Vechea Școală confesională ortodoxă de pe lângă Biserica cu Lună
Pr.Dr. Ioan Codorean
Preliminarii
În cadrul istoriografiei moderne românesti, un loc de o importanta majora îl ocupa problematica învatamântului. Cred ca nici nu ar putea fi valid un demers istoriografic care ar ignora principiile de baza care stau la autodefinirea lui. Pe de alta parte, educatia constituie sursa de baza vitalizatoare în creionarea identitatii culturale si social-istorice a unui popor. În acest context, istoriografia româneasca a acordat un rol deosebit evolutiei învatamântului de toate nivelele, atât celui confesional, cât si celui de stat, fiind interpretat ca unul din factorii de prim rang care au contribuit la pastrarea identitatii nationale, precum si la constituirea natiunii române moderne.
Desi contextul politic a fost de cele mai multe ori defavorabil dezvoltarii unui cadru educational românesc propice si unei evolutii firesti a lucrurilor în aceasta directie, datorat conditiilor vitrege impuse de marile state care au încorsetat, marginalizat si anexat politic, geografic si cultural teritorii cu majoritate etnica româneasca de-a lungul vremii, la care s-a mai adaugat saracia, indiferentismul, precum si lipsa unei clase aristocratice care sa sustina un învatamânt românesc bine articulat la toate nivelele (care sa fie comparabil cu alte natiuni ori nationalitati: austrieci, maghiari sasi etc)[1], totusi, înca din perioada evului mediu în satele românesti, se concretizeaza primele „scoli” reunite în jurul diacului ori preotului de enorie, în care se învata scrisul, cititul si socoata, care dupa revolutia pasoptista vor lua un avânt considerabil.
Scoala ia nastere, asadar, la streasina Bisericii si a ramas multa vreme, în istoria poporului român, în acest spatiu aureolat de lumina celesta (fapt ignorat adesea cu ostentatie de „intelighentia contemporana”). Ea nu devine neaparat apanajul Bisericii, „ancilla eclesiae”, ci expresia cea mai profunda a simfoniei/sincroniei între Biserica si scoala în procesul de cultivare a spiritului uman care se lumineaza sub semnul unei prezente harice. Iata de ce ele nu pot avea un destin paralel, ci complementar, deoarece tinta lor este comuna: spiritul omenesc. Mitropolitul Andrei Saguna, spirit patrunzator si mare luptator pentru luminarea poporului, avea sa spuna ca „leaganul scolii satesti din Ardeal (al scolii românesti în genere n.n) este tinda Bisericii”[2]. Asa se face ca Biserica si scoala au stat multa vreme sub acelasi „acoperis”, preotul devenind si dascal. Biserica si-a asumat atât rolul sau spiritual-duhovnicesc, cât si pe cel cultural, marturisind faptul ca, desi ea reprezinta o realitate transcendenta nu traieste în afara istoriei. Desi scopul sau este mântuirea credinciosilor,acest proces se realizeaza in istorie si nu în afara ei. De aceea Biserica nu a ignorat niciodata realitatea istorica, ci si-a asumat-o daltuind mereu spiritul uman, atât duhovniceste, cât si cultural-social.
Ideologia iluminista a veacului al XIX lea, care se caracterizeaza printr-o viziune antropocentrista, si care printre altele, va absolutiza ratiunea si o va situa în centrul preocuparii umane ca singura masura a lucrurilor va genera dihotomia între material si spiritual, sacru si profan, între istorie si transcendenta va duce la separarea institutiilor în Stat, a Bisericii de Stat si implicit de scoala. Mentalitatea si spiritul Revolutiei franceze (1789) patrunde, la mijlocul secolului al XIX lea si în Tarile Române. În Principatele Unite, Tara Româneasca si Moldova separarea Bisericii de scoala si trecerea acesteia din urma în sistemul de stat, constituie una din principalele demersuri ale reformelor lui Cuza. În Transilvania care se afla înca despartita de Patria Mama, situatia a fost cu totul diferita. Alaturi de scolile confesionale de toate nivelele, care au existat de-a lungul vremii sub patronajul Bisericii, si care aveau sa functioneze pâna la anul 1918 când a avut loc etatizarea întregului învatamânt, va functiona si învatamântul patronat integral de stat. Reforma învatamântului realizata dupa Marea Unire va duce la trecerea majoritatii scolilor confesionale în regimul de stat. Unele au devenit scoli de stat iar altele au ramas ca scoli confesionale sub supravegherea statului.
Scolile confesionale „poporale” (elementare) din Transilvania .
Asa cum este cunoscut Biserica ortodoxa româneasca din Transilvania va patrona de-a lungul vremii scoli elementare, gimnaziale, seminariale si chiar la nivel de Institut. Este suficient sa ne gândim la gimnaziile de la Brasov de pe lânga Biserica Sf. Nicolae din Schei, de la Brad, Hateg etc, precum si de scolile pedagogice, „preparandiile” de la Arad, Sibiu, Caransebes devenite Institute teologic-pedagogice, care au luat nastere la sfârsit de secol XVIII si început de secol XIX, a caror scop principal era luminarea si culturalizarea maselor.
Deoarece, scoala confesionala ortodoxa care a functionat pe lânga Biserica cu Luna se încadreaza în specificul scolilor poporale sau elementare vom dezbate câteva din elementele caracteristice ale acestor scoli care, prin promovarea limbii române si a culturii nationale au dobândit cu timpul un caracter national.
Aceste scoli „poporale” functionau în general pe lânga bisericile de enorie si erau conduse de un director la nivel de eparhie, ele fiind primele scoli românesti la sate. Cel dintâi director al acestor scoli a fost Dimitrie Eustatievici, urmat apoi de Radu Tempea V. Pe la începutul secolului al XVIII lea conducerea acestor scoli, care se ridicasera la circa 300 în întreaga Transilvanie, a fost încredintata preotilor Gheorghe Haines si Moise Fulea. Desi conditiile de scolarizare erau foarte precare, datorita lipsei de personal calificat, conditii materiale slabe etc., aceste scoli au devenit primejdioase pentru politica de maghiarizare a Guberniului transilvan maghiar care a „preluat” de la episcopul ortodox Vasile Moga prerogativa de inspectie a acestora si a acordat-o episcopului romano-catolic maghiar din Alba-Iulia[3].
Transformarile social-istorice si economice, noua legislatie a vietii scolare favorizate de politica ceva mai relaxata a Curtii de la Viena dupa anul 1849 au favorizat întrucâtva si activismul cultural formulat în Adunarea Nationala de la Blaj 5/17 mai 1848: “înfiintarea de scoli nationale românesti în toate comunele rurale si desavârsita libertate a învatamântului”[4].
Pe lânga o serie de reforme politico-economice, marcate de o politica absolutista si centralista, Curtea de la Viena a întreprins si o politica de reformare a învatamântului, de raspândire a cititului si a scrisului în popor. „Statul avea nevoie de supusi bine situati material, cu o mentalitate noua, stiutori de carte, emancipati de superstitiile evului întunecat al trecutului, cetateni capabili sa-si plateasca impozitele, sa corespunda la nivelul lor dinamismului unei societati moderne în miscare. Viena reformista si Imperiul austriac, situate în mijlocul Europei, în contact direct cu statele occidentale avansate, au urmarit în timp sa ridice în anumite domenii ale evolutiei social-economice si culturale popoarele sale la nivele de dezvoltare cât mai apropiate de natiunile civilizate din Europa. Astfel ca Ministerul Cultelor si Învatamântului a transmis prin Înalta Locotenenta comisarilor districtuali si cercuali, prefectilor si pretorilor din Ardeal indicatia sa actioneze coordonat cu autoritatile bisericesti si în special cu cele românesti ramase în urma, pentru functionarea unui învatamânt confesional eficient în mediul rural si urban. Organele de stat aveau drept de inspectie si trebuiau sa ordone parohiilor sa cladeasca scoli, sa angajeze dascali priceputi, sa aplice prin antistiile comunale amenzi parintilor ce nu-si trimiteau copiii la scoala”[5].
Un rol însemnat în dezvoltarea spiritului reformator si înnoitor al scolilor confesionale ortodoxe elementare (si nu numai) românesti, l-a avut episcopul si mai târziu mitropolitul Bisericii ortodoxe dinTransilvania, Andrei Saguna, ierarh de mare vocatie si carturar de seama. La cel dintâi Sinod eparhial, din 12 martie 1850, s-a hotarât ca preotii parohi sa functioneze ca directori ai acestor scoli, protopopii ca „inspectori scolari” în protopopiatul pe care îl administrau, iar episcopul ca „inspector suprem” al scolilor din întreaga eparhie. Aceste hotarâri ce s-au fixat mai apoi în Statutul Organic conceput de Saguna în 1868 ca document legislativ al Bisericii ortodoxe române din Transilvania, desi nu arareori ignorate, erau o garantie a autonomiei Bisericii în chestiunile sale interne. În baza unei legi de Stat din 1868 scolile poporale ale tuturor confesiunilor erau împartite în doua cicluri: primul cu sase clase, de la 6 la 12 ani si unul de la 12 la 15 ani, numit „scoala de repetitie”[6]. Fiecare Consistoriu eparhial avea o sectie scolara condusa de un asesor scolar, care se ocupa de problema scolilor din eparhia respectiva. De regula, învatatorii acestor scoli erau recrutati dintre absolventii institutelor pedagogice de la Sibiu, Arad si Caransebes, sau dintre absolventii de teologie, care pâna la hirotonie functionau de regula atât ca si cantori cât si ca învatatori. Sustinerea financiara a acestor scoli se facea din asa numita „dare culturala”, recunoscuta prin legea din 1868, care reprezenta un procent de 5% din impozitul platit catre Stat de catre fiecare cetatean[7]. O statistisca sumara efectuata în anul 1882, la nivelul Mitropoliei Ortodoxe Transilvane ne poate furniza datele necesare pentru a întelege rolul pe care l-a avut Biserica în daltuirea culturala si luminarea poporului român[8].
În regimul neoabsolutist al lui Alexander von Bach (1849-1860), ca si în cel semiliberal al lui Anton von Schmerling (1860-1867) si cel dualist (1867-1918), Bisericile române din Transilvania au depus eforturi mari si sustinute, cu ritmicitate constanta, pentru a lumina poporul si a asigura toate conditiile necesare ca fiii si fiicele române sa învete carte, sa stie sa citeasca si sa scrie în scolile „poporale”, iar cei talentati sa urmeze fazele medii sau superioare din învatamânt sau sa se califice în diverse meserii. Forurile eparhiale, protopopii, ca inspectori scolari tractuali, preotii ca directori ai scolilor din comunitatile bisericesti ortodoxe, insistau pe lânga parinti sa-si trimita regulat copiii la scoli, pentru a se asigura frecventa dorita si stipulata si în instructiunile de stat, sa-si angajeze prin contracte învatatori calificati, capabili sa obtina rezultate bune si folositoare pentru elevi si pentru viitorul lor, sa-i plateasca în mod corespunzator muncii depuse si sa aiba respect fata de nobila cariera de dascal formator de noi generatii[9]. În multe cazuri, datorita conditiilor sociale precare, satenii si organismele comunale, angajau ca „învatatori” pe cantorii parohiilor din localitatile lor, chiar fara calificare expresa, amenajând în casele lor sali pentru scolarizarea copiilor lor.
În perioada dualismului au existat o serie de disfunctionalitati legislative în privinta statutului, organizarii si functionarii acestor scoli confesionale. Legislatia scolara a statului ungar a afectat în buna masura demersul educational al celorlalte nationalitati aflate în imperiul austro-ungar, deoarece se urmarea deznationalizarea si maghiarizarea acestora. Modalitatea principala de infuzie a elementului identitar maghiar era scoala. În acest sens, în anul 1879, ministrul Cultelor si Instructiunii publice, Trefort Agoston a elaborat un proiect de lege, votat de catre guvernul ungar, prin care se impunea introducerea limbii maghiare în scolile pedagogice si poporale românesti cu specificatia ca învatatorii sunt obligati sa învete limba maghiara în decurs de patru ani, în cazul în care nu o cunosteau. Legile din 1883 si 1891 vor impune acelasi regim si scolilor gimnaziale si gradinitelor[10]. În ciuda protestelor adresate Vienei si Dietei din Budapesta, venite din partea unor ierarhi si deputati români, slovaci, sasi si sârbi totusi legea a fost aprobata.
Politica de maghiarizare prin scoala a fost continuata si de noul ministru al Cultelor si Instructiunii publice, Appony Albert, care printr-o lege ratificata de guvern la 1 iulie 1907 viza desfiintarea învatamântului confesional românesc, slovac si sârb si înlocuirea lui cu cel de stat, desigur cu limba de predare maghiara. Mai mult decât atât, deoarece conform legii, scolile confesionale erau obligate sa asigure acelasi salariu ca si celor din învatamântul de stat, si pentru ca plafonul pentru un învatator fusese ridicat foarte mult (1000 de coroane pe an plus alte sporuri, la care se adauga casa sau chiria aferenta) foarte multe parohii românesti ajungeau în imposibilitatea de a mai sustine o scoala. Alernativa pe care o propunea Legea era aceea ca Statul ar putea contribui la completarea salariului învatatorilor în aceste scoli din parohiile mai sarace, însa cu conditia ca dascalii sa fie numiti cu acordul Ministerului, care îsi rezerva si dreptul de sanctiune fata de acei dascali care nu obtineau rezultate în predarea limbii maghiare. Ratiunea crearii unui astfel de cadru legislativ este evidenta.
Consecintele acestei legi s-au resimtit destul de repede, „darea culturala” a crescut mereu, eparhiile si-au modificat prioritatile bugetare, însa cu toate acestea unele parohii au fost nevoite sa solicite „întregirea” de la stat, iar altele sa le închida (aprox. 420 în decurs de doi ani).
Tentativa de maghiarizare a ajuns la apogeu prin ordinul aceluiasi ministru Appony (2 august 1917), de creare a asa-numitei „zone culturale” situate la granita cu vechea Românie, în arcul carpatic, pe linia Bistrita, Brasov, Fagaras, Târnava Mare, Sibiu, Hunedoara, Caras Severin. Masura avea în vedere separarea identitara totala de Principatele române unite si maghiarizarea zonei prin etatizarea scolilor. Urmau sa fie înfiintate 1600 de scoli de stat si aproximativ 800 de gradinite, fiind desemnat de catre minister un „comisar special”, în persoana lui Emil Horvath Petrichevich, un avocat armean maghiarizat care sa duca la bun sfârsit acest proces. În ciuda presiunilor si masurilor de intimidare luate prin intermediul pretorilor si notarilor locali împotriva preotilor, acestia nu au cedat scolile confesionale românesti. Evenimentele salvatoare de la sfârsitul anului 1918 au împiedicat punerea în practica a masurilor de deznationalizare[11].
Scoala confesionala ortodoxa de la Biserica cu Luna
Cea dintâi scoala ortodoxa în urbea Oradiei, atestata în documentele vremii a fost ce de pe lânga vechea catedrala ortodoxa din Velenta, ale carei urme se pierd undeva în secolul al XVI lea. Aici învatau copiii credinciosilor ortodocsi ai orasului, care locuiau în cea mai mare parte în Velenta. Cu timpul, datorita faptului ca tot mai multi credinciosi ortodocsi (români, macedoneni, sârbi) se stabileau în Orasul nou ( zonele de centru de azi, Cantemir, Olosig etc), se simtea necesitatea unei biserici si a unei scoli ortodoxe în aceasta parte a orasului. Deoarece celor care îsi declinau apartenenta la credinta ortodoxa li se interzicea dreptul de a se stabili în orasul nou, întrucât periclitau raspândirea catolicismului si uniatiei, în anul 1743, Comunitatea ortodoxa a orasului va trimite o delegatie care va înainta un memoriu Primarului si Judelui orasului în care cerea printre altele:
Pastrarea Bisericii, Scolii si Casei parohiale ortodoxe, atâta timp cât va exista orasul si va fi în stapânirea crestinilor.
Precum în alte localitati în care traiesc natiuni diferite, la fel si aici sa fie admisi în Consiliul orasenesc si credinciosii ortodocsi în proportie egala cu cei de alte confesiuni
Orice persoana apartanând credintei ortodoxe sa se bucure de dreptul de a se stabili în orasul nou
Consiliul orasenesc sa apere pe preotii ortodocsi de eventualele ostracizari în materie de credinta si administratie venite din partea celor romano-catolici pentru „a nu se face blastamatii în cele de credinta”
Practicarea libera a cultului ortodox si finantarea slujitorilor Bisericii ortodoxe din casa comuna a orasului, similar celor catolici, „ca sa poata trai netulburati si fara vreo pedeca dupa riturile religiei lor”[12].
Raspunsul autoritatilor locale la aceste solicitari este pozitiv[13]. Pe lânga faptul ca sunt acordate o serie de drepturi civile, ca orice cetatean, indiferent de confesiune sa beneficieze de dreptul de a se stabili în orasul nou, egalitatea îndreptatirii la functiile de conducere ale comunitatii orasului, sunt conferite o serie de drepturi si libertati religioase credinciosilor Bisericii neunite (ortodoxe): practicarea libera a cultului, zidirea unei biserici, contributii la salarizarea personalului de cult ortodox, precum si dreptul la învatamânt confesional propriu. În baza acestui raspuns, în casa lui Mihai Kristoff, cel care avea sa devina unul dintre principalii ctitori ai Bisericii cu Luna, din strada Petei, se va instala o capela si o scoala ortodoxa în care vor oficia pe rând, preotii de la biserica din Velenta. Din pacate la scurta vreme scoala si capela se va confrunta cu intransigenta Bisericii unite. Deschiderea capelei si a scolii în orasul nou s-a lovit de intoleranta vicarului unit Meletie Covaci si mai apoi a episcopului Moise Dragos, care considerau ca prezenta acestor focare ortodoxe în orasul nou ar periclita uniatia[14]. Memoriile sale adresate mai întâi episcopului catolic, iar mai apoi Curtii imperiale de la Viena sunt marturia elocventa a protestului sau. În memoriul din anul 1754 îl înstiinteaza pe episcopul romano-catolic, în a carui subordonare se afla, de faptul ca ortodocsii „fara stirea, cunostinta si autorizatia judetului si senatului, pe strada orasului numita Peta, nu demult au introdus scoala lor schismatica, iar în casa destinata spre acest scop se scolarizeaza copii. Ceea ce lor le era întotdeauna oprit, si daca Dumnezeu prin Excelenta Voastra nu va pune frâu neunitilor si scoala lor de aici nu se va opri si despopula se va împrastia, cu insultele lor vor nimici unirea”[15]. Printr-o adresa din anul 1774, Vicarul Meletie solicita de data aceasta direct Curtii de la Viena ca scoala confesionala „schismatica” sa fie mutata la Velenta, precum si cenzurarea oricaror activitati religioase a preotilor ortodocsi în orasul nou[16]. Astfel de tentative au existat si în anii urmatori, motivându-se de fiecare data faptul ca ortodocsii au deja o scoala în Velenta, iar existenta unei alte scoli este inutila deoarece mai sunt si scolile normale de stat în care pot fi scolarizati copiii ortodocsilor. Cu toate acestea scoala nu se va desfiinta si nici nu se va muta din orasul nou, ci dimpotriva, cu toate piedicile se va întari si mai mult. În anul 1783 comunitatea ortodoxa cere Locotenentei regale ca salarizarea învatatorilor de la scoala confesionala ortodoxa sa fie operata din bugetul casieriei comunale, similar cu cea a celor din scolile normale capitale deschise în anii respectivi. Desigur ca raspunsul a fost negativ, comunitatea fiind amenintata cu închiderea scolii, în baza celor enuntate mai sus. Protestele însa, n-au întârzîiat sa apara. La 10 octombrie 1783, printr-o petitie Comunitatea ortodoxa a argumentat ratiunea existentei acestei scoli bazându-se pe vechimea ei, pe utilitatea ei într-o zona cu majoritate ortodoxa, evidentiind faptul ca interzicerea dreptului la libera exercitare a cultului nu poate anula o scoala existenta din vechime, cu alte cuvinte nu i se poate nega dreptul istoric la existenta[17]. Locotenenta Regala admite dreptul ca aceasta scoala sa functioneze mai departe, însa cu conditia ca salarizarea personalului didactic si costurile de întretinere ale scolii sa constituie responsabilitatea comunitatii. Eforturile de îngradire a dezvoltarii unei activitati catehetico-misionare ortodoxe în orasul nou concertate si de episcopul Moise Dragos n-au avut sorti de izbânda.
În anul 1784, la câteva zile dupa Edictul de toleranta al împaratului Iosif al II lea, credinciosii ortodocsi din Orasul nou s-au mutat din casa lui Mihai Kristoff, de pe strada Petei, (unde deschisesera capela si scoala înca din vremea episcopului Sinesie Jivanovici), în casa jupânului Nyri Andras, care era vis-a vis de altarul actualei biserici, si unde au ramas pâna în 9 noiembrie 1790 când s-au finalizat lucrarile de zidire a Bisericii cu luna. În acest interval de timp opinam faptul ca ar fi avut loc si mutarea scolii confesionale din strada Petei lânga actuala biserica[18].
În ce priveste procesul de învatamânt ce se desfasura în aceasta scoala, trebuie sa mentionam faptul ca primii dascali ai acesteia au fost preotii de la biserica din Velenta, care în ciuda opozitiei din partea autoritatilor ecleziastice unite si romano-catolice au continuat sa sustina aceasta scoala pâna când ea a beneficiat de învatatori calificati în acest sens. În aria curriculara erau cuprinse cântarea bisericeasca, cateheza, scrisul, cititul (limba româna) si putina socoata (aritmetica). Scoala, care avea statut de scoala normala (ciclu primar) cuprindea doua sectii: una pentru copiii români, iar cealalta pentru copiii macedo-români si sârbi, carora li se preda în limba lor.
Primul învatator la sectia româna cunoscut cu numele a fost Laurentiu Illenes, mentionat în documentele vremii pe la anul 1768, iar în anul 1783 se aminteste despre dascalul Maxim Petrovici. În acest timp este amintit si Mihai Manuilovici, care era protopop si presedinte al Consistoriului (Consiliul eparhial) din Oradea, devenind mai apoi episcop la Vârset cu numele Maxim.
La sectia greceasca este amintit în aceasta perioada Ion Kapitonovici, caruia îi va urma Ioan Spiridon, înlocuit în anul 1825 de catre Gheorghe Wanghel. Acesta va ramâne aici ca dascal al sectiei grecesti pâna la anul 1829, când este numit Ioan Renno ce va activa aici pâna în anul 1834. Începând cu aceasta data, din cauza numarului foarte redus de elevi greci si sârbi, sectia greco-sârba va fi desfiintata, elevii fiind trecuti la sectia româna. Aceasta decizia s-a facut sub rezerva ca învatatorul sa învete cu elevii greci si sârbi cântarile de Pasti, de Rusalii si colindele de Craciun în greceste si sârbeste[19].
În locul lui Mihai Manuilovici care a devenit între timp preot, a fost numit Gheorghe Ioanovici, iar la 1795 este mentionat ca învatator la sectia româna Dimitrie Rat-Buita, care ramâne aici pâna la 1800. În perioada 1800-1812 nu se aminteste numele învatatorilor. Timp de doi ani, între 1812-1814 este amintit Meletie Stancovici, fost învatator la Lipovasi apoi preot la Diosig. Acestuiaîi urmeaza Ioan Dragos, care ramâne doar un an aici întrucât avea sa ajunga profesor la Universitateadin Budapesta. Pâna în anul 1817 este pomenit numele lui Iosif Papp. Între anii 1818-1820 functioneaza ca învatator la aceasta scoala Iosif Popovici care era si diacon si care va deveni preot al Bisericii cu Luna. Dupa hirotonia sa întru preot si vacantarea postului de învatator, Comunitatea ortodoxa se adreseaza inspectorului districtual Ioan Puspoky ca sa trimita un învatator care sa cunoasca si limba maghiara[20]. În acest sens a fost desemnat Paul Marcovici din Jula care functioneaza aici din 1821 pîna în 1824. Lui i-a urmat Dimitrie Mercea unul dintre cei mai competenti învatatori pe care i-a avut acesta scoala, cu o pregatire care avea sa-l propulseze la Universitatea din Pesta unde va urma studii de drept. Între 1832-1835 este amintit aici Paul Fâsie, care a functionat ca si învatator si cantor, bun cunoscator al limbilor greaca si sârba, mai târziu preot al Bisericii cu Luna. Timp de doi ani 1835-1839 a functionat ca învatator Ioan Papp cu studii teologice la Arad si juridice la Oradea. Dupa alegerea sa ca preot[21], câteva luni postul a fost suplinit de Zaharia Papp, care va trece în postul de cantor al bisericii.
Datorita faptului ca postul devenise din nou vacant Comunitatea cere din nou Inspectoratului districtual sa trimita un învatator cu purtare morala exemplara si cu cunostinte temeinice de limba maghiara. Conditionarea învatatorului de cunoasterii limbii maghiare se datora pe de o parte cadrului general politic, dar pe de alta parte reprezenta o necesitate educationala pentru copiii sârbi. Datorita privilegiilor de care se bucura natiunea ungara în regimul dualist, sârbii care erau tot mai putini s-au lasat asimilati, astfel ca au adoptat în vorbire limba maghiara, pastrându-si totusi confesiunea. Asa se face ca scoala confesionala de pa lânga biserica avea nevoie de învatatori cunoscatori ai limbii maghiare. Raspunzând solicitarii, Inspectoratul îl desemneaza pe Petru Mândrut care desi cunostea bine ungureste, sârbeste si greceste renunta la scurt timp dupa numire la acest post.
Între 1840-1849 functioneaza ca învatator Petru Miclaus, care mai târziu devine preot la Sacal (una din cele noua comune ramase în Ungaria dupa retrasarea granitelor la sfârsitul razboiului). Aproximativ doi ani 1839-1851, învatator al scolii este Ioan Mezei, care va trece la uniatie si va sfârsi tragic[22].
Inspectorul districual Dimitrie Constantini aduce pentru aceasta scoala pe George Horvath, absolvent al Preparandiei din Arad, care a activat aici ca învatator o perioada de 22 de ani. În aceasta lunga perioada a reusit sa formeze si un cor cu studentii de la Academia de Drept, care dadea raspunsurile la Liturghia duminicala. Dupa hirotonirea sa ca diacon si apoi preot al bisericii, postul de învatator a fost ocupat de Teodor Rafila 1873-1875. Începând cu anul 1875, mai bine de 24 de ani, învatatorul scolii ortodoxe a fost Ilie Bochis, fost învatator la Erdeis (Jud. Arad). A fost multa vreme presedintele Asociatiei Învatatorilor Bihoreni, Consilier eparhial cu atributii de inspectie a scolilor din circumscriptia Oradea.
Dupa pensionarea lui Ilie Bochis, în vara anului 1899 postul vacant a fost scos la concurs, fiind înscrisi nu mai putin de 11 candidati, lucru care arata prestigiul si valoarea pe care a capatat-o scoala de-a lungul vremii. Din cei 11 candidati Consiliul si Adunarea parohiala l-au ales pe Nicloae Firu, pe atunci învatator în Siria (Jud. Arad). El avea sa slujeasca destinele acestei scoli aproape 20 de ani, pâna la statificare învatamântului (1919), cînd a trecut ca institutor si director al Scolii primare de stat nr. 2. În aceasta calitate a dirijat corul bisericii si a înfiintat corul Hilaria.
Pe buna dreptate s-a spus ca scolile confesionale din Transilvania au fost „centura spirituala ce a tinut strâns poporul lipit de credinta, de traditiile si de datinile lui”[23]. Ele au fost un factor esential în pastrarea identitatii românesti într-un context al marilor metamorfoze politice, sociale si religioase. Saguna a fost unul din aceia care avea sa sublinieze acest aspect insistând si îndemnând populatia româneasca sa-si zideasca scoli deoarece „scoala este un instrument viabil de pastrare a culturii nationale”[24]. Scoala ortodoxa de pe lânga Biserica cu Luna se înscrie cu demnitate în rândul acestor scoli care au pastrat atât ortodoxia credintei, cât si fiinta neamului în vremuri de restriste. Desi datele documentare despre aceasta scoala dateaza de la 1743, ea a fost alaturi de scoala ce a functionat pe lânga biserica din Velenta un focar pretios de cultura româneasca în aceasta parte de pamânt românesc.
În anii din timpul si dupa al doilea razboi mondial, în urma furiei hortiste, preotii Vasile Popovici si Andrei Lupsa au încercat crearea unui reviriment pastoral-misionar în rândul credinciosilor care erau expusi din nou la pierderea identitatii confesionale si etnice. În acel context, la Biserica cu Luna, parintele Andrei Lupsa, reînfiinta moral scoala confesionala de odinioara, desigur adaptata cerintelor vremii. A organizat Scoala de cateheza duminicala pentru copii si tineri, diverse activitati culturale cu tinerii, reprezentatii teatrale, concerte corale, diferite serbari cu iz popular, pentru a sublinia valoarea credintei strabune si a traditiilor etosului românesc.
Ca un arc peste timp, scoala confesionala de pe lânga Biserica cu Luna s-a ridicat din „cenusa” istoriei. Astfel, începând cu 1 septembrie2009, aluat fiinta Centrul Cultural Ortodox Catedrala cu Luna, care pe lânga o serie de activitati cultural-religioase si sociale, cuprinde si o Scoala de limbi moderne, ce va lua cu timpul forma unei Scoli biblice în limbile moderne. Iata cum istoria se rescrie, dar nu amputând trecutul si oamenii care l-au generat, ci punându-i în valoare si restituindu-le locul pe care îl merita.
Resume L’école orthodoxe vieille religieuse près de l’église Mois
Les écoles confessionnelles en Transylvanie ont eu lieu ceinture spirituelle étroitement liés les gens de foi, ses traditions et ses habitudes. Ils ont été un facteur clé dans le maintien de l’identité roumaine dans un contexte de grande métamorphose politique, social et religieux. Saguna a été un de ceux qui mettrait l’accent sur ce point en insistant et demandant instamment la population roumaine pour construire des écoles, car «l’école est un outil viable pour préserverlaculturenationale.”
Orthodoxe école sur la Lune tombe près de l’église avec dignité parmi les écoles qui ont gardé la foi, tant l’orthodoxie et d’être la nation dans les moments difficiles. Bien que les données qui documentent l’école remonte à 1743, elle était avec ce qui a fonctionné sur l’école près de l’église de Velenta une source précieuse de la culture roumaine dans cette partie du territoire roumain. Il a été démantelé après 1918, à la suite etatizarii enseignement roumain ensemble.Dans les années pendant et après la Seconde Guerre mondiale, de la colère hortiste prêtres Lupsa Vasile Popovici et Andrei ont essayé de créer un renouveau pastoral et missionnaire parmi les croyants qui ont été exposés à nouveau à la perte de l’identité religieuse et ethnique.
Dans ce contexte, l’Eglise Moon, le père Andrei Lupsa, ont rétabli la morale de l’école religieuse ancienne, bien sûr adapté à la météo. Il a organisé l’école du dimanche pour les enfants et les jeunes catéchèse, diverses activités de jeunesse culturels, des représentations théâtrales, concerts de chant choral, divers festivals folk avec une touche de souligner la valeur de la foi et aux traditions antiques de l’ethos roumain.
Comme un arc au fil du temps, école religieuse près de l’église est passée de la Lune “cendres” de l’histoire. Ainsi, à partir du 1er Septembre 2009, la cathédrale orthodoxe Centre culturel a été établi avec la Lune, qui, outre une série d’activités culturelles, religieuses et sociales, comprend une école de langues modernes, qui prendra du temps comme une Bible dans les écoles moderne.
[1] Desigur ca aici nu sustinem teoriile antistatale ale secolului al XIX lea conform carora popoarele din teritoriile „Ungariei Coroanei Sfântului Stefan”: românii sârbii, slovacii nu pot sa-si formeze state moderne întrucât sunt popoare anistorice, de tarani, lipsite de traditii puternice de stat si de nobilime, posedând culturi minore, ci subliniem „privilegiile” politice ale acestor nationalitati datorate circumstantelor istorice, care le-au permis crearea conditiilor necesare unei dezvoltari culturale mult mai accentuate.
[2] Gheorghe Tulbure, Mitropolitul Saguna, Sibiu, 1938, p.79
[3] Vezi: Actele Sinodului Bisericii greco-rasaritene în Ardeal din anul 1864, Sibiu, 1864, p. 203-207
[4] T. Pavel, Institutiile românesti moderne în Transilvania, Cluj-Napoca, 1992, p. 295
[5] Dumitru Suciu, Aspecte privind situatia scolilor confesionale române si problematica celor mixte din Transilvania în epoca lui Bach, p. 169-170; Desigur ca ideile reformiste au venit nu arareori în contradictie cu cadrul legislativ bisericesc si au periclitat autonomia bisericeasca formulata de Statutul sagunian, conform caruia: „Biserica îsi reglementeaza, administreaza, conduce independent afacerile bisericesti, scolare si fundationale” cf. Statutul Organic, Sibiu, 1869, cap. I, art. 1-3
[6] Pr. Acad. Prof. Dr, Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii românesti din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures pâna la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 365
[7] Ibidem, p. 366
[8] Astfel, daca dintr-o statistica din 1858 reiese ca în Transilvania erau 2398 de scoli poporale, dintre cre 460 germane, 957 maghiare, si 981 românesi, din care peste 600 erau ortodoxe, cf. Telegraful român, an VI, nr. 17. 24 aprilie1858, p. 66, statistica din 1882 mentioneaza existenta a 1578 de scoli poporale ortodoxe cu 1722 de învatatori, 145.847 elevi si 57.600 de elevi în scoala de repetitie, cu 1458 de cladiri proprii. Diferenta frapanta între cele doua statistici, la un interval de timp relativ redus denota un progres spectaculos în demersul de constientizare a rolului fundamental al scolii ce s-a realizat cu precadere în secolele XVIII-XIX. În acest sens a se vedea: Dr. Onisifor Ghibu, Viata si organizatia bisericeasca si scolara în Transilvania si Ungaria, Bucuresti, 1915, p. 165 passim
[9] Gheorghe Tulbure, Scoala sateasca din Ardeal în epoca lui Saguna, Editura Arhidiecezana, Sibiu, 1937
[10] Detalii în acest sens la: Teodor V. Pacatian, Cartea de aur sau luptele politico-nationale ale românilor din Transilvania de sub coroana ungara, VI, Sibiu, 1910, p. 843 passim si la Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Politica statului ungar fata de Biserica româneasca din Transilvania în perioada dualismului ungar 1867-1918, Sibiu, 1986
[11] Vezi detalii la: Dr. Roman Ciorogariu, Zile traite, Oradea, 1926, p. 97 passim; Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii românesti din Transilvania…, p. 368
[12] Arhivele Nationale ale Judetului Bihor, Protocollum Anorum, 1776-1784, pg. 136-137
[13] “… dupa ce am dat ascultare acestor propuneri ale lor , si am înteles continutul contractului din 1713 al orasului nostru, dupa ce deasemenea am controlat si confirmarea privilegiilor gratios acordate natiunilor de Augusta Doamna noastra ( împarateasa Maria Tereza) despre practica pacinica a celor mai de sus vidimate prin prezenta…, si având în vedere faptul ca cei de la biserica Orientala neunita nu numai cu treizeci de ani înainte au fost aparatorii privilegiilor si libertatii orasului nostru si a libertatii de atunci în care traim, dar ca si succesul mai nou al lucrarilor noastre începute acum si al libertatii, nu mai putin îsi au temeiul în ajutorul dat de ei, deoarece nici o natiune din orasul nostru nu a contribuit la cheltuieli ca Domniile lor…, daca Dumnezeu va ferici orasul nostru în libertatea lui nu vom contraria introducerea preotilor si nici zidirea bisericii lor, vom designa fonduri potrivite pentru resedinta si pentru zidire de biserica, le dam voie sa-si poata practica riturile lor regulat, dupa puterile noastre îi vom apara împotriva celor ce i-ar tulbura în acele si nu vom întrelasa a-i tinea pe ei în libertatea datorita, si daca vom contribui la salariile preotului romano-catolic, noi vom subventiona cu echivalent salariile preotilor lor; nu vom împiedeca sa se stabileasca aici pe cei ce se tin de confesiunea lor, ci îi vom primi între noi, atât pe cei actuali cât si pe cei viitori, îi vom aplica în Consiliul nostru intern si extern, iar jumatate dintre membrii Consiliului intern vor fi dintre ei, îi vom înalta pe rând si la treapta de primari, nu vom contraria închegarea lor în bresle, si nu vom omite ai aplica si în alte comisii orasenesti. Pentru tinerea cu sfintenie a celor de mai sus, obligam orasul nostru sub pedeapsa de una suta de galbeni în virtutea acestor litere ale noastre si în puterea Literelor Testimoniale prevazute cu sigiliul autentic al orasului nostru. Oradea mare la 28 Decembre anul Domnului 1743, facut de Kornis Gavrila de Tot-Varagya, notarul jurat al orasului” Ibidem, p. 137-138
[14] “Din pricina preotilor “schismatici” din Velenta, Sfânta unire nu numai se împiedica, ci si regreseaza” Arhivele Nationale ale Judetului Bihor, fasc. I, nr. 134, 1774
[15] Protocolul Congregatiei Judetului Bihor, tom XII, 1754, p. 643 Cf. Nicolae Firu, Monografia Bisericii Sfintei Adormiri, Biserica cu Luna, Tipografia Diecezana, Oradea, 1934, p. 36.
[16] Arhivele Nationale ale Judetului Bihor, fasc. I, nr. 134, 1774
[17] Arhivele Nationale ale Judetului Bihor, nr. 1864, fasc. III, , 1783
[18] Vezi: Nicolae Firu, op. cit., p. 48. El mentioneaza o notita facuta în anul 1807, de preotul Ioan Clintoc, pe pagina unui minei al lunii Ianuarie, a carui existenta nu a fost identificata de noi.
[19] Nicolae Firu, op cit
[20] Arhiva parohiala a Bisericii cu Luna, Proces-Verbal, nr. 91, 1821
[21] Ibidem, nr. 29, 1839
[22] Nicolae Firu, Monografia Bisericii Sfintei Adormiri,, Biserica cu Luna…, p. 68
[23] Gheorghe Tulbure, Saguna si epoca sa…, p. 79
[24] Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. III, Bucuresti, 1981, p. 105
