2004, s-a început anevoiosul drum al refacerii totale a exteriorului Bisericii cu Luna. În calitatea de monument istoric si de arhitectura, clasa ,,A’’, Cod ,,BN – II –m – A – 01088, a avut nevoie de o sumedenie de expertize: biologica, tehnica, fisa analitica de la muzeu, relevee, studiu de parament, expertiza chimica si fizica a rezistentei peretilor si umezelii, studiu geotehnic, cât si avizele Inspectoratului Judetean în constructii si  Directiei Judetene pentru Cultura, Culte si Patrimonu Cultural National Bihor.

            S-au executat urmatoarele lucrari: Reparatia în regim de urgenta a asterelei turnului si sarpantei si învelirea lor în tabla de cupru, de 0,6 mm. import Grecia; Confectionarea de jgeaburi si burlane; Pictarea icoanelor celor patru Sf.Evanghelisti, Matei, Marcu, Luca si Ioan, asezate pe cele patru parti ale turnului bisericii; Refacerea tencuielilor turnului, fatadei principale, fatadelor laterale, de nord si sud; Refacerea ornamentatiei pe turn si peretii laterali; Instalarea Echipamentului Complet pentru ,,PARATRĂSNET’’, cu materiale de origine franceza ,,IONIFLASH’’; Iluminatul arhitectural exterior; Insatalarea retelei  Sistemului de sonorizare; Renovarea completa a biroului, salilor de sedinta si a salii de repetitii a corului.

GÂNDURI SI PLANURI DE VIITOR.

            Epuizându-se fondurile necesare finalizarii lucrarilor de reabilitare, Primaria Oradea, care dupa revolutia din decembrie 1989, a fost  alaturi de Biserica cu Luna prin edilii sai si Consiliul Local Municipal, dorind o dezvoltare armonioasa a Municipiului Oradea, ,,orasul bisericilor’’ si a cladirilor monu-mente istorice din centru, prin Directia de management proiecte cu finantare internationala, au elaborat  proiectul: ,,Revitalizarea complexului cultural-religios ,,Biserica cu Luna’’ din Oradea si introducerea acestuia în circuitul turistic religios local, national si international’’.

            În cadrul Programului Operational Regional, Axa prioritara 1, care vizeaza modernizarea, dezvoltarea si echiparea unui obiect de patrimoniu, în cazul nostru ,,Biserica cu Luna’’, pe lânga amplele lucrari de reabilitare executate în perioada 2004-2009, s-au identificat câteva din prioritatile urgente ale monumentului istoric de importanta turistica, catedrala veche, în functiune, din centrul orasului.

Pentru Biserica cu Luna s-au stabilit urmatoarele prioritati:

  1. Realizarea unui drenaj subteran perimetral al bisericii si coborârea cotei de teren pe latura nordica a bisericii inclusiv amenajarea curtii interioare cu pavaj din piatra naturala, în scopul eliminarii igrasiei;
  2. Reabilitarea sistemului de canalizare pluviala de-a lungul perimetrului bisericii;
  3. Realizarea unui soclu de piatra perimetral, distantat de parament, care permite aerisirea zidariei;
  4. Reabilitarea scarilor de acces la orologiu si etajul clopotelor;
  5. Restaurarea mobilierului istoric al bisericii: scaun arhieresc, amvon, strane;
  6. Realizarea unei porti metalice cu grilaj pentru accesul dinspre Piata Unirii;
  7. Realizarea unui sistem de siguranta si supraveghere interioara pentru biserica;
  8. Reabilitarea sistemului de încalzire al bisericii si a instalatiilor de alimentare cu energie electrica;
  9. Înlocuirea vechilor ferestre deteriorate, cu tâmplarie noua din lemn stratificat si vitralii cu scene biblice, integrate în conceptul picturii interioare.

            Pentru Casa Parohiala se propune: realizarea unei porti din lemn stratificat pentru accesul dinspre str. Gen. Traian Mosoiu, dupa modelul initial, cât si amplasarea unui model de punct termic în subsol pentru încalzirea complexului cultural, amenajarea unui Muzeu, cu o sala destinata memoriei episcopului Roman Ciorogariu, o sala destinata episcopului Nicolae Popovici si un muzeu de arta bisericeasca, cu biblioteca si sala de conferinte cu anexele aferente, (cu grupuri sanitare) toate destinate primirii si gazduirii turistilor cât si pentru activitatile religioase ale bisericii. De asemenea se propune, extinderea  pe orizontala, cât si pe verticala, demolarea unor elemente din  constructiile vechi, înlocuirea  instalatiilor sanitare, de încalzire si canalizare, cât si  înlocuirea instalatiei electrice, cât si construirea unul asezamânt social pentru persoanele de vârsta a treia, pe str.Iuliu Maniu nr.22, intravilan apartinând Parohiei Oradea Centrala.

ÎNCHEIERE.

            Daca este adevarat ca între un popor si vatra pe care o locuieste se înfiripa, prin vremuri, legaturi trainice si profunde încât  poporul nu poate fi înteles fara cunoasterea spatiului în care acesta s-a format, existenta de 225 de ani  a Bisericii cu Luna nu poate fi conceputa fara cunoasterea: ,,…acestei nobile tarâne umane, care emotioneaza la distanta de secole’’(ist.I.D.Stefanescu), adica dreptcredinciosul popor român din Oradea, Bihor si Crisana, care a odraslit acest ,,autentic giuvaer arhitectonic’’(prof.V.Dragut). Vorbind despre zestrea artistica, culturala si spiritual-ortodoxa  a Bisericii cu Luna, Vladica de vrednica pomenire Roman Ciorogariu, sublinia: ,,Fiecare atom din aceste relicvii, este o parte din sufletul parintilor nostri’’.[6]

            Jubileul intitulat ,,Biserica cu Luna, 225 de ani de veghe la pastrarea si afirmarea ortodoxiei bihorene’’, care s-a desfasurat în zilele de 20  si 21 noiembrie 2009, a avut rolul de a marca în constiinta generatiei actuale valoarea istorica, artistica, sociala si religioasa a acestei biserici de-a lungul vremii, scutul si pavaza generatiilor anterioare în vremuri de restriste, cât si vitalitatea ortodoxiei pe meleagurile bihorene în parcursul zbuciumatei sale istorii.

            Dorind sa marcheze peste veacuri acest praznic al Miresei Lui Hristos, Biserica cu Luna, Preasfintitul Parinte Episcop SOFRONIE al Oradiei, în alese cuvinte a spus: ,,Traim clipe profunde, de o încarcata emotie si suntem cu totii adunati într-un singur gând de recunostinta fata de gloriosii nostri înaintasi, pe care îi sarbatorim în aceste zile. 225 de ani înseamna un segment important de istorie, o etapa importanta a dainuirii noastre, a manifestarii culturale românesti ortodoxe în Crisana, la marginea dinspre Apus a Neamului românesc… .

            În aceasta zi sarbatorim înfiintarea acestei biserici, începuturile ei si ne bucuram cât a crescut în lumina slavei dumnezeiesti… . O biserica frumoasa, o biserica memoriala, un muzeu, dar un muzeu viu, pentru ca podoaba cea mai de pret a bisericii sunt sufletele care au trecut pe aici si vor mai trece. Din sirul acestora face parte si secventa de timp în care noi traim. Si noi, oricât de împutinati am fi, suntem fii ai Bisericii cu Luna, aflati sub binecuvântarea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu ’’.[7]

The Moon Church – past, present and future

The paper presents memorable events and persons that shaped the history of the Moon Church. It goes back in time, to its inception, describing the background that lead to the building of the institution for a better understanding of the significance of the Moon Church in the context of national history. It also describes the events and persons that marked the evolution of the Church, presented in chronological order, up to present days. The most important thing that prevails in the pages of the paper refers to the fact that the Moon Church is not just a unique architectural monument in the world but is also a “cornerstone” in the tumultuous history of the Romanian people by bearing the imprint of a national symbol such as Horea.


[1] Vasile Manea, Cicerone Ioanițoiu, ,,Martiri și mărturisitori ai Bisericii din România, Biserica Ortodoxă’’, Ed.Patmos, 1998, p.7, la Pr. Dorel Octavian Rusu, ,,Episcopul Valerian Zaharia și epoca sa’’, în ,,Legea Românească’’, nr.4/2009, p.5-6.
[2] ,,Legea românească’’, nr.1/2008, p. 36-40 ,,Preasfințitul Părinte Dr.Ioan Mihălțan, fostul Episcop al Oradiei (1992-2006), a trecut în veșnicie’’..
[3] ,,Legea românească’’, nr.1/2008, p.7-35, ,,Alegerea și întronizarea Preasfințitului Dr.Petroniu Florea, în scaunul de Episcop titular al Episcopiei Ortodoxe Române a Sălajului’’.
[4] ,,Legea românească’’, nr. 1/2007, p. 3-63, ,,Alegerea și întronizarea Preasfințitului Sofronie Drincec, în scaunul de episcop titular al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului și Sălajului’’.
[5] ,,Legea românească’’, nr.1/2010, p.66, ,,Aniversarea celor trei ani de rodnică slujire în Episcopia Oradiei, a Preasfințitului Părinte Sofronie’’.
[6] ,,Din activitatea bisericeasca a E.O.R….’’, p.330.
[7] Pr. Dr. Ioan Demian Codorean, ,,Biserica cu Lună  la ceas de sărbătoare’’, în Legea românească, nr. 4/2009, p.48-49.

Pr. Dr. Dumitru Popovici


       

Ansamblu iconografic al Bisericii cu Lună – Diacon Prof. Univ. Dr. Pavel Cherescu

       Între tezaurele păstrate de biserica „Adormirea Maicii Domnului” sau „Biserica cu Lună,” un loc aparte îl ocupă ansamblul iconografic sau pictura ce o împodobește.
             Acesta a fost realizat în mai multe etape, la date diferite (în secolele XIX-XX) și de către pictori consacrați, care au utilizat diverse stiluri iconografice.[1]
I.
            Cel dintâi ansamblu pictural a fost realizat de catre fratii Alexandru si Arsenie Teodorovici ( nascuti în sânul unei familii de armeni din Panciova (în Serbia de azi),[2] ajutati, într-o mica masura, de catre Paul Murgu  din Timisoara (care a executat picturi în ulei pe amvon si pe pupitrele stranelor cântaretilor). Lor li s-a alaturat pictorul romano-catolic Iacob Gölsz, care a realizat picturile de pe bolti (care azi nu se mai pastreaza si care erau de o calitate artistica superioara celor realizate de ceilalti trei pictori amintiti mai înainte).
            Dupa cum se cunoaste, lucrarile de pictura ale „bisericii cu luna” au început în anul 1816 si au fost finalizate la sfârsitul anului 1831.Sfintirea a fost savârsita în 1832.
          Frații Teodorovici au pictat, în ulei, cele 48 de icoane de pe iconostas, dupa rânduielile Erminiei de pictura bizantina, dar cu influente ale renascentismului si barocului apusean. Este un mod de a picta adoptat de majoritatea „pictorilor academici” din secolul al XIX-lea, în bisericile din Banat si Crisana.
Pictura iconostasului, formata din 46 de icoane, este realizata pe mai multe registre. O vom prezenta, pornind de la registrul aflat la baza iconostasului, spre partea sa superioara.
            Registrul I este alcatuit din:

  • – cele doua icoane împaratesti – care înfatiseaza pe Mântuitorul si pe Maica Domnului – încadrate de icoanele Sf. Ioan Bote­zatorul si Sf. Ierarh Nicolae;
  • – cele doua icoane pe care se afla pictata, pe usile împaratesti, scena  Bunei -Vestiri, înfatisând pe Prea Curata si Pururea Fecioara Maria si Sf. Arhanghel Gavriil;
  • – cele doua icoane de pe usile diaconesti: Sf. Arhanghel Mi­hail (la dreapta) si Sf. Arhidiacon si întâiul Mucenic Stefan (la stânga);
  • – icoanele ce prezintă mucenicia Sf. Arhidiacon Ștefan și Con­vertirea lui Saul pe Drumul Damascului, pictate deasupra ușilor diaconești.

            Sub aceste icoane, în partea dreapta, sunt  pictate urmatoarele scene: Hristos vorbind cu Samarineana, Taierea Capului Sf. Ioan Botezatorul. În partea  stânga se afla Fuga în Egipt si Hristos potolind vânturile si ma­rea. Deasupra registrului I sunt pictate icoanele ce reprezinta  Cina cea de Taina (în mijloc),  Hris­tos umblând pe mare, învierea lui Lazar, Sfintii Arhangheli Mi­hail si Gavriil (la dreapta), Întâlnirea Maicii Domnului cu Elisabeta, Nasterea Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Apostoli Petru si Pavel (la stânga).
           Registrul al II-lea are doua parti. În partea de  jos, în mijloc,  trecând si în rândul de sus, se afla icoana încoronarii  Prea Curatei si Pururea Fecioarei Maria de catre Prea Sfînta Treime. În partea dreapta sunt pictate icoanele ce înfatiseaza Pogorârea Duhului Sfânt, Nasterea Maicii Domnului si Intrarea în bise­rica a Maicii Domnului. În partea stânga se afla icoanele Adormirea Maicii Domnului, Înalta­rea Sfintei Cruci, Sfânt Arhanghel (anonim) calauzitor al fiilor lui Israel condusi de Moise în timpul Exodu­lui (Iesire 14, 19; 23, 20; 32, 34).
           În partea de sus a celui de al doilea registru, la dreapta se afla pictate Nasterea Domnului în Betleem, Botezul Domnului în apa Iordanului si Intrarea în Ierusalim, iar în partea stânga  Taierea împrejur, Întâmpinarea Domnului, Învierea Domnului.
           Registrul al III-lea este alcatuit din icoanele ce înfatiseaza Coborârea Trupului lui Hristos de pe cruce ( în mijloc, de dimensiuni mari ), Proorocii mari: Isaia si Ieremia (la dreapta), Iezechiel si Daniel (la stânga).
           Registrul al IV-lea cuprinde icoanele reprezentându-i pe  Proorocul Moise, Dreptul îm­parat Solomon (la dreapta), Arhiereul Aaron si Dreptul împa­rat David (la stânga).
           În mijlocul registrului al V-lea se afla Crucea Rastignirii. La dreapta ei se gaseste icoana Sf. Apos­tol Ioan, iar  la stânga cea a Maicii Domnului.Tot aici se cuvine sa amintim si Baldachinul Sf. Epitaf. Aceasta lucrare sculpturala este realizata tot de  fratii Teodorovici.  Ei au împodobit-o cu un numar de 12 icoane , de inspiratie occidentala, cunoscute sub numele de „Calea Crucii”. Aceste icoane îl prezinta pe Mântuitorul Iisus Hristos:  cu hlamida rosie si trestie; batut pe drumul Golgotei si purtîndu-Si crucea; cu mâinile legate; cazut sub cruce si batut;  primind crucea; pironirea pe crucea aflata la pamânt; învinovatirea Sa de catre cei mai mari; pe Drumul Golgotei; flagelarea; Sf. Veronica si Naframa; în fata lui Pontius Pilat; pe Drumul Golgotei.
           De la pictorul Paul Murgu se pastreaza urmatoarele icoane:

  • – pe amvon, în centru, Iisus copil în templu, în mijlocul dascalilor, apoi spre rasarit Sf. Grigorie Bogoslovul (Teologul), iar spre apus Sf. Vasile cel Mare;
  • – la strana arhiereasca se afla icoana Sf. Ioan Gura de Aur;
  • – la stranele cântaretilor: Sf. Ioan Damaschin si Cuv. Arsenie (dreapta), Sfintii Metodie si Chiril  (stânga). Acestea apartin stilului bizantin.

          Tot fratii Alexandru si Arsenie Teodorovici sunt autorii vechii picturi murale, realizata în ulei, în stil bizantin, cu influente ale stilurilor renascentist si baroc. Lor le apartin patru tablouri, de mari dimensiuni, pictate pe peretii de la naos si pronaos, care prezinta Adormirea Maicii Domnului si Banul Dajdiei (la miazazi)  Mântuitorul rugându-se în Gradina Ghetsimani si Vindecarea slabanogului de la scaldatoarea Vitezda (la miazanoapte).
          Picturile de pe bolti au fost realizate de Iacob Gölsz. Astfel, pornind  de la altar si trecând în naos si pronaos, el a executat urmatoarele icoane: Dumnezeu Savaot înconjurat de Cete Îngeresti, Cei Patru Evanghelisti, Schimbarea la Fata, Înaltarea Domnului, Iesirea lui Noe din corabie, Jertfa lui Avraam.  Tot Golsz a zugravit peretii si cafasul corului.
          Analizând acest prim ansamblu pictural al „bisericii cu luna”, cercetatorii au reliefat îndeosebi imperfectiunile de ordin artistic ale acestuia (ce predomina icoanele realizate de fratii Teodorovici si Paul Murgu, care erau ortodocsi), subliniind superioritatea picturii murale realizate de Iosif Golsz, familiarizat cu arta bisericeasca de factura apuseana si prin apartenenta sa confesionala, cunoscut fiind faptul ca era romano-catolic[3].
        Între icoanele ce apartin acestui prim ansamblu pictural se remarca, prin încarcatura ei istorica, cea intitulata „Sfânta naframa”,  pe care este pictat chipul „cel nefacut de mâna” al Domnului Hristos pe naframa Veronicai, trimis, potrivit unor scrieri apocrife, regelui Avgar al Edessei. Este situata la înaltimea de 15 m, într-un ancadrament de stâlpi aurii, deasupra iconostasului. Pe ea chipul Mântuitorului este reprezentat lipsit de atributul pictural al divinitatii si sfinteniei – nimbul sau aureola, precum si de initialele traditionale IC-XC. Din aceasta cauza,  specialistii afirma ca pe „naframa Veronicai” este pictat Horia, care, înainte de primirea  aprobarii imperiale de  construire a „Bisericii cu Luna”, fusese la Viena pentru a prezenta împaratului doleantele românilor. Astfel, fratii Teodorovici au ales sa picteze pe „naframa Veronicai”  unul din portretele lui Horia care circulau în epoca si care sa semene cu chipul Mântuitorului.[4]
II.
         Dat fiind faptul ca, dupa aproape un secol si jumatate, o parte din pictura murala s-a deteriorat, între anii 1977-1979 cunoscutul pictor Eremia Profeta a executat o noua pictura, în stil bizantin,  în tehnica „fresca”, adica pe tencuiala proaspata, umeda.
         În încaperile tindei, pe bolta,  sunt pictate trei scene centrale. Cea dintâi îl înfatiseaza pe Iisus-Emanuel, avându-i în dreapta pe Sf. Ap. Pa­vel, iar în stânga pe Sf. Ap. Petru. Scena a doua prezinta Sf. Treime la Stejarul Mamvri. Cea de-a treia scena are în centrul sau pe „Cel vechi de zile”, înconjurat de Sf. Mucenici români Ioan Valahul si Oprea Miclaus (la dreapta) si de Sf. Ierarhi români Ilie Iorest si Sava Brancovici (la stânga). Și încaperile de sub cafasul corului sunt împodobite cu pictura. Astfel, în partea dreapta, în încaperile destinate odinioara pentru ars luminari, pe bolta,  sunt pictati Îngeri-Diaconi, iar la apus si rasarit Sfinte cu Cruce (anonime). În cea de a doua încapere este pictat un sfânt anonim, apoi Cuviosul Antonie cel Mare, Maica Domnului Dulcea Iubitoare de Prunc („Glykofilousa”), icoana „Anastasis” („Învierea”), icoana Sfintei Cuvioase Parascheva si cea a Sf. Ierarh Nicolae. În încaperea stânga (spre usa cafasului corului), sunt pictate icoane ce reprezinta un Heruvim, pe Cuviosul Simeon Stâlpnicul si Sf. Cruce. Pe bolta camerei de pangar se afla o alta Cruce. Pe convexitatea casei scarii circulare se afla icoana cu Moise primind Tablele Legii.
          De o deosebita complexitate sunt icoanele realizate în cafasul corului. Astfel,  deasupra pisaniilor, în centru, se afla Sf. Naframa, având în  dreapta si stânga câte un înger cu alauta. Pe convexitatea casei scarii se afla icoana cunoscuta sub numele de „Scara” Sf. Ioan Scararul sau Sinaitul. Pe bolta centrala este pictat Sf. Mucenic Antonin, iar pe bolta spre miazazi Sf. Mucenic Antim. Deasupra ferestrei centrale, se afla Sf. Arhanghel Mihail, iar deasupra celei spre miazazi îngeri cu alaute. La fereastra centrala se gasesc icoanele Sf. Serafim, Sf. Arsenie Melodul si Sf. Efrem al Cariei -Melodul. La fereastra laterala,  spre apus, sunt icoanele Sf. Serafim, Sf. Mucenite Hristina si Sf. Mucenite Tecla. Pe peretele de apus (încadrând fereastra centrala) se gasesc doua mari scene care înfatiseaza pe Dumnezeu la facerea lumii despartind apele de uscat (spre miazazi) si pe Dumnezeu creându-l pe Adam (spre miazanoapte). Pe peretele de miazazi se gasesc doua tablouri suprapuse în care Dumnezeu creeaza Soarele si Luna (dedesubt) si Dumnezeu creeaza lumina (deasupra). Pe cele doua bolti situate între pe­retele de apus si pilastrii de miazazi si respectiv, miazanoapte, sunt icoanele Sf. Mucenite Caliopia si Sf. Mc. Trofim.
       Spre interiorul bisericii, pe cele patru laturi ale pilastrului dinspre miazazi, se gasesc icoanele Sf. Roman Melodul, Sf. Mc. Maxim, Sf. Mc. Mamant, Sf. Teofan Melodul. Pe pilastrul dinspre miazanoapte, sunt pictati Sf. Ioan Damaschin Melodul, Sf. Cuv. si Marturisitorul  Visarion Sarai, Sf. Anatolie Melodul, Cuv. Pahomie. Între pilastri si între aces­tia si pereti, pe bolta centrala, se afla Sf. Mc. Miron, pe bolta spre miazazi Sf. Mc. Cristina, iar pe bolta spre miazanoapte un Sfânt anonim.
La intrarea în pronaos, pe peretele de apus, sunt pictati Pa­triarhul Iustin Moisescu, Episcopii Oradiei Roman Ciorogariu si Vasile Coman,  iar în stânga Nicolae Mladin, Mitropo­litul Ardealului. Deasupra intrarii se afla stema Patriarhiei Române si cea a Episcopiei Oradiei.
      În pronaos si în naos, în Traveea I, pe bolta, se afla icoanele ce reprezinta un Serafim, pe Sf. Drepti Împarati si Prooroci Solomon, David, Miheia si Sf. Ioan Botezatorul. Pe peretele din dreapta,  de jos în sus, se afla  Schimbarea la Fata, Sf. Mucenita Agata si Sf. Mucenita Lucia. Pe peretele din stânga este pictat Mântuitorul Iisus Hristos vorbind cu femeia samarineana, apoi doi Sf. ierarhi (anonimi).
        În Traveea a II-a, pe bolta, se gaseste un mare me­dalion ce o înfatiseaza pe Maica Domnului Rugatoarea („Oranta”), încadrata de patru Heruvimi. Spre marginea boltii se afla medalioanele  Sf. Teofan Melo­dul, Cuv. Pahomie, Sf. Iosif Melodul, Sf. Prooroc Ioil. Dedesubtul ferestrei din dreapta se gaseste scena Adormirii Maicii Domnului.  În dreapta si stânga ferestrei, se afla Vestirea Adormirii, iar peste arcul ei Prea Cinstirea Maicii Dom­nului. La fereastra stinga ( în dreapta, stânga si dedesubtul ei) se gaseste marele tablou ce înfatiseaza In­trarea în Ierusalim a Mântuitorului Hristos, iar peste arcul ferestrei este pictata scena Prinderii Mântuitorului în Gradina Ghetsimani.
        În Traveea a III-a, pe bolta, este pictat marele medalion ce reprezinta pe Iisus Hristos Panto­cratorul (Atotputernicul, Atottiitorul), încadrat de patru Serafimi. Spre marginile boltii se gasesc medalioanele celor patru Sf. Evanghelisti : Matei, Marcu, Luca si Ioan, iar pe pandantivi simbolurile lor: Îngerul, Leul, Boul si Vul­turul.
În dreapta si stânga ferestrei din partea dreapta se gasesc Sf. Mc. Doctori fara de Arginti Cosma si Damian; deasupra ferestrei este icoana Pogorârii Duhului Sfânt iar dedesubt, în friza, Sf. Mc. Irina, Ecaterina, Teofil, Dionisie, Sozon. Sub friza, de dimensiuni mari, se afla icoana Botezului Domnului în apa Iordanului.
În dreapta si stânga ferestrei din partea stânga se afla  Sf. Mc. Iacov Persul si Valentin. Deasupra ei se gaseste icoana Rastignirii Mântuitorului. De­desubt, în friza, se afla medalioanele  Sf. Cuvioase Fevronia, Natalia, Sf. Mucenici Procopie, Teodor Ti­ron si Ciprian. Sub friza  este pictata marea icoana ce îl înfatiseaza pe Mântuitorul Iisus rugându-se în Gradina Ghetsi­mani.
       În Traveea a IV-a, pe bolta se afla icoana  Sfintei Treimi încadrata de Cete îngeresti;  spre marginile boltii se gasesc cei patru Mari Prooroci: Isaia, Ieremia, Iezechiel si Daniel.
        În jurul ferestrei din absida dreapta se gaseste tabloul Nasterea Domnului,  Sf. Mc. Dimitrie si Nestor si Fuga în Egipt a Sf. Familii.
În  jurul ferestrei din absida stânga se afla icoanele  Învierii si Înaltarii Domnului, precum  si medalioanele Sf. Mucenici Sevastian si Gheorghe.
Între perechile de pilastri care separa traveele I—II si II—III, sunt 8 viniete, pictate pe doua registre, pe ambii pereti. Registrul de jos cuprinde scene si icoane ce înfatiseaza Îngerii – Tronuri, Sf. Potir (în partea dreapta), Sf. Duh (în chip de porumbel), Mântuitorul Iisus Hris­tos ca Miel cu Cruce (în partea stânga). Registrul de sus înfatiseaza Pecetea Mântuitorului de pe prescura (crucea încadrata de cuvintele prescurtate, în greceste: IC – XC – NI – KA, adica „Iisus Hristos învinge”) si sigla (monograma) Mântuitorului cu caractere grecesti: X traversat vertical de P, la mijloc dreap­ta si stânga cu prescurtarile IC – XC (ceea ce se traduce prin „Iisus Hristos”).
Pictura din  Sfântul Altar este realizata pe mai multe registre.
       În Registrul I, situat pe absidiola centrala, se afla icoana lui Iisus Hristos Marele împarat si Arhiereu, iar deasupra absidiolei este pictata o mica cruce a Rastignirii. Pe absi­diola dreapta este înfatisata Cina de la Emaus. Pe absidiola stânga se gaseste icoana Iisus-Emanuel în Potir. Între absidiola centrala si cele doua laterale, sunt pictati Sfintii Ierarhi care au scris Sfintele Liturghii: spre dreapta, Grigorie (Dialogul) si Ioan Gura de Aur, iar spre stânga, Vasile cel Mare si Apostolul Iacov (primul Episcop al Ierusalimului). Deasupra absidiolelor laterale se afla din nou sigla Mântuitorului Hristos. Între absidiole si usile laterale, la dreapta, se afla icoanele  Sf. Arhid. Laurentiu si Sf. Arhid. si Mc. Stefan. Deasupra celor doua usi este pictat câte un serafim.
        Registrul al II-lea este pictata Cina cea de Taina.
        Registrul al III-lea, cuprinde,  de la dreapta la stânga, medalioanele Sfintilor Ierarhi Atanasie, Chiril, Gri­gorie Palama, Gherman, Nicolae, Spiridon si Silvestru.
        Registrul al IV-lea (situat pe semi-calota împartita în trei ogive) are, în centru, icoana Maicii Domnului Rugatoarea, iar în ogivele laterale Cete îngerești.
Tot Eremia Profeta a pictat la amvon, deasupra usii, icoana Sf. Duh în chip de Porumbel, iar pe usa, icoana Sf. Ioan Gura de Aur. Pentru Sf. Altar, el a pictat si Crucea Rastignirii, care a fost sculptata de tâmplarul Florian Buie din localitatea Brusturi (jud. Bihor). De asemenea, Eremia Profeta a  curatit si vechea pictura realizata pe lemn si a pictat cadrul iconostasului în armonie cu coloritul întregului ansamblu pictural vechi si nou, refacând si poleirea aurie a tâmplei.
     După cum remarca prot. Constantin I. Olariu: „Prin tematica, program iconografic, desenul si coloritul vestimenta­tiei, al arhitecturii de fond si al florei, prin ornamentica vegetala si de alta natura, cea mai mare parte a picturii în fresca, realizata de Eremia Profeta, se încadreaza în rânduiala bizantina. Totusi, exista si câteva teme pe care pictorul le-a preluat din iconografia apuseana sau le-a prelucrat în maniera occidentala.”[5]
       În totalitatea sa, ansamblul pictural executat de Eremia Profeta este de o valoare artistica remarcabila, autorul reusind sa armonizeze icoanele pe care le-a pictat cu „vechile elemente de arhitectura, sculptura si pictura, care apartin stilurilor bizantin, baroc, neoclasic, rococo sau picturii de maniera occidentala. Prin stilul sau, prin desenul de mare finete artistica, prin coloritul în tonuri calde si luminoase, opera lui E. Profeta se înscrie în vechea traditie a picturii bisericesti din Tara noastra.”[6]


[1] Pentru detalii, vezi:Nicolae Firu, Monografia bisericii sfintei Adormiri (Biserica cu Luna) din Oradea, Oradea, 1934; Prot. Constantin I. Olariu, Catedrala episcopala „Biserica cu Luna” din Oradea. Partea artistica, în vol. „Din activitatea bisericeasca a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei în ultimii doua sute de ani”, Editura Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, 1984, p. 283-307 (cap. intitulat „Pictura”, caruia îi suntem tributari în descrierea ce o facem în paginile urmatoare si care ramâne pe mai departe cea mai completa si detaliata prezentare a picturii „Bisericii cu Luna”.).
[2] Arsenie a pictat mai multe biserici ortodoxe, în localitatile Novisad, Zemun, Mitrovita, Vârset, Timisoara si Buda.
[3] Prot. Constantin Olariu, art. cit. în vol. cit. p. 290-292
[4] Ibidem, p. 303-307 ( consideratiile autorului si detalii amanuntite asupra acestui subiect).
[5] Ibidem, p.296-297.
[6] Ibidem, p. 303.

Podoaba casei tale

Ramona Novicov

“Camara ta, Mântuitorule, o vad  împodobita, Si  îmbracaminte nu am ca sa intru într-însa, Lumineaza-mi haina sufletului meu, Datatorule de lumina, Si ma mântuieste!” Denie din Miercurea Mare

            Biserica cu Luna  este o “camara împodobită”  asemeni unui nou Testament spiritual și artistic,  întrupându-se ca o arhitectură de reprezentare a noii lumi confesionale românești așa cum s-a cristalizat ea  la sfârșitul secolului  XVIII. Extraordinarul ei prestigiu se datorează faptului că monumentalitatea și frumusețea sa decorativă consființesc  dreptul românilor de a-și zidi cetăți ale credinței nu doar în cer, ci și pe pamânt. Momentul în care Edictul de toleranță emis de Curtea imperială austriacă a permis românilor ortodocși și maghiarilor reformați ridicarea locașurilor de cult în centrul orașului a fost,  din punctul de vedere al istoriei stilurilor, unul la fel de tolerant, chiar generos, am putea spune.  Se știe că fenomenul “coexistenței stilurilor” este specific perioadelor istorice  târzii, atunci când o epocă se stinge și o alta încă nu s-a născut. În acest tip de  zonă crepusculară, permisivă tocmai datorită contururile ei incerte, pot avea loc întâlniri necanonice, că să nu spunem aventuroase,  între idei și forme pe temeiul așa-numitei “antropologii a locuirii”. “Omul sființește locul”, iar locul exprimă tocmai puterea acestei energii sfințitoare. Iar dacă locul cu pricina stă sub umbra luminoasă a însăși Casei Domnului, atunci dimensiunea antropologică a locuirii devine una anagogică, deci primește o încărcătură spirituală anume.

[fancygallery id=’arhitectura’]

            O analiza a unui monument de arhitectura,  oricât de succinta ar fi ea, vizeaza doua aspecte fundamentale:  functionalitatea si decoratia. Daca este vorba de o arhitectura de cult, atunci semnificatia simbolica a programului architectural si alfabetul decorativ primesc o importanta deosebita. Cum anume se face selectia si mai ales ce motivatii stau la baza alegerilor facute sunt întrebari importante, pentru ca optiunea pentru un stil sau altul semnifica orientarea spirituala a comunitatii si exprima mesajul ei subiacent în dialogul nonverbal cu celelalte comunitati sau confesiuni. Exprima, de fapt, un raport de putere. În intervalul acestui raport sunt continute toate nuantele si conotatiile de ordin politic, social, confesional, economic, artistic ale unei epoci anume.

            Revenind la “Biserica cu Luna”, doua sunt întrebarile precise la care prezentul text  încearca sa dea, în linii generale, un raspuns:

  • 1) de ce o comunitate ortodoxa puternica din Transilvania, deci de rit rasaritean, a recurs la formule din repertoriul stilistic occidental, cultivat în mediul catolic,  atunci când si-a ridicat prima biserica „de reprezentare”, deci de legitimare si consacrare, într-un cadru imperial apusean;
  • 2) prin ce este definita  orientarea stilistica a mobilierului de cult sculptat si pictat privit în ansamblul sau,  si în ce masura limbajul artistic al acestuia exprima spiritul epocii si comunitatii careia îi apartine.

          La prima întrebare nu putem raspunde daca nu facem o incursiune în istoria monumentului si a epocii sale. „Biserica cu luna” a fost ridicata în intervalul 1784-1790. Iconostasul si mobilierul liturgic a fost  executat câtiva ani mai târziu, între 1815-1831[1]. Referindu-ne la perioada ridicarii bisericii de zid, ne plasam în anii „absolutismului luminat” ai monarhiei habsburgice, mai mult, în  deceniul „josefinismului”, al guvernarii „bunului împarat” Iosif al II-lea (1780-1790)[2].

          (2) Faptul ca ridicarea bisericii, la mijlocul acestui interval, a coincis cu anul rascoalei lui Horea, pune un accent acut pe brocartul somptuos al epocii. Dar faptul ca Horea s-a dus direct la Viena cu revendicarile taranilor români spune foarte multe despre noile raporturi dintre centru si margine cultivate în imperiul habsburgic, raporturi care se vor oglindi, inerent, si în mediul artistic al Oradiei. Intre schimbarea de atitudine a imperiului fata de supusii sai din perioada „josefinismului” si cea din anii anteriori, ai guvernarii tereziene, vorbesc doua date puse alaturi: în 1761, generalul armatei austriece, Adolf von Bukow, darâma cu tunul edificiile de cult ale românilor ortodocsi ce refuzau unirea cu Roma, pe când cu douazeci de ani mai târziu, în 1781, împaratul Iosif al II-lea emite Edictul de toleranta si deschide usile palatului de la Viena tuturor supusilor sai pentru a le primi personal plângerile. Desigur ca orice gest al unei puteri statale, în acest caz, mai mult, imperiale, devine un instrument politic cu conotatii propagandistice. Dar este evident ca drumul direct de acces deschis de puterea de la Viena a permis o circulatie rapida si fara sincope nu doar a ideologiei, diplomatiei si administratiei , ci si a limbajului artistic, astfel încît motivele decorative si tehnica apuseana au putut fi usor preluate de la centru la zonele de granita cu o subliniata legitimitate. “Biserica cu Luna” a fost ridicata de comunitatea ortodoxa din Oradea într-un astfel de moment fast, poate ultimul înainte ca revolutia din 1848 sa izbucneasca. Era momentul când Casa de Austria încerca sa rezolve dubla tensiune manifestata în rândul popoarelor pe care le stapânea, adica cea etno-nationala si cea aristocrat-statala. Eforturile ei diplomatice actionau pe ideea respectarii individualitatilor popoarelor conlocuitoare, dar care, la rândul lor, sa devina constiente ca apartin unei structuri politice unitare, stabile, care e capabila sa le garanteze libertatile locale cu greu cucerite, si asta tocmai în mijlocul unei Europe macinata de rivalitati si umbrita de spectrul nu prea îndepartat al ghilotinei Revolutiei franceze.  In consecinta, diplomatia austriaca experimenta ideea unui parteneriat între centru si margine, între capitala imperiala si provincii, capabil sa instituie un echilibru de putere între excesele Europei Occidentale si cele ale Orientului, aici incluzînd, pe lânga Rusia, si pericolul turcesc. Acest concept al echilibrului este oglindit în epoca de arhitectura barocului târziu central-european, deschis spre elementele de stil clasic. „Biserica cu Luna” este un exemplu elocvent în acest sens.  Biserica ortodoxa cu hranul „Adormirea Maicii Domnului” , astazi Catedrala, este unul dintre monumentele emblematice ale orasului. Piatra de temelie a bisericii a fost pusa în anul 1784 de catre episcopul Aradului, Petru Petrovici. Edificiul de cult a fost finalizat în 1790 dupa planurile arhitectului Éder Jakab.

           “Biserica cu Luna”  este un edificiu de reprezentare pentru teologia si spiritualitatea ortodoxa din Transilvania sfârsitului de secol XVIII. Tipologia sa planimetrica este una familiara ambiantei barocului provincial târziu central-european: o ampla biserica-sala, cu un robust turn clopotnita pe latura de vest. Volumul unitar al naosului este tripartit: intrarea e marcata de un mic, mai degraba simbolic pronaos, naosul este amplificat de doua abside laterale. Din punct de vedere stilistic, biserica apartine barocului târziu provincial,a carui exuberanta decorativa este atenuata de elemente stilistice neo-clasice, asa cum sunt, spre exemplu, lesenele ce ritmeaza fatada, încununate cu capiteluri cu volute ionice, sau amplele arcaturi de tip „arc de triumf” ce  pun în valoare ferestrele. Turnul de pe latura vestica ce surmonteaza  naosul îngust etaleaza o succesiune stratificata de elemente stilistice târziu baroce si  neoclasice, ca de exemplu cele doua  panouri “în oglinda” ce flancheaza oculusul cu globul lunar, încheiate la extremitati cu vase monumentale “all’ antica”. Acest registru baroc este surmontat de un discret fronton triunghiular neoclasicist, care sustine, la rândul lui, volumetria neobaroca a turnului. Aceasta este  încununata de un coif metalic modelat în spirit eclectic, cu accente  bizantine (cei patru evanghelisti sunt pictati dupa modelul icoanelor rasaritene).

            Motivatia  recurgerii la sincretismul stilistic o putem cauta în  realitatea istorica a momentului,  punctata  de o data fixa, anume data semnarii de catre Imparatul Iosif al II a Edictului de Toleranta (29 octombrie 1781 ), în care se dorea  recunoasterea deplina si oficiala a “Bisericii neunite orientale si ortodoxe”,  ca si componenta legitima în cadrul politic si confesional al Imperiului habsburgic.  In aceasta ampla conjunctura istorica si politica, românii ortodocsi adapteaza programul arhitectural cerintelor liturghiei rasaritene, dar adopta o morfologie decorativa în acord cu spiritul lumii occidentale cu care era contemporana. E vorba mai degraba de o asimilare a modei timpului si o sincronizare cu tendintele epocii, dar numai la nivelul împrumuturilor de ordin decorativ, deci la nivelul  aparatului ornamental, exterior,  si nu al aceluia, de fond, al cultului.

       Am putea invoca la acest capitol al plasticii arhitectonice un adevarat “gambit” al comunitatii ortodoxe, dispusa sa sacrifice ornamentul limbajului plastic rasaritean, de tip bizantin, deci executat în aplat, în favoarea celui occidental, în ronde bosse. Dar, având în vedere  faptul ca modelele  artistice  cele mai apropiate erau cele ale Europei Centrale, si ca libertatea de credinta, proaspat câstigata, a suspendat tensiunile interconfesionale majore, aceasta optiune pare mai degraba nu atât o renuntare, cât o concesie facuta unei puteri apusene “paternaliste”, al carei cosmopolitism nu reclama dramatice polarizari ale expresiei plastice. Acest baroc târziu clasicizant a devenit în foarte scurt timp stilul “noilor elite” culturale si confesionale locale, create în scolile si universitatile înfiintate  si sprijinite de Habsburgi. Aceste elite si-au exprimat explicit apatenenta la anume repere si modele spirituale prin text si prin imagine: pisania plasata deasupra corului îl omagiaza pe “Preaînaltatul Imperat al Romanilor Iosif al II-lea”[3], iar cheia arcului de triumf ce încununeaza altarul contine în medalion chipul lui Horea, al carui martiriu i-a conferit sfintenia în inima românilor. Cheia arcului de triumf ce încununeaza cafasul corului si pisania contine în medalion chipul lui Christos. Ambele portrete “în glorie” îsi corespund printr-o relationare “în oglinda”, deosebit de frumoasa ca lectura simbolica.

         A doua întrebare la care prezentul text încearca sa raspunda  vizeaza conturarea acelui  anume spirit al epocii ce este exprimat prin limbajul plastic al mobilierului de cult din „Biserica cu Luna”. O analiza stilistica sumara plaseaza de regula ansamblul sculptural în cadrele barocului târziu central european, definit de multiple inflexiuni stilistice: neobaroc, neorococo, „zopf”, neoclasic. Dar complexul sculptural a fost creat relativ târziu în raport cu ridicarea bisericii, mai exact între anii 1815 – 1831, anii unei Europe moderne din punct de vedere artistic, turnata deja în tiparele de gândire si expresie ale secolului XIX.  Nu putem sa nu observam faptul ca acest an 1815 are o semnificatie deosebita pentru istoria Europei. El este anul în care se prabuseste un mit stravechi, acela al puterii divine a împaratului. In acel an, batalia de la Waterloo pune în scena tulburatorul episod al înfrângerii „ultimului împarat”, episod ce urmeaza unuia mai putin spectaculos, dar nu mai putin semnificativ: în 1806, sub presiunea armatelor lui Napoleon Bonaparte, Francisc al II –lea de Habsburg renunta la titlul imperial, iar Imperiul Roman  de Natiune Germana îsi înceteaza existenta sa multiseculara. Iar prabusirea celor doua imperii, cel habsburgic si cel napoleonian, are ca si fundal teribil Revolutia franceza cu atrocele sale ghilotinari. Rascoala lui Horea a punctat si ea, printre alte momente dramatice,  tensiunile ce au caracterizat ultimul sfert al secolului XVIII. Aceasta este mostenirea istorica pe care se grefeaza  spiritul noii epoci în care fratii Alexandru si Arsenie Teodorovici încep sa lucreze iconostasul si celelalte piese de mobilier liturgic. Consideram utila observatia ca stilul care a definit perioada artei  europene din primul sfert al secolului XIX, dominata de expasiunea armatelor napoleoniene, a fost „Empire”, urmat de cel numit al „Restauratiei” în Franta si de stilul „Biedermeier” în Europa Centrala. Aceste stiluri cultivau din nou stilul geometric, dar contineau multe elemente remanente de vocabular rococo, la rândul lor infuzate fiind de elemente neoclasice. La aceste repere s-au raportat si cei doi mesteri atunci când au conceput iconostasul „Bisericii cu Luna”. Acest mixaj stilistic poarta deopotriva marca stralucirii curtii imperiale habsburgice, a celei napoleoniene, alaturi de marca unei nostalgice nevoi de claritate, echilibru si ordine clasica. Dar poarta, ca pe un corolar, si marca funerara a sfârsitului unei epoci. Altfel spus, poarta amprenta cenusii oricarui triumf omenesc ce sfârseste, inevitabil, într-o urna a nimicului, ce contine însasi desertaciunea.  Iar daca privim cu atentie motivele decorative ale iconostasului sau ale scaunului episcopal, observam ca urna este una dintre prezentele predilecte.

        Dar mai întâi sa plecam de la ansamblu la detaliu, si sa privim iconostasul în întregul lui. Remarcam în primul rând rigoarea sa compozitionala. Registrele sunt proportionate si ritmate armonios, în spirit neoclasic, pastrînd fidel dispozitia bizantina a icoanelor. Este fireasca aceasta abordare, pentru ca impresia de ansamblu trebuia sa exprime forta calma, ordinea, stabilitatea, unitatea imperiului ceresc al Ierusalimului, dar si apartenenta clara la biserica de rit oriental. Intregul iconostas este o dantelarie somptuoasa traforata si aurita, redevabila în întregime spiritului rococo. Aproape jumatate din iconostas este rezervata registrului principal, cel al usilor împaratesti si diaconesti. Un ritm de o remarcabila eleganta este imprimat de cele opt colonete cu fusul zvelt, cu suprafata lisa, a caror treime de la baza este decorata cu striatii aurite, încheiate cu un tor inelar. Aceste colonete neoclasice sunt dispuse simetric fata de axul usilor împaratesti. Pretiozitatea bazei striate se regaseste la capitelul aurit de factura compozita (frunze de acant corintice si volute ionice). Dispusa în decros fata de planul vertical general al iconostasului, colonada are un efect scenografic bine subliniat. Prin spatialitatea pe care o creeaza, aceasta sugereaza maiestatea si gratia porticului unui templu antic, imagine predilecta a spiritului neoclasic. Orientare stilistica de tip neoclasic era ceruta insistent de spiritul epocii, doritor sa reinstaureze pacea si ordinea în atât de tulburata lume europeana, devenita teatrul unor acerbe lupte pentru putere si pentru afirmarea identitatilor nationale. Dar rigoarea si ritmurile geometrice erau si pe placul spiritului militar napoleonian. Deci nu e de mirare ca arta epocii, deci si iconostasul „Bisericii cu Luna” , contine elemente definitorii neoclasice: o împartire clara în registre si panouri, precum si o puternica  arhitrava reliefata în consola, a carei volumetrie sacadata este bine marcata de denticuli în retragere succesiva. Acesti denticuli de tip neoclasic sunt prezenti si la consolele din naos prin care sunt unificate în partea superioara perechile de pilastri ce corespund arcelor dublouri. In armonie cu colonetele iconostasului, acesti pilastri angajati, a caror elansare e subliniata prin caneluri, au de asemenea treimea inferioara decorata cu striatii aurite. Acelasi fast îl au si capitelurile compozite ale  pilastrilor, decorate cu frunze de acant, volute si ove. Aceste capiteluri angajate sunt accentele plastice reprezentative pentru limbajul monumental al decoratiei naosului, de data aceasta ele oferind scara de monumentalitate  neobaroca. Naosul bisericii este locul ce prilejuieste acest dialog elegant dintre elementele de stil neoclasic si neobaroc.

         Un alt  motiv neoclasic îl costituie dubla torsada ce ajureaza arcele dublou din naos. Motivul urnelor este si acesta de inspiratie neoclasica, doar ca expresia plastica a acestor vase grecesti ce decoreaza iconostasul catedralei este deja îndatorata spiritului romantic, paseist, ce gloseaza melancolic asupra trecerii timpului si a întoarcerii în pulbere, asemeni unui „memento” exprimat metaforic. „Caci în desert se tulbura tot pamânteanul”- putem interpreta mesajul acestor vase decorative ce evoca urnele funerare. E o decoratie mai degraba votiva. Vasele sunt decorate cu frunze lanceolate, frecvent folosite în decoratia „Empire”, iar capacul este surmontat de un buchet de flori de bronz al caror expresie  funerara confera o nota de gravitate si melancolie stralucirii întregului ambient decorativ.

          Revenind la ansamblul iconostasului,  accentul plastic principal îl constituie baldachinul spectaculos, lucrat în cel mai autentic spirit rococo. Acesta are traseul semicircular, cu volum campaniform, decorat în interior cu o retea ce cuprinde în ochiurile ei rozete (patere, în limbajul ebenistilor) aurite, specifice si acestea stilului „Empire”. Traseul semircular se închide spre interior cu doua volute gracile, si este festonat cu un motiv apartinând aceluiasi stil, asa-numitul „rais-de-coeur”, un motiv format din frunze cordiforme si  lanceolate. Nu doar motivele, ci si culorile sunt tipice pentru stilul rococo: rozul, azuriul, albul opalescent. Pictura ce imita marmura este de cea mai buna calitate, creând un efect de unitate stilistica în mijlocul unui joc învolburat de ghirlande aurite, marca de stil a rococoului si a varantei sale austriece, „zopf” (cosita, împletitura).

           Cele trei registre sunt încununate cu un fronton extrem de gratios, alcatuit dintr-un grilaj lejer, aerat, specific aceluiasi stil rococo, în ale carui puncte nodale sunt plasati butoni aurii în forma de rozete. Aceste rozete sunt motivele omniprezente ce unifica, asemeni unui leit-motiv, bogatia exceptionala a ansamblului decorativ, si, de-asemenea, confera un ritm muzical registrelor iconostasului. O nota în plus de eleganta este data de mica draperie mov ce încununeaza gracilul fronton, si care se pliaza simetric de o parte si alta a montantilor esafodajului pictat si el în culorile favorite ale rococo-ului. Compozitia de ansanblu este gândita într-un crescendo ce culmineaza cu acest fronton arcuit încheiat glorios exact sub cheia de bolta a arcului de triumf ce marcheaza separarea naosului de conca altarului. Mai sus de aceste splendori sculptate si pictate, e doar chipul emblematic al mucenicului din Tara Motilor, Horea. Iar dincolo de ele e masa altarului, locul unde în fiecare zi se celebreaza taina Euharistiei. In ax vertical, coroana sacrificiului si a gloriei divine se spijina la baza pe usile împaratesti. Dantelaria lor se naste dintr-o înlantuire foarte bogata, dar în celasi timp clara si echilibrata, a ghirlandelor, vrejurilor si volutelor rococo.

          Nu vom face referire în cest studiu la  picturile continuta în medalioane, încastrate asemeni unor camee sau cabosoane, în tesatura aurita a iconostasului. Analiza pertinenta a acestei picturi a fost facuta de istoricul de arta Agata Chifor[4], deci nu vom relua în aceste pagini subiectul.

             Vom face referire, în continuare, la celelalte doua piese de mobiler semnificatice, anume amvonul si scaunul episcopal. Amvonul se afirma ca un volum circular robust, monumental, panoramic, care sa exprime forta „urbi et orbi” a cuvântului Evangheliilor. Ca proportii monumentale, el apartine spiritului generos al barocului târziu. Antablamentul sau este si el campaniform, asemeni baldachinului iconostasului, doar ca este plin si mai robust. Baza acestui baldachin este decorata cu acelasi motiv cordiform (în forma de inima) ce festoneaza bordurile formelor iconostasului asemeni unei pasmanterii luxoase. El este reluat si la forma amvonului propiru-zis. Acestui motiv i se mai adauga, de-a lungul unor nervuri longitudinale, motivul frunzei de palmier, simbol al muceniciei. Volumul propriu-zis al amvonului poarta pe cele trei laturi un motiv vegetal geminat, simetric, arcuit elegant, parând stilizarea pajurei bicefale bizantine, simbolul puterii imperiale. Compozitia amvonului se încheie la baza cu un manunchi de frunze lanceolate în stil „Empire”, de data aceasta, din care rasare un motiv invoalt,  sub forma de  pandantiv,  ce are o expresie organica eclatanta. E vorba de un bulb germinativ, un rod „nestricacios” protejat de frunze de acant si  care e copt deja, tocmai bun pentru a fi cules. Acest motiv vegetal generos,  sculptat în chip de ciorchine, pare a fi metafora Cuvântului care, de la înaltimea amvonului, e mereu gata sa se raspândesca în lume. Dar plasticitatea sa, în prea-plinul ei formal,  contine si savoarea  organica, opulenta, a „Cântarii Cântarilor”.

            Amvonului îi coespunde, pe peretele opus al naosului, ansamblul ce contine scaunul episcopal încadrat de alte doua scaune,  toate trei fiind încununate de un foarte generos si spectaculos baldachin. Scaunul este lucrat în spiritul elegant al stilului „Empire”, cu forme geometrice simple, formele curbe ale confortului fiind înlocuite de geometrii severe, dar fin cizelate. Picioarele anterioare sunt decorate cu motivul frunzelor lanceolate, alt motiv ce evoca asprimea si cadenta vietii militare, cultivata în campaniile napoleoniene.

           În schimb, baldachinul ridicat deasupra scaunului episcopal pe doua colonete gracile cu fusul neted este decorat, asemeni iconostasului, cu un spectaculos trafor  rococo. Compus piramidal, baldachinul este încununat de un delicat esafodaj circular ce închipuie un cuib de pelican. Simbolul ce încununeaza întregul amsamblu este un pelican cu aripile larg deschise ce îsi strapunge pieptul pentru ca sa sângele sau sa redea viata celor trei pui. Motivul este unul vechi crestin, ce simbolizeaza jertfa christica si reîntoarcerea la viata. El este asezat pe un edicul aurit împodobit cu ghirlande, manunchiuri vegetale, cu festoane din frunze de laur (dafin), cu picioare arcuite în volute. Antablamentul baldachinului are în cele patru colturi urne decorative. Bogata decoratie  pune în dialog denticuli neoclasici cu rozete si striatii, precum si pandantivi în chip de fruct plin de seminte, înveliti cu frunze lanceolate. Ca si la grilajul ce încununeaza iconostasul, si la acest baldachin apare mica draperie „de catifea” sculptata cu grija, ale carei pliuri rococo creeaza impresia unui dialog placut, intimist,  cu formele decorative aurite cu generozitate aulica.

           Aceasta piesa importanta de mobilier liturgic este reprezentativa si prin simbolistica ei adânca, dar si prin stilul ei eclectic bine armonizat. Astfel ni se ofera, o data în plus, masura calitatii sincretismului artistic deosebit de complex ce domnea în mediul ecleziastic ortodox din Oradea  în prima jumatate a secolului XIX.


Bibliografie
1. Liviu Borcea, Memoria Caselor, Ed. Arca, Oradea, 2003
2. Ileana Bozac, Teodor Pavel, Calatoria împaratului Iosif al II-lea în Transilvania la 1773, Cluj-Napoca, Institutul Cultural Român, 2006
3. Agata Chifor, Imaginarul sacru la Oradea, Oradea, Ed. Arca, 2008
4. N. Firu, Date si documente cu privire la istoricul bisericii greco-ortodoxe române din Oradea Mare, Arad, 1909
5. Tim Forrest, Les meubles anciens, Ed. Celiv, Paris, 1997
6. Ioan Horga, Contributii la cunoasterea jozefinismului provincial. Debutul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea (1777-1784), Oradea, Ed. Universitatii din Oradea, 2000
7. Constantin I. Olariu, Catedrala episcopala, „Biserica cu hramul Adormirea Maicii Domnului” din Oradea, Partea artistica, în vol. colectiv Din activitatea bisericeasca a Episcopiei ortodoxe a Oradiei în ultimii 200 de ani, Ed. Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, 1984
8. Peter I. Zoltan, Trei secole de arhitectura oradeana, Ed. Muzeului Tarii Crisurilor, Oradea, 2003
9. Laura Stanciu, Între Rasarit si Apus. Secvente din istoria bisericii românilor ardeleni, Cluj-Napoca, Ed Argonaut, 2008
10. ***, Espaces d’art, art d’espaces, album, Ed. Schnell & Steiner GmbH, Regensburg, 2005
11.  http://istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_11/16%20laura_stanciu.pdf

Abstract
“The Adornment of Your House”. The stylistic analysis of the Moon Church decoration.

“The MoonChurch” embodies that architectural representation that the Orthodox Romanians of Oradea have wanted for centuries. Its high prestige is due to the fact that its decorative monumentality and beauty sanctioned, at the end of the 18th century, the Romanians’ right to build their own fortresses of faith, not only in heaven but on earth as well. The historical moment in which the Tolerance Edict issued by theAustrian Imperial Court allowed the Orthodox Romanians and the Reformed Hungarians to build their places of worship in the town centres was, in terms of historical styles, one just as tolerant. It is known that the phenomenon of “styles coexistence” is specific to later historical periods, when an era wastes away and another one has not been born yet. In this twilight, permissive zone because of its uncertain contours,  non-canonical meetings, not to say adventurous ones, can happen between ideas and shapes on the grounds of the  so-called “anthropology of living”. “TheMoonChurch” legitimizes, not only inOradea but also in the entire Transylvanian area,  that certain semantic configuration based on the rehabilitation of the symbolic function of eastern type to the morphology of Western arts. The result is a well-tempered syncretism that highlights even more explicitly the liturgical archetypes of Orthodoxy. The study is focused on the stylistic analysis of the iconostasis, the pulpit and the bishop’s throne in order to outline the main decorative elements that give the assembly identity, then on the way in which these converse in a unitary speech style, and also the motivations that led to the option for an architectural and syncretic decorative programme.

[1] Agata Chifor, Imaginarul sacru la Oradea, Oradea, Ed. Arca, 2008, p. 68
[2] Ioan Horga, Contributii la cunoasterea jozefinismului provincial. Debutul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea (1777-1784), Oradea, Ed. Universitatii din Oradea, 2000, passim; Laura Stanciu, Între Rasarit si Apus. Secvente din istoria bisericii românilor ardeleni, Cluj-Napoca, Ed. Argonaut, 2008, passim.
[3] Agata Chifor, op. cit, p. 80
[4] Idem, op. cit, p. 69-72

Biserica cu Lună în peisajul urbanistic al Oradiei moderne - Simbol între credința ortodoxă și valoarea arhitecturală

Prof. AUREL CHIRIAC

            De-a lungul secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-lea societatea oradeana a cunoscut transformari firesti, generate de declansarea si derularea procesului de trecere de la medievalitate la modernitate în spatiul Europei Centrale. În acest context, mentalitatile au cunoscut importante mutatii, în conditiile în care odata cu includerea comitatului Bihor în Imperiul Habsburgic, la sfârsitul veacului al XVII-lea, s-a asigurat posibilitatea unui contact direct cu ideile curentului iluminist austriac (Aufklärung). Treptat, asumarea principiilor specifice spiritului înnoitor au contribuit, între 1700 si 1900, la afirmarea unui mod de viata si de gândire specifice lumii moderne, acestea fundamentate pe noi legi economice, sociale, culturale si, nu în ultimul rând, religioase emise în rastimpul respectiv, servind pretentiilor existentiale ale acelor vremuri. Consecinta a fost punerea în discutie inclusiv a ordinii social-politice ce a fost veacuri de-a rândul proprie Transilvaniei medievale, respectiv a drepturilor exclusive acordate „natiunilor privilegiate”, dupa rascoalele taranesti de la 1437 si 1514, drepturi consemnate în codul lui Werboczi, Tripartitum[1]. Chiar daca nu întotdeauna usor de promulgat, decretele si legile emise între 1692 si 1800, mai cu seama, au avut efecte imediate asupra relatiilor între nationalitatile traind în interiorul noului stat al Europei Centrale, în general, si, asupra celor din Transilvania, în special. Un efect al acestei politici a fost dinamizarea lumii românesti care, pornind de la contextul creat de noul stapân în zona, si-a gândit etapele ce trebuiesc a fi parcurse în a dobândi drepturi politice, culturale si religioase, multa vreme refuzate.

            Daca ne rezumam strict la comunitatea româneasca din Oradea, constatam ca la sfârsitul secolului al XVII-lea si debutul celui de al XVIII-lea ea forma, în interiorul societatii oradene, un grup uman care s-a implicat în procesul de constituire a administratiei civile locale. Este adevarat, un prim criteriu în a fi partas la acest efort a fost puterea financiara detinuta de fiecare membru al societatii oradene, indiferent ca acesta era ortodox, greco-catolic, romano-catolic, protestant sau mai târziu, mozaic.

            În ceea ce priveste biserica ortodoxa, aceasta urmarea sa recupereze, dupa peste 130 de ani de interdictie – valabila si în cazul catolicilor – dreptul de a îsi ridica noi lacasuri de cult de zid în interiorul Oradiei. Era un deziderat care, în zorii modernitatii, se dovedea a fi tot mai posibil. Pâna la cucerirea austriaca, catedrala ortodoxa a Bihorului era în cartierul Velenta, înca din secolul al XVII-lea. Aceasta însa nu era singurul lacas de zid românesc în comitat. Mai acelea din Remetea Beiusului, ridicata în secolul al XIII-lea, trecuta însa în veacul al XIV-lea la catolicism, apoi din Voievozi unde, în interiorul vechii manastiri ortodoxe atestate înca din veacurile XII-XIII, a functionat o mica biserica de zid, dupa cum o demonstreaza ruinele pastrate pâna astazi, precum si aceea din Seghiste, confirmata ca existând în secolul al XVI-lea, prin sapaturile arheologice efectuate de Liviu Borcea si Doru Marta[2]. Este, însa, limpede ca bisericile de lemn au fost dominante în asezarile rurale românesti, devenind treptat o podoaba arhitecturala de o frumusete inconfundabila, respectiv embleme ale civilizatiei românesti, iar în contemporaneitatea noastra chiar ale patrimoniului universal, în cazul celor maramuresene.

            Revenind la recunoasterea locului românilor ortodocși în interiorul Oradiei medievale si moderne din punctul de vedere al cultului propriu lor, rezultă că până la 1692 aceștia aveau doar o biserică de zid, mai precis catedrala ortodoxă din Velența. Din 1692 și până în 1918 se adaugă acesteia înca două, Biserica cu Lună (1784-1790), consacrată ca noua catedrală ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” și Biserica „Sf. Nicolae” (1800-1810), cu rang de catedrală pentru greco-catolici români, aceștia apăruti după 1701, ambele situate în arealul Orașului Nou, mai concret în actuala Piața a Unirii, care de atunci era destinată a fi centrul Oradiei Mari moderne. Acestora li se adaugă și actuala biserică ortodoxă „Sf. Treime”, care între 1786-1948 a aparținut greco-catolicilor ruteni, apoi, români, și care la început – 1693 – a fost din lemn și a deținut chiar funcția de catedrala romano-catolică pâna în 1733[3]. După 1918 numărul lăcașurilor de cult românești de zid, mai ales ortodoxe, dar și greco-catolice, cresc proporțional cu numărul credincioșilor și cu poziția dobândită de acestea ca și culte cu drepturi depline în cadrele României Mari, ajungând numai în Oradea Mare la opt[4].

            Revenind la societatea Oradiei Mari circumscrisa secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea si al începutului celui de al XX-lea, tot ceea ce se întâmpla aici din punct de vedere al exprimarii membrilor acesteia este o consecinta a politicii promovate de Curtea de la Viena. Autoritatea de stat, ce urmarea sa aiba un control absolut în teritoriu, pentru a reusi impunerea inclusiv a unor reforme – mai cu seama sociale si economice – aflate în consens cu principiile iluminismului, în general, al celui austriac, în special, a cautat ca aplicarea acestora sa fie realizata prin membrii societatii civile si institutiile de stat create de aceasta. De altfel, aparitia si functionarea Consilului orasenesc la Oradea, la scurt timp dupa 1692, dovedeste ca tendintele de reformare a mecanismelor ce tineau de acordarea „… drepturilor si îndatoririlor atât civile, cât si religioase” celor ce vietuiau în peisajul orasului de pe Crisul Repede era deja o realitate, o realitate ce tindea sa se generalizeze în aglomerarile urbane ale Imperiului. Desigur, în cazul din urma se avea în vedere, mai întâi, repunerea în drepturi a bisericii romano-catolice, stapân absolut al pamânturilor si veniturilor în bani, în Oradea si Bihor, pâna la mijlocul secolului al XVI-lea, iar, în al doilea rând, acordarea unei independente controlate tuturor cultelor, inclusiv celui ortodox, pâna atunci cu statut de tolerat, dar si cultului nou creat, greco-catolic. Iata de ce, a fost necesar ca sa se elaboreze si sa se semneze în anul 1713 un Contract ce regla relatiile dintre locuitorii orasului Oradea „actuali si viitori”, de fapt între natiunile maghiara, greaca (macedoromâna), româneasca si sârbeasca, care apartineau de bisericile importante ale asezarii (romano-catolica, calvina, ortodoxa, greco-catolica) si care, prin credinciosii proprii, aveau si forta financiara în a sustine procesul de modernizare a Oradiei[5].

            Fara a ne propune un comentariu exhaustiv asupra continutului documentului, vom evidentia câteva idei pe care le contine explicit. În primul rând, el consacra o realitate etnica care dupa 1700 a cunoscut o modificare ce s-a dovedit a fi cu urmari benefice asupra evolutiei orasului, prin aparitia macedoromânilor (aromânilor), a „grecilor” cum erau ei numiti si care, prin stabilirea lor aici, atestata în documente înca de începutul veacului al XVIII-lea[6], au contribuit esential la revigorarea vietii comerciale de altadata si la modernizarea urbanistica a Oradiei, dorita de altfel de toti locuitorii orasului din acele timpuri. Dintru început, intentia lor de a se stabili la Oradea a fost privita, de administratia autohtona, ca o sansa în a ridica nivelul vietii cotidiene si în a recupera prosperitatea si stralucirea de altadata a Oradiei Mari, laudata constant de calatorii straini ajunsi aici si nu numai, înainte vreme[7]. De aceea, Contractul prevede ca un principiu esential de functionare al societatii oradene relatia de respect reciproc între concitadini si, implicit, între toate cultele Oradiei. Orice abatere de la acest comportament urma sa fie sanctionata prin amenzi. Nu putem sa nu remarcam, în mod special, dorinta de a se instaura o atmosfera de armonie, de convietuire în respectul unor norme potrivit caruia fiecare apartinator la oras îsi avea pozitia recunoscuta, în conformitate cu statutul lui economic si nu numai. Atât la nivelul Consiliului orasenesc, format din oameni cu dare de mâna – cei mai multi fiind în secolul al XVIII-lea macedoromânii care au ajuns sa fie jumatate din acesta[8]-, cât si în plan existential, în conditiile în care Oradea îsi confirma eticheta de oras cosmopolit, prin grupurile etnice traind aici – maghiari, sârbi, români, ruteni, evrei –, rezulta ca acest deziderat al drepturilor egale capatase contur, cel putin în planul actelor oficiale etc. Consecinta acestei viziuni a fost, spre exemplu, ridicarea pe parcursul a 100 de ani a trei lacasuri de cult de zid – romano-catolic, ortodox si greco-catolic – în perimetrul „pietei mici” de atunci, ce astfel îsi consolida pozitia de a deveni centru al Orasului Nou si, implicit, al asezarii moderne si, peste timp, al celei contemporane.

            Acest act, care este expresia unui nou tip de mentalitate în Oradea, a venit în întâmpinarea politicii Curtii de la Viena, potrivit careia aceasta si-a propus impunerea în Imperiu a unui sistem de relatii politice si sociale, respectiv religioase, mult mai relaxate ca pâna atunci, fundamentate pe respectul celuilalt. În contextul istoric succint conturat de noi, cu toate ca principiile de buna convietuire în Oradea multietnica, multiconfesionala si multiculturala au început sa fie asumate de la începutul veacului al XVIII-lea totusi, în fapt, birocratia de pe plan central si local au îngreunat luarea unor hotarâri rapide în favoarea românilor. Chiar Edictul de toleranta (1781), mult asteptat, nu a putut sa anuleze imediat mostenirea unui trecut nu prea îndepartat, în care calitatea de tolerat a natiunii române a limitat afirmarea normala a acesteia în conformitate cu puterea creatoare de care dispunea. Aparitia Bisericii cu Luna este un exemplu în acest sens. Noul set de legi aparut pâna la 1800 îngaduia realizarea, si de catre românii ortodocsi, a unor lacase de cult de zid. Cu toate acestea, pentru a fi obiectivi în evaluarea perioadei în discutie, se cuvine sa precizam ca edificarea „Bisericii cu Luna” a fost rezultatul activismului românilor, care prin atitudine si solicitari succesive au impus, pâna la urma, aplicarea unui drept ce le-a fost dat de Curtea de la Viena. Cu certitudine, au contribuit la acordarea avizului final si miscarile taranesti de la mijlocul secolului al XVIII-lea din Bihor, precum si rascoala lui Horea, Closca si Crisan (1784), ce au stat la baza radicalizarii procesului de emancipare nationala, în aceste cazuri prin efortul credinciosilor ortodocsi. La rândul lor, greco-catolicii români se implica în sustinerea acelorasi idealuri. Astfel, Supplex Libellus Valachorum, la sapte ani de la ultimul eveniment mentionat a venit sa atraga atentia, în acest caz si prin contributia carturarilor de seama ai românilor uniti cu Roma, asupra drepturilor istorice ale natiunii române, drepturi în virtutea carora nu mai putea fi acceptata în continuare „calitatea” de „natiune tolerata”. Aceste evenimente de referinta pentru afirmarea în epoca moderna a celor majoritari în Transilvania si Partium, patronate de reprezentantii celor doua biserici românesti, nu fac decât sa ne demonstreze, înca odata, ca scopul acestora era acelasi: de a fi, în sfârsit, respectati pentru ceea ce au însemnat românii ca vechime, origine latina, numar si, totodata, contributie la cultura si civilizatia acestei parti de Europa.

            Pe masura înfaptuirii orasului modern, de-a lungul secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea, locuitorii Oradiei au militat, mai întâi, pentru unificarea administrativa a patru cartiere-satelit (Velenta, Olosig, Subcetate si Orasul Nou), realizata în 1860, moment de când noul centru urbanistic al asezarii devine acela al Orasului Nou, astazi Piata Unirii[9]. Astfel se consacra definitiv o solutie urbanistica pusa în opera înca din secolul al XVIII-lea, când au ajuns sa se regaseasca în spatiul respectiv biserici importante ale Oradiei – romano-catolica, ortodoxa si greco-catolica -, în jurul carora, la aproape un secol distanta, au aparut apoi cele reformata si neologa, aceasta servind cultului mozaic. Tot în aceeasi vatra, între 1700 si 1800 si-au facut aparitia, conform prevederilor documentului din 1713 dar, mai ales dupa începerea functionarii în Oradea, din 1722, a unei filiale a Companiei comerciale grecesti, gestionate de macedoromâni, constructii baroce datorate acestora, prin aparitia carora putem spune ca s-a declansat procesul de înnoire arhitectonica a centrului nou al orasului. Exista, însa, o conditie, în cazul acestora, ca „grecii” sa detina obligatoriu si spatii comerciale înspre Piata Mica (Piata Unirii), unde administratia dorea sa transfere, treptat, desfacerea produselor agroalimentare. Multe documente confirma aceasta obligatie, iar dintre ultimele marturii ale constructiilor în stil baroc datorate macedoromânilor, aflate înca în Piata Unirii de astazi, un exemplu este chiar cladirea în care s-a nascut Emanuil Gojdu, ce se afla pe latura de nord a acesteia.

            În ceea ce priveste lacasurile de cult care s-au ridicat în acelasi veac al XVIII-lea în centrul Oradiei Mari, acestea reflecta, în cele din urma, ierarhia consacrata în interiorul societatii de aici, unde macedoromânii si românii ortodocsi, dar si greco-catolicii români, între acestia fiind si macedoromâni, au devenit o forta pe plan confesional, economic si, incontestabil, cultural, o forta care nu putea fi neglijata în anii la care facem referire în lucrare. Datorita acestora, dar si maghiarilor, germanilor etc, iar mai târziu evreilor, însusirea unei viziuni a prezentului în organizare urbanistica s-a dovedit a fi realista. Asa se explica de ce în Contractul încheiat în 1713 între locuitorii actuali si viitori ai orasului Oradea, între natiunile maghiara, greaca, sârbeasca si româneasca, se precizeaza ca: „… persoane inteligente si de acea seama (competente) sa fie admisi în Consiliul orasului ca, adaptându-se legilor Tarii Ungare si traind în conformitate cu acelea, sa se sustina armonia frumoasa dintre ei jumatate din Consiliul  alcatuindu-se din cei de religie greceasca (ortodoxa)”[10] sau se afirma ca: „…vrând sa se aseze cineva ca locuitor în Oradea sa fie admis cu învoiala concilianta”[11] sau se mai spune ca: „…Grecii sa poata trai netulburati, dupa ritual si vechea credinta apostoliceasca si soborniceasca a lor si nimenea sa nu-i tulbure în aceasta”[12]. Toate aceste prevederi sunt repuse în discutie în anul 1743, când o delegatie a ortodocsilor oradeni au primit din partea primarului orasului confirmarea ca Contractul din 1713 va fi respectat si în continuare, evitând reluarea situatiilor neplacute ivite de atunci încoace. El astfel afirma ca: „…în numele orasului nostru, din nou sa (n.n.) ne obligam, ca îndeosebi daca Dumnezeu va ferici orasul nostru în libertatea lui, nu vom contraria introducerea preotilor si nici zidirea bisericii lor; vom designa fonduri potrivite pentru resedinta si pentru zidire de biserica, le dam voie sa-si poata practica riturile lor regulat (…)”[13].

            Calea pe care, înca din 1713, comunitatea oradeana a pornit, a fost consacrata, apoi, de împaratii habsburgici (Maria Tereza, Iosif al II-lea) care, în a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, au promulgat Ratio educations si Edictul de toleranta, prin care statul acorda drepturi la educatie tututor nationalitatilor, indiferent carui cult îi apartine. De fapt, ne aflam în fata unei confirmari a unui crez pe care societatea oradeana l-a anticipat, un crez potrivit caruia dreptul la libera exprimare si la respectul celuilalt nu mai puteau fi îngradite, nici în aceasta parte de Europa în care bulversarea ordinii medievale a generat nu odata reactii ce nu erau conforme cu o atitudine de tip modern.

            Obtinerea autorizatiei de a edifica „Biserica cu Luna” (1784-1790; 1790-1836) este, de fapt, un exemplu de ceea ce a reprezentat atât pozitia avuta de autoritatea centrala la un moment dat, cât si de ceea ce a însemnat definitivarea în timp a unor formule de viata zilnica si de ierarhie sociala în care valorile reusesc sa se impuna. Românii ortodocsi ai locului – întelegând aici pe oradeni si bihoreni deopotriva -, împreuna cu macedoromânii si-au materializat, treptat, dorinta de a avea o noua biserica de zid, cu rang de catedrala, cerere justificata prin argumentul principal enuntat în Contractul din 1713, cel al numarului credinciosilor ortodocsi. Dupa o lunga asteptare, o delegatia ajunsa la Viena în anul 1784 a reusit sa obtina acceptul autoritatii centrale. Asa a fost posibil sa se treaca de la intentie la fapte si pe 9 octombrie 1784 sa se puna piatra de temelie la ceea ce va fi în Oradea Mare, pâna la începutul mileniului III, catedrala ortodoxa a Bihorului.

            Amplasarea lacasului de cult s-a stabilit în partea de sud-est a Pietei Mici (P-ta Unirii). Acceptarea locului respectiv a fost urmarea respectarii proiectului de conturare a perimetrului noii zone centrale a urbei moderne. Un alt motiv a fost acela al situarii într-o parte unde nu intra în concurenta cu biserica Sf. Ladislau, ridicata în 1733, care pentru o vreme a îndeplinit si functia de catedrala romano-catolica si care, pâna în 1800, nu a avut turn[14]. Nu este exclus ca decizia amplasarii în acel loc a tinut si de intentia greco-catolicilor de a edifica, la rândul lor, propria catedrala (1800-1810), vizavi de „Biserica cu Luna”, în capatul de sud-vest al aceleasi piete centrale a Oradiei Mari. Cum, acestea amândoua erau proiectate cu turn, în ciuda protestelor unor clerici si membrii ale celorlalte biserici, probabil a contat în stabilirea definitiva a amplasamentului acestora si acest ultim aspect. Este, însa, tot atât de adevarat ca un alt argument în favoarea situarii lor acolo unde si astazi exista a fost si faptul ca se aflau în zona unde locuiau macedoromânii înca de la debutul veacului al XVIII-lea.

            De la început propunerea arhitectului vienez Jacob Eder era pentru o constructie cu turn si pentru un plan ce respecta logica de împartire devenita obligatorie în cultul ortodox (pronaos, naos, absida altarului). În ceea ce priveste stilul catedralei ortodoxe, proiectantul a propus un edificiu eclectic, rezultat din asamblarea unor elemente constructive si decorative definitorii barocului si neoclasicismului, un stil care a multumit pretentiile comanditarului social si ale oficialitatilor deopotriva. A rezultat o biserica de zid ce a devenit emblematica pentru orasul de ieri si de astazi,respectiv un centru religios care s-a manifestat nu numai ca loc pentru reculegerea credinciosilor ortodocsi, ci si ca unul de învatare si promovare a limbii românesti, dar si de afirmare a idealurilor românilor, mai concret ale drepturilor sociale si culturale fundamentale pentru o natiune moderna, un centru caruia i s-a alaturat în scurt timp, prin aparitia catedralei greco-catolice „Sf. Nicolae”, un altul la fel de important pentru destinul românilor pâna la 1918 si nu numai. Pentru ceilalti concitadini ai românilor ortodocsi, „Biserica cu Luna” s-a impus de la început ca un reper arhitectural apreciat, ce a facut si face faima orasului si care s-a integrat armonios într-o realitate construita care s-a împlinit dupa 1800 cu alte numeroase edificii datorate credinciosilor maghiari, evrei, germani, slovaci, polonezi, sârbi etc.

            Înzestrata în 1793 cu un orologiu si un glob actionat de un mecanism ce arata pâna astazi fazele Lunii, ultimul datorat lui Georg Rueppe, împodobita în interior cu un iconostas realizat si pictat de fratii Alexandru si Arsenie Teodorovici la 1815/1816, dar si cu picturi murale datorate lui Pavel Ghiurcovici (1817/1818), Schütz Josef , Jacob Gölsz (1817), Pavel Murgu (1877) si, din nou, Jacob Gölsz (1825), catedrala ortodoxa cu hramul Adormirea Maicii Domnului este o pilda eclatanta de ceea ce a reprezentat, în vremea Imperiului Habsburgic si Austro-Ungar, forta românilor ortodocsi în a-si afirma respectul întru credinta stramoseasca si în a-si consolida, pentru totdeauna, locul în peisajul Oradiei Mari. Totodata, la 225 de ani de la aparitie, „Biserica cu Luna” mai confirma un adevar, acela ca ea este rezultanta unor constiinte ce nu doreau decât sa li se acorde dreptul de a ramâne ei însisi. De altfel, din clipa deplinei functionari, lacasul de cult va coagula energiile românilor ortodocsi si nu numai, români care în 1918 vor reusi sa contribuie, fara ezitare, la desavârsirea României Mari.

Abstract

THE MOON CHURCH IN THE URBAN LANDSCAPE OF MODERN ORADEA – A SYMBOL OF ORTHODOX FAITH AND ARCHITECTURAL VALUE

The study refers to the social, political, economical, cultural and spiritual reality of Oradea in the transition period from the Middle Ages to modernity (18th -19th century) when nationalities policy of the Habsburg Empire changes radically in the context of the Austrian Aufklärung’s ideas.

In Oradea the modern thinking was certified through the 1713 Contract where all ethnic groups living in the city have imposed the principal of mutual respect. The “Contract” also provided that people with good financial situation should be represented in the City Council regardless the religious cult they belonged to. This is how Macedo-romanians had in 1750 half of the seats in the local council, while the other half were Romanians, Hungarians, Serbians, Ruthenians and Jews and orthodox and Greek-catholic Romanians could build new churches.

The “Moon Church” (dedicated to the Assumption of the Virgin) destined to be the cathedral of the orthodox believers from Oradea and Bihor, rises (between 1784-1790) after long efforts in the new centre of the city, today the Union Square. Another Romanian church, the Greek-catholic cathedral is finished between 1800 and 1810, Saint Nicholas. These constructions demonstrate the enriched role of Romanians in the city’s landscape. Returning to the Moon Church, located on the south-eastern part of the new central square, the first tower church in that area, we must add that it became an architectural landmark thanks to its elaborated eclectic style – the work of architect Jakob Eder and the mechanism made in 1793 which shows the moon fazes done by also an Austrian architect, named Georg Rueppe and the iconostasis painted by brothers Alexandru and Arsenic Teodorovici in 1815/1816. The Moon Church succeeded in bringing together Romanians energies in order to obtain full rights, a wish fulfilled once with the creation of Great Romania in 1918.


[1] M. Barbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucuresti, 1998, p. 186-184
[2] L. Borcea, Bihorul medieval, Oradea, 2005, p. 63-65
[3] Peter I. Zoltan,  3 secole de arhitectura oradeana, Oradea, 2003, p. 6-7, 9
[4] A. Chiriac, Oradea, 2002, p. 37, Peter I. Zoltan, op.cit., p. 90-97
[5] Fl. Dudas, Românii din Oradea în epoca luminilor , I, Oradea, 1996, p. 11
[6] Ibidem, p. 17; L. Borcea, Ghe. Gorun (coordonatori), Istoria orasului Oradea, Oradea, 2007, p. 171
[7] Calatori straini despre Tarile Române, IV, Bucuresti, 1976, p. 658-666
[8] L. Borcea, Ghe. Gorun (coordonatori), op.cit., p. 171
[9] L. Borcea, Ghe. Gorun, op.cit., p. 208-209
[10] N. Firu, Monografia Bisericii Sfintei Adormiri (Biserica cu Luna)din Oradea, Oradea, 1934, p. 30.
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Ibidem, p. 31-32.
[14] Peter I. Zoltan, op.cit., p. 9;

Vechea Școală confesională ortodoxă de pe lângă Biserica cu Lună - Pr. Dr. Ioan Codorean

Preliminarii

            În cadrul istoriografiei moderne românesti, un loc de o importanta majora îl ocupa problematica învatamântului. Cred ca nici nu ar putea fi valid un demers istoriografic care ar ignora principiile de baza care stau la autodefinirea lui. Pe de alta parte, educatia constituie sursa de baza vitalizatoare în creionarea identitatii culturale si social-istorice a unui popor. În acest context, istoriografia româneasca a acordat un rol deosebit evolutiei învatamântului de toate nivelele, atât celui confesional, cât si celui de stat, fiind interpretat ca unul din factorii de prim rang care au contribuit la pastrarea identitatii nationale, precum  si la constituirea natiunii române moderne.

            Desi contextul politic a fost de cele mai multe ori defavorabil dezvoltarii unui cadru educational românesc propice si unei evolutii firesti a lucrurilor în aceasta directie, datorat conditiilor vitrege impuse de marile state care au încorsetat, marginalizat si anexat politic, geografic si cultural teritorii cu majoritate etnica româneasca de-a lungul vremii, la care s-a mai adaugat saracia, indiferentismul, precum si lipsa unei clase aristocratice care sa sustina un învatamânt românesc bine articulat la toate nivelele (care sa fie comparabil cu alte natiuni ori nationalitati: austrieci, maghiari sasi etc)[1], totusi, înca din perioada evului mediu în satele românesti, se concretizeaza primele „scoli” reunite în jurul diacului ori preotului de enorie, în care  se învata scrisul, cititul si socoata, care dupa revolutia pasoptista vor lua un avânt considerabil.

            Scoala ia nastere, asadar, la streasina Bisericii si a ramas multa vreme, în istoria poporului român, în acest spatiu aureolat de lumina celesta (fapt ignorat adesea cu ostentatie de „intelighentia contemporana”). Ea nu devine neaparat apanajul Bisericii, „ancilla eclesiae”, ci expresia cea mai profunda a simfoniei/sincroniei între Biserica si scoala  în procesul de cultivare a spiritului uman care se lumineaza sub semnul unei prezente harice. Iata de ce ele nu pot avea un destin paralel, ci complementar, deoarece tinta lor este comuna: spiritul omenesc. Mitropolitul Andrei Saguna, spirit patrunzator si mare luptator pentru luminarea poporului, avea sa spuna  ca „leaganul scolii satesti din Ardeal (al scolii românesti în genere n.n) este tinda Bisericii”[2].  Asa se face ca Biserica si scoala au stat multa vreme sub acelasi „acoperis”, preotul devenind si dascal. Biserica si-a asumat atât rolul sau spiritual-duhovnicesc, cât si pe cel cultural, marturisind faptul ca, desi ea reprezinta o realitate transcendenta nu traieste în afara istoriei. Desi scopul sau este mântuirea credinciosilor,acest proces se realizeaza in istorie si nu în afara ei. De aceea Biserica nu a ignorat niciodata realitatea istorica, ci si-a asumat-o daltuind mereu spiritul uman, atât duhovniceste, cât si cultural-social.

            Ideologia iluminista a veacului al XIX lea, care se caracterizeaza printr-o viziune antropocentrista, si care printre altele, va absolutiza ratiunea si o va situa în centrul preocuparii umane ca singura masura a lucrurilor va genera dihotomia între material si spiritual, sacru si profan, între istorie si transcendenta va duce la separarea institutiilor în Stat, a Bisericii de Stat si implicit de scoala. Mentalitatea si spiritul Revolutiei franceze (1789) patrunde, la mijlocul secolului al XIX lea si în Tarile Române. În Principatele Unite, Tara Româneasca si Moldova separarea Bisericii de scoala si trecerea acesteia din urma în sistemul de stat, constituie una din principalele demersuri ale reformelor lui Cuza. În Transilvania care se afla înca despartita de Patria Mama, situatia a fost cu totul diferita. Alaturi de scolile confesionale de toate nivelele, care au existat de-a lungul vremii sub patronajul Bisericii, si care aveau sa functioneze pâna la anul 1918 când a avut loc etatizarea întregului învatamânt, va functiona si învatamântul patronat integral de stat. Reforma învatamântului realizata dupa Marea Unire va duce la trecerea majoritatii scolilor confesionale în regimul de stat. Unele au devenit scoli de stat iar altele au ramas ca scoli confesionale sub supravegherea statului.

            Scolile confesionale „poporale” (elementare) din Transilvania .

            Asa cum este cunoscut Biserica ortodoxa româneasca din Transilvania va patrona de-a lungul vremii scoli elementare, gimnaziale, seminariale si chiar la nivel de Institut. Este suficient sa ne gândim la gimnaziile de la Brasov de pe lânga Biserica Sf. Nicolae din Schei,  de la Brad, Hateg etc, precum si de scolile pedagogice, „preparandiile” de la Arad, Sibiu, Caransebes devenite Institute teologic-pedagogice, care au luat nastere la sfârsit de secol XVIII si început de secol XIX, a caror scop principal era luminarea si culturalizarea maselor.

            Deoarece, scoala confesionala ortodoxa care a functionat pe lânga Biserica cu Luna se încadreaza în specificul scolilor poporale sau elementare vom dezbate câteva din elementele caracteristice ale acestor scoli care, prin promovarea limbii române si a culturii nationale au dobândit cu timpul un caracter national.

            Aceste scoli „poporale” functionau în general pe lânga bisericile de enorie si erau conduse de un director la nivel de eparhie, ele fiind primele scoli românesti la sate. Cel dintâi director al acestor scoli a fost Dimitrie Eustatievici, urmat apoi de Radu Tempea V. Pe la începutul secolului al XVIII lea conducerea acestor scoli, care se ridicasera la circa 300 în întreaga Transilvanie, a fost încredintata preotilor Gheorghe Haines si Moise Fulea. Desi conditiile de scolarizare erau foarte precare, datorita lipsei de personal calificat, conditii materiale slabe etc., aceste scoli au devenit primejdioase pentru politica de maghiarizare a Guberniului transilvan maghiar care a „preluat” de la episcopul ortodox Vasile Moga  prerogativa de inspectie a acestora si a acordat-o episcopului romano-catolic maghiar din Alba-Iulia[3].

            Transformarile social-istorice si economice, noua legislatie a vietii scolare favorizate de politica ceva mai relaxata a Curtii de la Viena dupa anul 1849 au favorizat întrucâtva si activismul cultural formulat în Adunarea Nationala de la Blaj 5/17 mai 1848: “înfiintarea de scoli nationale românesti în toate comunele rurale si desavârsita libertate a învatamântului”[4].

            Pe lânga o serie de reforme politico-economice, marcate de o politica absolutista si centralista, Curtea de la Viena a întreprins si o politica de reformare a învatamântului, de raspândire a cititului si a scrisului în popor. „Statul avea nevoie de supusi bine situati material, cu o mentalitate noua, stiutori de carte, emancipati de superstitiile evului întunecat al trecutului, cetateni capabili sa-si plateasca impozitele, sa corespunda la nivelul lor dinamismului unei societati moderne în miscare. Viena reformista si Imperiul austriac, situate în mijlocul Europei, în contact direct cu statele occidentale avansate, au urmarit în timp sa ridice în anumite domenii ale evolutiei social-economice si culturale popoarele sale la nivele de dezvoltare cât mai apropiate de natiunile civilizate din Europa. Astfel ca Ministerul Cultelor si Învatamântului a transmis prin Înalta Locotenenta comisarilor districtuali si cercuali, prefectilor si pretorilor din Ardeal indicatia sa actioneze coordonat cu autoritatile bisericesti si în special cu cele românesti ramase în urma, pentru functionarea unui învatamânt confesional eficient în mediul rural si urban. Organele de stat aveau drept de inspectie si trebuiau sa ordone parohiilor sa cladeasca scoli, sa angajeze dascali priceputi, sa aplice prin antistiile comunale amenzi parintilor ce nu-si trimiteau copiii la scoala”[5].

            Un rol însemnat în dezvoltarea spiritului reformator si înnoitor al scolilor confesionale ortodoxe elementare (si nu numai) românesti, l-a avut episcopul si mai târziu mitropolitul Bisericii ortodoxe dinTransilvania, Andrei Saguna, ierarh de mare vocatie si carturar de seama. La cel dintâi Sinod eparhial, din 12 martie 1850, s-a hotarât  ca preotii parohi sa functioneze ca directori ai acestor scoli, protopopii ca „inspectori scolari” în protopopiatul pe care îl administrau, iar episcopul ca „inspector suprem”  al scolilor din întreaga eparhie. Aceste hotarâri ce s-au fixat mai apoi în Statutul Organic conceput de Saguna în 1868 ca document legislativ al Bisericii ortodoxe române din Transilvania, desi nu arareori ignorate, erau o garantie a autonomiei Bisericii în chestiunile sale interne. În baza unei legi de Stat din 1868 scolile poporale ale tuturor confesiunilor erau împartite în doua cicluri: primul cu sase clase, de la 6 la 12 ani si unul de la 12 la 15 ani, numit „scoala de repetitie”[6]. Fiecare Consistoriu eparhial avea o sectie scolara condusa de un asesor scolar, care se ocupa de problema scolilor din eparhia respectiva. De regula, învatatorii acestor scoli erau recrutati dintre absolventii institutelor pedagogice de la Sibiu, Arad si Caransebes, sau dintre absolventii de teologie, care pâna la hirotonie functionau de regula atât ca si cantori cât si ca învatatori. Sustinerea financiara a acestor scoli se facea din asa numita „dare culturala”, recunoscuta prin legea din 1868, care reprezenta un procent de 5% din impozitul platit catre Stat de catre fiecare cetatean[7]. O statistisca sumara efectuata în anul 1882, la nivelul Mitropoliei Ortodoxe Transilvane ne poate furniza datele necesare pentru a întelege rolul pe care l-a avut Biserica în daltuirea culturala si luminarea poporului român[8].

            În regimul neoabsolutist al lui Alexander von Bach (1849-1860), ca si în cel semiliberal al lui Anton von Schmerling (1860-1867) si cel dualist (1867-1918), Bisericile române din Transilvania au depus eforturi mari si sustinute, cu ritmicitate constanta, pentru a lumina poporul si a asigura toate conditiile necesare ca fiii si fiicele române  sa învete carte, sa stie sa citeasca si sa scrie în scolile „poporale”, iar cei talentati sa urmeze fazele medii sau superioare din învatamânt sau sa se califice în diverse meserii. Forurile eparhiale, protopopii, ca inspectori scolari tractuali, preotii ca directori ai scolilor din comunitatile bisericesti ortodoxe, insistau pe lânga parinti sa-si trimita regulat copiii la scoli, pentru a se asigura frecventa dorita si stipulata si în instructiunile de stat, sa-si angajeze prin contracte învatatori calificati, capabili sa obtina rezultate bune si folositoare pentru elevi si pentru viitorul lor, sa-i plateasca în mod corespunzator muncii depuse si sa aiba respect fata de nobila cariera de dascal formator de noi generatii[9]. În multe cazuri, datorita conditiilor sociale precare, satenii si organismele comunale,  angajau ca „învatatori” pe cantorii  parohiilor din localitatile lor, chiar fara calificare expresa, amenajând în casele lor sali pentru scolarizarea copiilor lor.

            În perioada dualismului au existat o serie de disfunctionalitati legislative în privinta statutului, organizarii si functionarii acestor scoli confesionale. Legislatia scolara a statului ungar a afectat în buna masura demersul educational al celorlalte nationalitati aflate în imperiul austro-ungar, deoarece se urmarea deznationalizarea si maghiarizarea acestora. Modalitatea principala de infuzie a elementului identitar maghiar era scoala. În acest sens, în anul 1879, ministrul Cultelor si Instructiunii publice, Trefort Agoston a elaborat un proiect de lege, votat de catre guvernul ungar, prin care se impunea introducerea limbii maghiare în scolile pedagogice si poporale românesti cu specificatia ca învatatorii sunt obligati sa învete limba maghiara în decurs de patru ani, în cazul în care nu o cunosteau. Legile din 1883 si 1891 vor impune acelasi regim si scolilor gimnaziale si gradinitelor[10]. În ciuda protestelor adresate Vienei si Dietei din Budapesta, venite din partea unor ierarhi si deputati români, slovaci, sasi si sârbi totusi legea a fost aprobata.

            Politica de maghiarizare prin scoala a fost continuata si de noul ministru al Cultelor si Instructiunii publice, Appony Albert, care printr-o lege ratificata de guvern la 1 iulie 1907 viza desfiintarea învatamântului confesional românesc, slovac si sârb si înlocuirea lui cu cel de stat, desigur cu limba de predare maghiara. Mai mult decât atât, deoarece conform legii, scolile confesionale erau obligate sa asigure acelasi salariu ca si celor din învatamântul de stat, si pentru ca plafonul pentru un învatator fusese ridicat foarte mult (1000 de coroane pe an plus alte sporuri, la care se adauga casa sau chiria aferenta) foarte multe parohii românesti ajungeau în imposibilitatea de a mai sustine o scoala. Alernativa pe care o propunea Legea era aceea ca Statul ar putea contribui la completarea salariului învatatorilor în aceste scoli din parohiile mai sarace, însa cu conditia ca dascalii sa fie numiti cu acordul Ministerului, care îsi rezerva si dreptul de sanctiune fata de acei dascali care nu obtineau rezultate în predarea limbii maghiare. Ratiunea crearii  unui astfel de cadru legislativ este evidenta.

          Consecintele acestei legi s-au resimtit destul de repede, „darea culturala” a crescut mereu, eparhiile si-au modificat prioritatile bugetare, însa cu toate acestea unele parohii au fost nevoite sa solicite „întregirea” de la stat, iar altele sa le închida (aprox. 420 în decurs de doi ani).

            Tentativa de maghiarizare a ajuns la apogeu prin ordinul aceluiasi ministru Appony (2 august 1917), de creare a asa-numitei „zone culturale” situate la granita cu vechea Românie, în arcul carpatic, pe linia Bistrita, Brasov, Fagaras, Târnava Mare, Sibiu, Hunedoara, Caras Severin. Masura avea în vedere separarea identitara totala de Principatele române unite si maghiarizarea zonei prin etatizarea scolilor. Urmau sa fie înfiintate 1600 de scoli de stat si aproximativ 800 de gradinite, fiind desemnat de catre minister un „comisar special”, în persoana lui Emil Horvath Petrichevich, un avocat armean maghiarizat care sa duca la bun sfârsit acest proces. În ciuda presiunilor si masurilor de intimidare luate prin intermediul pretorilor si notarilor locali împotriva preotilor, acestia  nu au cedat scolile confesionale românesti. Evenimentele salvatoare de la sfârsitul anului 1918 au împiedicat punerea în practica a masurilor de deznationalizare[11].

            Scoala confesionala ortodoxa de la Biserica cu Luna

            Cea dintâi scoala ortodoxa  în urbea Oradiei, atestata în documentele vremii a fost ce de pe lânga vechea catedrala ortodoxa din Velenta, ale carei urme se pierd undeva în secolul al XVI lea. Aici învatau copiii credinciosilor ortodocsi ai orasului, care locuiau în cea mai mare parte în Velenta. Cu timpul, datorita faptului ca tot mai multi credinciosi ortodocsi (români, macedoneni, sârbi) se stabileau în Orasul nou ( zonele de centru de azi, Cantemir, Olosig etc), se simtea necesitatea unei biserici si a unei scoli ortodoxe în aceasta parte a orasului. Deoarece celor care îsi declinau apartenenta la credinta ortodoxa li se interzicea dreptul de a se stabili în orasul nou, întrucât periclitau raspândirea catolicismului si uniatiei, în anul 1743, Comunitatea ortodoxa a orasului va trimite o delegatie care va înainta un memoriu Primarului si Judelui orasului în care cerea printre altele:

            Pastrarea Bisericii, Scolii si Casei parohiale ortodoxe, atâta timp cât va exista orasul si va fi în stapânirea crestinilor.
Precum în alte localitati în care traiesc natiuni diferite, la fel si aici sa fie admisi în Consiliul orasenesc si credinciosii ortodocsi în proportie egala cu cei de alte confesiuni
            Orice persoana apartanând credintei ortodoxe sa se bucure de dreptul de a se stabili în orasul nou
Consiliul orasenesc sa apere pe preotii ortodocsi de eventualele ostracizari în materie de credinta si administratie venite din partea celor romano-catolici pentru „a nu se face blastamatii în cele de credinta”
            Practicarea libera a cultului ortodox si finantarea slujitorilor Bisericii ortodoxe din casa comuna a orasului, similar celor catolici, „ca sa poata trai netulburati si fara vreo pedeca dupa riturile religiei lor”[12].
            Raspunsul autoritatilor locale la aceste solicitari este pozitiv[13]. Pe lânga faptul ca sunt acordate o serie de drepturi civile, ca orice cetatean, indiferent de confesiune sa beneficieze de dreptul de a se stabili în orasul nou, egalitatea îndreptatirii la functiile de conducere ale comunitatii orasului, sunt conferite o serie de drepturi si libertati religioase credinciosilor Bisericii neunite (ortodoxe): practicarea libera a cultului, zidirea unei biserici, contributii la salarizarea personalului de cult ortodox, precum si dreptul la învatamânt confesional propriu. În baza acestui raspuns, în casa lui Mihai Kristoff, cel care avea sa devina unul dintre principalii ctitori ai Bisericii cu Luna, din strada Petei, se va instala o capela si o scoala ortodoxa în care vor oficia pe rând, preotii de la biserica din Velenta. Din pacate la scurta vreme scoala si capela se va confrunta cu intransigenta Bisericii unite. Deschiderea capelei si a scolii în orasul nou s-a lovit de intoleranta vicarului unit Meletie Covaci si mai apoi a episcopului Moise Dragos, care considerau ca prezenta acestor focare ortodoxe în orasul nou ar periclita uniatia[14]. Memoriile sale adresate mai întâi episcopului catolic, iar mai apoi Curtii imperiale de la Viena sunt marturia elocventa a protestului sau. În memoriul din anul 1754 îl înstiinteaza pe episcopul romano-catolic, în a carui subordonare se afla, de faptul ca ortodocsii „fara stirea, cunostinta si autorizatia judetului si senatului, pe strada orasului numita Peta, nu demult au introdus scoala lor schismatica, iar în casa destinata spre acest scop se scolarizeaza copii. Ceea ce lor le era întotdeauna oprit, si daca Dumnezeu prin Excelenta Voastra nu va pune frâu neunitilor si scoala lor de aici nu se va opri si despopula se va împrastia, cu insultele lor vor nimici unirea”[15]. Printr-o adresa din anul 1774, Vicarul Meletie solicita de data aceasta direct Curtii de la Viena ca scoala confesionala „schismatica” sa fie mutata la Velenta, precum si cenzurarea oricaror activitati religioase a preotilor ortodocsi în orasul nou[16]. Astfel de tentative au existat si în anii urmatori, motivându-se de fiecare data faptul ca ortodocsii au deja o scoala în Velenta, iar existenta unei alte scoli este inutila deoarece mai sunt si scolile normale de stat în care pot fi scolarizati copiii ortodocsilor. Cu toate acestea scoala nu se va desfiinta si nici nu se va muta din orasul nou, ci dimpotriva, cu toate piedicile se va întari si mai mult. În anul 1783 comunitatea ortodoxa cere Locotenentei regale ca salarizarea învatatorilor de la scoala confesionala ortodoxa sa fie operata din bugetul casieriei comunale, similar cu cea a celor din scolile normale capitale deschise în anii respectivi. Desigur ca raspunsul a fost negativ, comunitatea fiind amenintata cu închiderea scolii, în baza celor  enuntate mai sus. Protestele însa, n-au întârzîiat sa apara. La 10 octombrie 1783, printr-o petitie Comunitatea ortodoxa a argumentat ratiunea existentei acestei scoli bazându-se pe vechimea ei, pe utilitatea ei într-o zona cu majoritate ortodoxa, evidentiind faptul ca interzicerea dreptului la libera exercitare a cultului nu poate anula o scoala existenta din vechime, cu alte cuvinte nu i se poate nega dreptul istoric la existenta[17]. Locotenenta Regala admite dreptul ca aceasta scoala sa functioneze mai departe, însa cu conditia ca salarizarea personalului didactic si costurile de întretinere ale scolii sa constituie responsabilitatea comunitatii. Eforturile de îngradire a dezvoltarii unei activitati catehetico-misionare ortodoxe în orasul nou concertate si de episcopul Moise Dragos n-au avut sorti de izbânda.

            În anul 1784, la câteva zile dupa Edictul de toleranta al împaratului Iosif al II lea, credinciosii ortodocsi din Orasul nou s-au mutat din casa lui Mihai Kristoff, de pe strada Petei, (unde deschisesera capela si scoala înca din vremea episcopului Sinesie Jivanovici), în casa jupânului Nyri Andras, care era vis-a vis de altarul actualei biserici, si unde au ramas pâna în 9 noiembrie 1790 când s-au finalizat lucrarile de zidire a Bisericii cu luna. În acest interval de timp opinam faptul ca ar fi avut loc si mutarea scolii confesionale din strada Petei lânga actuala biserica[18].

            În ce priveste procesul de învatamânt ce se desfasura în aceasta scoala, trebuie sa mentionam faptul ca primii dascali ai acesteia au fost preotii de la biserica din Velenta, care în ciuda opozitiei din partea autoritatilor ecleziastice unite si romano-catolice au continuat sa sustina aceasta scoala pâna când ea a beneficiat de învatatori calificati în acest sens. În aria curriculara erau cuprinse cântarea bisericeasca, cateheza, scrisul, cititul (limba româna) si putina socoata (aritmetica). Scoala, care avea statut de scoala normala (ciclu primar) cuprindea doua sectii: una pentru copiii români, iar cealalta pentru copiii macedo-români si sârbi, carora li se preda în limba lor.

            Primul învatator la sectia româna cunoscut cu numele a fost Laurentiu Illenes, mentionat în documentele vremii pe la anul 1768, iar în anul 1783 se aminteste despre dascalul Maxim Petrovici. În acest timp este amintit si Mihai Manuilovici, care era protopop si presedinte al Consistoriului (Consiliul eparhial) din Oradea, devenind mai apoi episcop la Vârset cu numele Maxim.

            La sectia greceasca este amintit în aceasta perioada Ion Kapitonovici, caruia îi va urma Ioan Spiridon, înlocuit în anul 1825 de catre Gheorghe Wanghel. Acesta va ramâne aici ca dascal al sectiei grecesti pâna la anul 1829, când este numit Ioan Renno ce va activa aici pâna în anul 1834. Începând cu aceasta data, din cauza numarului foarte redus de elevi greci si sârbi, sectia greco-sârba va fi desfiintata, elevii fiind trecuti la sectia româna. Aceasta decizia s-a facut sub rezerva ca învatatorul sa învete cu elevii greci si sârbi cântarile de Pasti, de Rusalii si colindele de Craciun în greceste si sârbeste[19].

            În locul lui Mihai Manuilovici care a devenit între timp preot, a fost numit Gheorghe Ioanovici, iar la 1795 este mentionat ca învatator la sectia româna Dimitrie Rat-Buita, care ramâne aici pâna la 1800. În perioada 1800-1812 nu se aminteste numele învatatorilor. Timp de doi ani, între 1812-1814 este amintit Meletie Stancovici, fost învatator la Lipovasi apoi preot la Diosig. Acestuiaîi urmeaza Ioan Dragos, care ramâne doar un an aici întrucât avea sa ajunga profesor la Universitateadin Budapesta. Pâna în anul 1817 este pomenit numele lui Iosif Papp. Între anii 1818-1820 functioneaza ca învatator la aceasta scoala Iosif Popovici care era si diacon si care va deveni preot al Bisericii cu Luna. Dupa hirotonia sa întru preot si vacantarea postului de învatator, Comunitatea ortodoxa se adreseaza inspectorului districtual Ioan Puspoky ca sa trimita un învatator care sa cunoasca si limba maghiara[20]. În acest sens a fost desemnat Paul Marcovici din Jula care functioneaza aici din 1821 pîna în 1824.  Lui i-a urmat Dimitrie Mercea unul dintre cei mai competenti învatatori pe care i-a avut acesta scoala, cu o pregatire care avea sa-l propulseze la Universitatea din Pesta unde va urma studii de drept. Între 1832-1835 este amintit aici Paul Fâsie, care a functionat ca si învatator si cantor, bun cunoscator al limbilor greaca si sârba, mai târziu preot al Bisericii cu Luna. Timp de doi ani 1835-1839 a functionat ca învatator Ioan Papp cu studii teologice la Arad si juridice la Oradea. Dupa alegerea sa ca preot[21], câteva luni postul a fost suplinit de Zaharia Papp, care va trece  în postul de cantor al bisericii.

            Datorita faptului ca postul devenise din nou vacant Comunitatea cere din nou Inspectoratului districtual sa trimita un învatator cu purtare morala exemplara si cu cunostinte temeinice de limba maghiara. Conditionarea învatatorului de cunoasterii limbii maghiare se datora pe de o parte cadrului general politic, dar pe de alta parte reprezenta o necesitate educationala pentru copiii sârbi. Datorita privilegiilor de care se bucura natiunea ungara în regimul dualist, sârbii care erau tot mai putini s-au lasat asimilati, astfel ca au adoptat în vorbire limba maghiara, pastrându-si totusi confesiunea. Asa se face ca scoala confesionala de pa lânga biserica avea nevoie de învatatori cunoscatori ai limbii maghiare. Raspunzând solicitarii, Inspectoratul îl desemneaza pe Petru Mândrut care desi cunostea bine ungureste, sârbeste si greceste  renunta la scurt timp dupa numire la acest post.

            Între 1840-1849  functioneaza ca învatator Petru Miclaus, care mai târziu devine preot la Sacal (una din cele noua comune ramase în Ungaria dupa retrasarea granitelor la sfârsitul razboiului). Aproximativ doi ani 1839-1851, învatator al scolii este  Ioan Mezei, care va trece la uniatie si va sfârsi tragic[22].

            Inspectorul districual Dimitrie Constantini aduce pentru aceasta scoala pe George Horvath, absolvent al Preparandiei din Arad, care  a  activat aici  ca învatator o perioada de 22 de ani. În aceasta lunga perioada a reusit sa formeze si un cor cu studentii de la Academia de Drept, care dadea raspunsurile la Liturghia duminicala. Dupa hirotonirea sa ca diacon si apoi preot al bisericii, postul de învatator a fost ocupat de Teodor Rafila 1873-1875. Începând cu anul 1875, mai bine de 24 de ani, învatatorul scolii ortodoxe a fost Ilie Bochis, fost învatator la Erdeis (Jud. Arad). A fost multa vreme presedintele Asociatiei Învatatorilor Bihoreni, Consilier eparhial cu atributii de inspectie a scolilor din circumscriptia Oradea.

            Dupa pensionarea lui Ilie Bochis, în vara anului 1899 postul vacant a fost scos la concurs, fiind înscrisi nu mai putin de 11 candidati, lucru care arata prestigiul si valoarea pe care a capatat-o scoala de-a lungul vremii.  Din cei 11 candidati Consiliul si Adunarea parohiala l-au ales pe Nicloae Firu, pe atunci învatator în Siria (Jud. Arad). El avea sa slujeasca destinele acestei scoli aproape 20 de ani, pâna la statificare învatamântului (1919), cînd a trecut ca institutor si director al Scolii primare de stat nr. 2. În aceasta calitate a dirijat corul bisericii si a înfiintat corul Hilaria.

            Pe buna dreptate s-a spus ca scolile confesionale din Transilvania au fost „centura spirituala ce a tinut strâns poporul lipit de credinta, de traditiile si de datinile lui”[23]. Ele au fost un factor esential în pastrarea identitatii românesti într-un context al marilor metamorfoze politice, sociale si religioase. Saguna a fost unul din aceia care avea sa sublinieze acest aspect insistând si îndemnând populatia româneasca sa-si zideasca scoli deoarece „scoala este un instrument viabil de pastrare a culturii nationale”[24]. Scoala ortodoxa de pe lânga Biserica cu Luna se înscrie cu demnitate în rândul acestor scoli care au pastrat atât ortodoxia credintei, cât si fiinta neamului în vremuri de restriste. Desi datele documentare despre aceasta scoala dateaza de la 1743, ea a fost alaturi de scoala ce a functionat pe lânga biserica din Velenta un focar pretios de cultura româneasca în aceasta parte de pamânt românesc.

            În anii din timpul si dupa al doilea razboi mondial, în urma furiei hortiste, preotii Vasile Popovici si Andrei Lupsa au încercat crearea unui reviriment pastoral-misionar în rândul credinciosilor care erau expusi din nou la pierderea identitatii confesionale si etnice. În acel context, la Biserica cu Luna, parintele Andrei Lupsa, reînfiinta moral scoala confesionala de odinioara, desigur adaptata cerintelor vremii. A organizat Scoala de cateheza duminicala pentru copii si tineri, diverse activitati culturale cu tinerii, reprezentatii teatrale, concerte corale, diferite serbari cu iz popular, pentru a sublinia valoarea credintei strabune si a traditiilor etosului românesc.

            Ca un arc peste timp, scoala confesionala de pe lânga Biserica cu Luna s-a ridicat din „cenusa” istoriei. Astfel, începând cu 1 septembrie2009, aluat fiinta Centrul Cultural Ortodox Catedrala cu Luna, care pe lânga o serie de activitati cultural-religioase si sociale, cuprinde si o Scoala de limbi moderne, ce va lua cu timpul forma unei Scoli biblice în limbile moderne. Iata cum istoria se rescrie, dar nu amputând trecutul si oamenii care l-au generat, ci punându-i în valoare si restituindu-le locul pe care îl merita.

Resume       L’école orthodoxe vieille religieuse près de l’église Mois

Les écoles confessionnelles en Transylvanie ont eu lieu ceinture spirituelle étroitement liés les gens de foi, ses traditions et ses habitudes. Ils ont été un facteur clé dans le maintien de l’identité roumaine dans un contexte de grande métamorphose politique, social et religieux. Saguna a été un de ceux qui mettrait l’accent sur ce point en insistant et demandant instamment la population roumaine pour construire des écoles, car «l’école est un outil viable pour préserverlaculturenationale.”
Orthodoxe école sur la Lune tombe près de l’église avec dignité parmi les écoles qui ont gardé la foi, tant l’orthodoxie et d’être la nation dans les moments difficiles. Bien que les données qui documentent l’école remonte à 1743, elle était avec ce qui a fonctionné sur l’école près de l’église de Velenta une source précieuse de la culture roumaine dans cette partie du territoire roumain. Il a été démantelé après 1918, à la suite etatizarii enseignement roumain ensemble.Dans les années pendant et après la Seconde Guerre mondiale, de la colère hortiste prêtres Lupsa Vasile Popovici et Andrei ont essayé de créer un renouveau pastoral et missionnaire parmi les croyants qui ont été exposés à nouveau à la perte de l’identité religieuse et ethnique.

Dans ce contexte, l’Eglise Moon, le père Andrei Lupsa, ont rétabli la morale de l’école religieuse ancienne, bien sûr adapté à la météo. Il a organisé l’école du dimanche pour les enfants et les jeunes catéchèse, diverses activités de jeunesse culturels, des représentations théâtrales, concerts de chant choral, divers festivals folk avec une touche de souligner la valeur de la foi et aux traditions antiques de l’ethos roumain.
Comme un arc au fil du temps, école religieuse près de l’église est passée de la Lune “cendres” de l’histoire. Ainsi, à partir du 1er Septembre 2009, la cathédrale orthodoxe Centre culturel a été établi avec la Lune, qui, outre une série d’activités culturelles, religieuses et sociales, comprend une école de langues modernes, qui prendra du temps comme une Bible dans les écoles moderne.


[1] Desigur ca aici nu sustinem teoriile antistatale ale secolului al XIX lea conform carora popoarele din teritoriile „Ungariei Coroanei Sfântului Stefan”: românii sârbii, slovacii nu pot sa-si formeze state moderne întrucât sunt popoare anistorice, de tarani, lipsite de traditii puternice de stat si de nobilime, posedând culturi minore, ci subliniem „privilegiile” politice ale acestor nationalitati datorate circumstantelor istorice, care le-au permis crearea conditiilor necesare unei dezvoltari culturale mult mai accentuate.
[2] Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Saguna, Sibiu, 1938, p.79
[3] Vezi: Actele Sinodului Bisericii greco-rasaritene în Ardeal din anul 1864, Sibiu, 1864, p. 203-207
[4] T. Pavel, Institutiile românesti moderne în Transilvania, Cluj-Napoca, 1992, p. 295
[5] Dumitru Suciu, Aspecte privind situatia scolilor confesionale române si problematica celor mixte din Transilvania în epoca lui Bach, p. 169-170; Desigur ca ideile reformiste au venit nu arareori în contradictie cu cadrul legislativ  bisericesc si au periclitat autonomia bisericeasca formulata de Statutul sagunian, conform caruia: „Biserica îsi reglementeaza, administreaza, conduce independent afacerile bisericesti, scolare si fundationale” cf. Statutul Organic, Sibiu, 1869, cap. I, art. 1-3
[6] Pr. Acad. Prof. Dr, Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii românesti din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures pâna la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 365
[7] Ibidem, p. 366
[8] Astfel, daca dintr-o statistica din 1858 reiese ca în Transilvania erau 2398 de scoli poporale, dintre cre 460 germane, 957 maghiare, si 981 românesi, din care peste 600 erau ortodoxe, cf. Telegraful român, an VI, nr. 17. 24 aprilie1858, p. 66, statistica din 1882  mentioneaza existenta a 1578 de scoli poporale ortodoxe cu 1722 de învatatori, 145.847 elevi si 57.600 de elevi în scoala de repetitie, cu 1458 de cladiri proprii. Diferenta frapanta între cele doua statistici, la un interval de timp relativ redus denota un progres spectaculos în demersul de constientizare a rolului fundamental al scolii ce s-a realizat cu precadere în secolele XVIII-XIX. În acest sens a se vedea: Dr. Onisifor Ghibu, Viata si organizatia bisericeasca si scolara în Transilvania si Ungaria, Bucuresti, 1915, p. 165 passim
[9] Gheorghe Tulbure, Scoala sateasca din Ardeal în epoca lui Saguna, Editura Arhidiecezana, Sibiu, 1937
[10] Detalii în acest sens la: Teodor V. Pacatian, Cartea de aur sau luptele politico-nationale ale românilor din Transilvania de sub coroana ungara,  VI, Sibiu, 1910, p. 843 passim si la Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Politica statului ungar fata de Biserica româneasca din Transilvania în perioada dualismului ungar 1867-1918, Sibiu,  1986
[11] Vezi detalii la: Dr. Roman Ciorogariu, Zile traite, Oradea, 1926, p. 97 passim; Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii românesti din Transilvania…, p. 368
[12] Arhivele Nationale ale Judetului Bihor, Protocollum Anorum, 1776-1784, pg. 136-137
[13] “… dupa ce am dat ascultare acestor propuneri ale lor , si am înteles continutul contractului din 1713 al orasului nostru, dupa ce deasemenea am controlat si confirmarea privilegiilor gratios acordate natiunilor de Augusta Doamna noastra ( împarateasa Maria Tereza) despre practica pacinica a celor mai de sus vidimate prin prezenta…, si având în vedere faptul ca cei de la biserica Orientala neunita nu numai cu treizeci de ani înainte au fost aparatorii privilegiilor si libertatii orasului nostru si a libertatii de atunci în care traim, dar ca si succesul mai nou al lucrarilor noastre începute acum si al libertatii, nu mai putin îsi au temeiul în ajutorul dat de ei, deoarece nici o natiune din orasul nostru nu a contribuit la cheltuieli ca Domniile lor…, daca Dumnezeu va ferici orasul nostru în libertatea lui nu vom contraria introducerea preotilor si nici zidirea bisericii lor, vom designa fonduri potrivite pentru resedinta si pentru zidire de biserica, le dam voie sa-si poata practica riturile lor regulat, dupa puterile noastre îi vom apara împotriva celor ce i-ar tulbura în acele si nu vom întrelasa a-i tinea pe ei în libertatea datorita, si daca vom contribui la salariile preotului romano-catolic, noi vom subventiona cu echivalent salariile preotilor lor; nu vom împiedeca sa se stabileasca aici pe cei ce se tin de confesiunea lor, ci îi vom primi între noi,  atât pe cei actuali cât si pe cei viitori, îi vom aplica în Consiliul nostru intern si extern, iar jumatate dintre membrii Consiliului intern vor fi dintre ei, îi vom înalta pe rând si la treapta de primari, nu vom contraria închegarea lor în bresle, si nu vom omite ai aplica si în alte comisii orasenesti. Pentru tinerea cu sfintenie a celor de mai sus, obligam orasul nostru sub pedeapsa de una suta de galbeni în virtutea acestor litere ale noastre si în puterea Literelor Testimoniale prevazute cu sigiliul autentic al orasului nostru. Oradea mare la 28 Decembre anul Domnului 1743, facut de Kornis Gavrila de Tot-Varagya, notarul jurat al orasului”  Ibidem, p. 137-138
[14] “Din pricina preotilor “schismatici”  din Velenta, Sfânta unire nu numai se împiedica, ci si regreseaza” Arhivele Nationale ale Judetului Bihor,  fasc. I, nr. 134, 1774
[15] Protocolul Congregatiei Judetului Bihor, tom XII, 1754, p. 643 Cf. Nicolae Firu,  Monografia Bisericii Sfintei Adormiri, Biserica cu Luna, Tipografia Diecezana, Oradea, 1934, p. 36.
[16] Arhivele Nationale ale Judetului Bihor,  fasc. I, nr. 134, 1774
[17] Arhivele Nationale ale Judetului Bihor, nr. 1864, fasc. III, , 1783
[18] Vezi: Nicolae Firu, op. cit., p. 48. El mentioneaza o notita facuta în anul 1807, de preotul Ioan Clintoc, pe pagina unui  minei al lunii Ianuarie, a carui existenta nu a fost identificata de noi.
[19] Nicolae Firu, op cit
[20] Arhiva parohiala a Bisericii cu Luna, Proces-Verbal, nr. 91, 1821
[21] Ibidem, nr. 29, 1839
[22] Nicolae Firu,  Monografia Bisericii Sfintei Adormiri,, Biserica cu Luna…, p. 68
[23] Gheorghe Tulbure, Saguna si epoca sa…, p. 79
[24] Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucuresti, 1981, p. 105

↓