Biserica cu Lună în peisajul urbanistic al Oradiei moderne
Simbol între credința ortodoxă și valoarea arhitecturală
Prof. AUREL CHIRIAC
De-a lungul secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea si al XX-lea societatea oradeana a cunoscut transformari firesti, generate de declansarea si derularea procesului de trecere de la medievalitate la modernitate în spatiul Europei Centrale. În acest context, mentalitatile au cunoscut importante mutatii, în conditiile în care odata cu includerea comitatului Bihor în Imperiul Habsburgic, la sfârsitul veacului al XVII-lea, s-a asigurat posibilitatea unui contact direct cu ideile curentului iluminist austriac (Aufklärung). Treptat, asumarea principiilor specifice spiritului înnoitor au contribuit, între 1700 si 1900, la afirmarea unui mod de viata si de gândire specifice lumii moderne, acestea fundamentate pe noi legi economice, sociale, culturale si, nu în ultimul rând, religioase emise în rastimpul respectiv, servind pretentiilor existentiale ale acelor vremuri. Consecinta a fost punerea în discutie inclusiv a ordinii social-politice ce a fost veacuri de-a rândul proprie Transilvaniei medievale, respectiv a drepturilor exclusive acordate „natiunilor privilegiate”, dupa rascoalele taranesti de la 1437 si 1514, drepturi consemnate în codul lui Werboczi, Tripartitum[1]. Chiar daca nu întotdeauna usor de promulgat, decretele si legile emise între 1692 si 1800, mai cu seama, au avut efecte imediate asupra relatiilor între nationalitatile traind în interiorul noului stat al Europei Centrale, în general, si, asupra celor din Transilvania, în special. Un efect al acestei politici a fost dinamizarea lumii românesti care, pornind de la contextul creat de noul stapân în zona, si-a gândit etapele ce trebuiesc a fi parcurse în a dobândi drepturi politice, culturale si religioase, multa vreme refuzate.
Daca ne rezumam strict la comunitatea româneasca din Oradea, constatam ca la sfârsitul secolului al XVII-lea si debutul celui de al XVIII-lea ea forma, în interiorul societatii oradene, un grup uman care s-a implicat în procesul de constituire a administratiei civile locale. Este adevarat, un prim criteriu în a fi partas la acest efort a fost puterea financiara detinuta de fiecare membru al societatii oradene, indiferent ca acesta era ortodox, greco-catolic, romano-catolic, protestant sau mai târziu, mozaic.
În ceea ce priveste biserica ortodoxa, aceasta urmarea sa recupereze, dupa peste 130 de ani de interdictie – valabila si în cazul catolicilor – dreptul de a îsi ridica noi lacasuri de cult de zid în interiorul Oradiei. Era un deziderat care, în zorii modernitatii, se dovedea a fi tot mai posibil. Pâna la cucerirea austriaca, catedrala ortodoxa a Bihorului era în cartierul Velenta, înca din secolul al XVII-lea. Aceasta însa nu era singurul lacas de zid românesc în comitat. Mai acelea din Remetea Beiusului, ridicata în secolul al XIII-lea, trecuta însa în veacul al XIV-lea la catolicism, apoi din Voievozi unde, în interiorul vechii manastiri ortodoxe atestate înca din veacurile XII-XIII, a functionat o mica biserica de zid, dupa cum o demonstreaza ruinele pastrate pâna astazi, precum si aceea din Seghiste, confirmata ca existând în secolul al XVI-lea, prin sapaturile arheologice efectuate de Liviu Borcea si Doru Marta[2]. Este, însa, limpede ca bisericile de lemn au fost dominante în asezarile rurale românesti, devenind treptat o podoaba arhitecturala de o frumusete inconfundabila, respectiv embleme ale civilizatiei românesti, iar în contemporaneitatea noastra chiar ale patrimoniului universal, în cazul celor maramuresene.
Revenind la recunoasterea locului românilor ortodocși în interiorul Oradiei medievale si moderne din punctul de vedere al cultului propriu lor, rezultă că până la 1692 aceștia aveau doar o biserică de zid, mai precis catedrala ortodoxă din Velența. Din 1692 și până în 1918 se adaugă acesteia înca două, Biserica cu Lună (1784-1790), consacrată ca noua catedrală ortodoxă, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” și Biserica „Sf. Nicolae” (1800-1810), cu rang de catedrală pentru greco-catolici români, aceștia apăruti după 1701, ambele situate în arealul Orașului Nou, mai concret în actuala Piața a Unirii, care de atunci era destinată a fi centrul Oradiei Mari moderne. Acestora li se adaugă și actuala biserică ortodoxă „Sf. Treime”, care între 1786-1948 a aparținut greco-catolicilor ruteni, apoi, români, și care la început – 1693 – a fost din lemn și a deținut chiar funcția de catedrala romano-catolică pâna în 1733[3]. După 1918 numărul lăcașurilor de cult românești de zid, mai ales ortodoxe, dar și greco-catolice, cresc proporțional cu numărul credincioșilor și cu poziția dobândită de acestea ca și culte cu drepturi depline în cadrele României Mari, ajungând numai în Oradea Mare la opt[4].
Revenind la societatea Oradiei Mari circumscrisa secolelor al XVIII-lea, al XIX-lea si al începutului celui de al XX-lea, tot ceea ce se întâmpla aici din punct de vedere al exprimarii membrilor acesteia este o consecinta a politicii promovate de Curtea de la Viena. Autoritatea de stat, ce urmarea sa aiba un control absolut în teritoriu, pentru a reusi impunerea inclusiv a unor reforme – mai cu seama sociale si economice – aflate în consens cu principiile iluminismului, în general, al celui austriac, în special, a cautat ca aplicarea acestora sa fie realizata prin membrii societatii civile si institutiile de stat create de aceasta. De altfel, aparitia si functionarea Consilului orasenesc la Oradea, la scurt timp dupa 1692, dovedeste ca tendintele de reformare a mecanismelor ce tineau de acordarea „… drepturilor si îndatoririlor atât civile, cât si religioase” celor ce vietuiau în peisajul orasului de pe Crisul Repede era deja o realitate, o realitate ce tindea sa se generalizeze în aglomerarile urbane ale Imperiului. Desigur, în cazul din urma se avea în vedere, mai întâi, repunerea în drepturi a bisericii romano-catolice, stapân absolut al pamânturilor si veniturilor în bani, în Oradea si Bihor, pâna la mijlocul secolului al XVI-lea, iar, în al doilea rând, acordarea unei independente controlate tuturor cultelor, inclusiv celui ortodox, pâna atunci cu statut de tolerat, dar si cultului nou creat, greco-catolic. Iata de ce, a fost necesar ca sa se elaboreze si sa se semneze în anul 1713 un Contract ce regla relatiile dintre locuitorii orasului Oradea „actuali si viitori”, de fapt între natiunile maghiara, greaca (macedoromâna), româneasca si sârbeasca, care apartineau de bisericile importante ale asezarii (romano-catolica, calvina, ortodoxa, greco-catolica) si care, prin credinciosii proprii, aveau si forta financiara în a sustine procesul de modernizare a Oradiei[5].
Fara a ne propune un comentariu exhaustiv asupra continutului documentului, vom evidentia câteva idei pe care le contine explicit. În primul rând, el consacra o realitate etnica care dupa 1700 a cunoscut o modificare ce s-a dovedit a fi cu urmari benefice asupra evolutiei orasului, prin aparitia macedoromânilor (aromânilor), a „grecilor” cum erau ei numiti si care, prin stabilirea lor aici, atestata în documente înca de începutul veacului al XVIII-lea[6], au contribuit esential la revigorarea vietii comerciale de altadata si la modernizarea urbanistica a Oradiei, dorita de altfel de toti locuitorii orasului din acele timpuri. Dintru început, intentia lor de a se stabili la Oradea a fost privita, de administratia autohtona, ca o sansa în a ridica nivelul vietii cotidiene si în a recupera prosperitatea si stralucirea de altadata a Oradiei Mari, laudata constant de calatorii straini ajunsi aici si nu numai, înainte vreme[7]. De aceea, Contractul prevede ca un principiu esential de functionare al societatii oradene relatia de respect reciproc între concitadini si, implicit, între toate cultele Oradiei. Orice abatere de la acest comportament urma sa fie sanctionata prin amenzi. Nu putem sa nu remarcam, în mod special, dorinta de a se instaura o atmosfera de armonie, de convietuire în respectul unor norme potrivit caruia fiecare apartinator la oras îsi avea pozitia recunoscuta, în conformitate cu statutul lui economic si nu numai. Atât la nivelul Consiliului orasenesc, format din oameni cu dare de mâna – cei mai multi fiind în secolul al XVIII-lea macedoromânii care au ajuns sa fie jumatate din acesta[8]-, cât si în plan existential, în conditiile în care Oradea îsi confirma eticheta de oras cosmopolit, prin grupurile etnice traind aici – maghiari, sârbi, români, ruteni, evrei –, rezulta ca acest deziderat al drepturilor egale capatase contur, cel putin în planul actelor oficiale etc. Consecinta acestei viziuni a fost, spre exemplu, ridicarea pe parcursul a 100 de ani a trei lacasuri de cult de zid – romano-catolic, ortodox si greco-catolic – în perimetrul „pietei mici” de atunci, ce astfel îsi consolida pozitia de a deveni centru al Orasului Nou si, implicit, al asezarii moderne si, peste timp, al celei contemporane.
Acest act, care este expresia unui nou tip de mentalitate în Oradea, a venit în întâmpinarea politicii Curtii de la Viena, potrivit careia aceasta si-a propus impunerea în Imperiu a unui sistem de relatii politice si sociale, respectiv religioase, mult mai relaxate ca pâna atunci, fundamentate pe respectul celuilalt. În contextul istoric succint conturat de noi, cu toate ca principiile de buna convietuire în Oradea multietnica, multiconfesionala si multiculturala au început sa fie asumate de la începutul veacului al XVIII-lea totusi, în fapt, birocratia de pe plan central si local au îngreunat luarea unor hotarâri rapide în favoarea românilor. Chiar Edictul de toleranta (1781), mult asteptat, nu a putut sa anuleze imediat mostenirea unui trecut nu prea îndepartat, în care calitatea de tolerat a natiunii române a limitat afirmarea normala a acesteia în conformitate cu puterea creatoare de care dispunea. Aparitia Bisericii cu Luna este un exemplu în acest sens. Noul set de legi aparut pâna la 1800 îngaduia realizarea, si de catre românii ortodocsi, a unor lacase de cult de zid. Cu toate acestea, pentru a fi obiectivi în evaluarea perioadei în discutie, se cuvine sa precizam ca edificarea „Bisericii cu Luna” a fost rezultatul activismului românilor, care prin atitudine si solicitari succesive au impus, pâna la urma, aplicarea unui drept ce le-a fost dat de Curtea de la Viena. Cu certitudine, au contribuit la acordarea avizului final si miscarile taranesti de la mijlocul secolului al XVIII-lea din Bihor, precum si rascoala lui Horea, Closca si Crisan (1784), ce au stat la baza radicalizarii procesului de emancipare nationala, în aceste cazuri prin efortul credinciosilor ortodocsi. La rândul lor, greco-catolicii români se implica în sustinerea acelorasi idealuri. Astfel, Supplex Libellus Valachorum, la sapte ani de la ultimul eveniment mentionat a venit sa atraga atentia, în acest caz si prin contributia carturarilor de seama ai românilor uniti cu Roma, asupra drepturilor istorice ale natiunii române, drepturi în virtutea carora nu mai putea fi acceptata în continuare „calitatea” de „natiune tolerata”. Aceste evenimente de referinta pentru afirmarea în epoca moderna a celor majoritari în Transilvania si Partium, patronate de reprezentantii celor doua biserici românesti, nu fac decât sa ne demonstreze, înca odata, ca scopul acestora era acelasi: de a fi, în sfârsit, respectati pentru ceea ce au însemnat românii ca vechime, origine latina, numar si, totodata, contributie la cultura si civilizatia acestei parti de Europa.
Pe masura înfaptuirii orasului modern, de-a lungul secolelor al XVIII-lea si al XIX-lea, locuitorii Oradiei au militat, mai întâi, pentru unificarea administrativa a patru cartiere-satelit (Velenta, Olosig, Subcetate si Orasul Nou), realizata în 1860, moment de când noul centru urbanistic al asezarii devine acela al Orasului Nou, astazi Piata Unirii[9]. Astfel se consacra definitiv o solutie urbanistica pusa în opera înca din secolul al XVIII-lea, când au ajuns sa se regaseasca în spatiul respectiv biserici importante ale Oradiei – romano-catolica, ortodoxa si greco-catolica -, în jurul carora, la aproape un secol distanta, au aparut apoi cele reformata si neologa, aceasta servind cultului mozaic. Tot în aceeasi vatra, între 1700 si 1800 si-au facut aparitia, conform prevederilor documentului din 1713 dar, mai ales dupa începerea functionarii în Oradea, din 1722, a unei filiale a Companiei comerciale grecesti, gestionate de macedoromâni, constructii baroce datorate acestora, prin aparitia carora putem spune ca s-a declansat procesul de înnoire arhitectonica a centrului nou al orasului. Exista, însa, o conditie, în cazul acestora, ca „grecii” sa detina obligatoriu si spatii comerciale înspre Piata Mica (Piata Unirii), unde administratia dorea sa transfere, treptat, desfacerea produselor agroalimentare. Multe documente confirma aceasta obligatie, iar dintre ultimele marturii ale constructiilor în stil baroc datorate macedoromânilor, aflate înca în Piata Unirii de astazi, un exemplu este chiar cladirea în care s-a nascut Emanuil Gojdu, ce se afla pe latura de nord a acesteia.
În ceea ce priveste lacasurile de cult care s-au ridicat în acelasi veac al XVIII-lea în centrul Oradiei Mari, acestea reflecta, în cele din urma, ierarhia consacrata în interiorul societatii de aici, unde macedoromânii si românii ortodocsi, dar si greco-catolicii români, între acestia fiind si macedoromâni, au devenit o forta pe plan confesional, economic si, incontestabil, cultural, o forta care nu putea fi neglijata în anii la care facem referire în lucrare. Datorita acestora, dar si maghiarilor, germanilor etc, iar mai târziu evreilor, însusirea unei viziuni a prezentului în organizare urbanistica s-a dovedit a fi realista. Asa se explica de ce în Contractul încheiat în 1713 între locuitorii actuali si viitori ai orasului Oradea, între natiunile maghiara, greaca, sârbeasca si româneasca, se precizeaza ca: „… persoane inteligente si de acea seama (competente) sa fie admisi în Consiliul orasului ca, adaptându-se legilor Tarii Ungare si traind în conformitate cu acelea, sa se sustina armonia frumoasa dintre ei jumatate din Consiliul alcatuindu-se din cei de religie greceasca (ortodoxa)”[10] sau se afirma ca: „…vrând sa se aseze cineva ca locuitor în Oradea sa fie admis cu învoiala concilianta”[11] sau se mai spune ca: „…Grecii sa poata trai netulburati, dupa ritual si vechea credinta apostoliceasca si soborniceasca a lor si nimenea sa nu-i tulbure în aceasta”[12]. Toate aceste prevederi sunt repuse în discutie în anul 1743, când o delegatie a ortodocsilor oradeni au primit din partea primarului orasului confirmarea ca Contractul din 1713 va fi respectat si în continuare, evitând reluarea situatiilor neplacute ivite de atunci încoace. El astfel afirma ca: „…în numele orasului nostru, din nou sa (n.n.) ne obligam, ca îndeosebi daca Dumnezeu va ferici orasul nostru în libertatea lui, nu vom contraria introducerea preotilor si nici zidirea bisericii lor; vom designa fonduri potrivite pentru resedinta si pentru zidire de biserica, le dam voie sa-si poata practica riturile lor regulat (…)”[13].
Calea pe care, înca din 1713, comunitatea oradeana a pornit, a fost consacrata, apoi, de împaratii habsburgici (Maria Tereza, Iosif al II-lea) care, în a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, au promulgat Ratio educations si Edictul de toleranta, prin care statul acorda drepturi la educatie tututor nationalitatilor, indiferent carui cult îi apartine. De fapt, ne aflam în fata unei confirmari a unui crez pe care societatea oradeana l-a anticipat, un crez potrivit caruia dreptul la libera exprimare si la respectul celuilalt nu mai puteau fi îngradite, nici în aceasta parte de Europa în care bulversarea ordinii medievale a generat nu odata reactii ce nu erau conforme cu o atitudine de tip modern.
Obtinerea autorizatiei de a edifica „Biserica cu Luna” (1784-1790; 1790-1836) este, de fapt, un exemplu de ceea ce a reprezentat atât pozitia avuta de autoritatea centrala la un moment dat, cât si de ceea ce a însemnat definitivarea în timp a unor formule de viata zilnica si de ierarhie sociala în care valorile reusesc sa se impuna. Românii ortodocsi ai locului – întelegând aici pe oradeni si bihoreni deopotriva -, împreuna cu macedoromânii si-au materializat, treptat, dorinta de a avea o noua biserica de zid, cu rang de catedrala, cerere justificata prin argumentul principal enuntat în Contractul din 1713, cel al numarului credinciosilor ortodocsi. Dupa o lunga asteptare, o delegatia ajunsa la Viena în anul 1784 a reusit sa obtina acceptul autoritatii centrale. Asa a fost posibil sa se treaca de la intentie la fapte si pe 9 octombrie 1784 sa se puna piatra de temelie la ceea ce va fi în Oradea Mare, pâna la începutul mileniului III, catedrala ortodoxa a Bihorului.
Amplasarea lacasului de cult s-a stabilit în partea de sud-est a Pietei Mici (P-ta Unirii). Acceptarea locului respectiv a fost urmarea respectarii proiectului de conturare a perimetrului noii zone centrale a urbei moderne. Un alt motiv a fost acela al situarii într-o parte unde nu intra în concurenta cu biserica Sf. Ladislau, ridicata în 1733, care pentru o vreme a îndeplinit si functia de catedrala romano-catolica si care, pâna în 1800, nu a avut turn[14]. Nu este exclus ca decizia amplasarii în acel loc a tinut si de intentia greco-catolicilor de a edifica, la rândul lor, propria catedrala (1800-1810), vizavi de „Biserica cu Luna”, în capatul de sud-vest al aceleasi piete centrale a Oradiei Mari. Cum, acestea amândoua erau proiectate cu turn, în ciuda protestelor unor clerici si membrii ale celorlalte biserici, probabil a contat în stabilirea definitiva a amplasamentului acestora si acest ultim aspect. Este, însa, tot atât de adevarat ca un alt argument în favoarea situarii lor acolo unde si astazi exista a fost si faptul ca se aflau în zona unde locuiau macedoromânii înca de la debutul veacului al XVIII-lea.
De la început propunerea arhitectului vienez Jacob Eder era pentru o constructie cu turn si pentru un plan ce respecta logica de împartire devenita obligatorie în cultul ortodox (pronaos, naos, absida altarului). În ceea ce priveste stilul catedralei ortodoxe, proiectantul a propus un edificiu eclectic, rezultat din asamblarea unor elemente constructive si decorative definitorii barocului si neoclasicismului, un stil care a multumit pretentiile comanditarului social si ale oficialitatilor deopotriva. A rezultat o biserica de zid ce a devenit emblematica pentru orasul de ieri si de astazi,respectiv un centru religios care s-a manifestat nu numai ca loc pentru reculegerea credinciosilor ortodocsi, ci si ca unul de învatare si promovare a limbii românesti, dar si de afirmare a idealurilor românilor, mai concret ale drepturilor sociale si culturale fundamentale pentru o natiune moderna, un centru caruia i s-a alaturat în scurt timp, prin aparitia catedralei greco-catolice „Sf. Nicolae”, un altul la fel de important pentru destinul românilor pâna la 1918 si nu numai. Pentru ceilalti concitadini ai românilor ortodocsi, „Biserica cu Luna” s-a impus de la început ca un reper arhitectural apreciat, ce a facut si face faima orasului si care s-a integrat armonios într-o realitate construita care s-a împlinit dupa 1800 cu alte numeroase edificii datorate credinciosilor maghiari, evrei, germani, slovaci, polonezi, sârbi etc.
Înzestrata în 1793 cu un orologiu si un glob actionat de un mecanism ce arata pâna astazi fazele Lunii, ultimul datorat lui Georg Rueppe, împodobita în interior cu un iconostas realizat si pictat de fratii Alexandru si Arsenie Teodorovici la 1815/1816, dar si cu picturi murale datorate lui Pavel Ghiurcovici (1817/1818), Schütz Josef , Jacob Gölsz (1817), Pavel Murgu (1877) si, din nou, Jacob Gölsz (1825), catedrala ortodoxa cu hramul Adormirea Maicii Domnului este o pilda eclatanta de ceea ce a reprezentat, în vremea Imperiului Habsburgic si Austro-Ungar, forta românilor ortodocsi în a-si afirma respectul întru credinta stramoseasca si în a-si consolida, pentru totdeauna, locul în peisajul Oradiei Mari. Totodata, la 225 de ani de la aparitie, „Biserica cu Luna” mai confirma un adevar, acela ca ea este rezultanta unor constiinte ce nu doreau decât sa li se acorde dreptul de a ramâne ei însisi. De altfel, din clipa deplinei functionari, lacasul de cult va coagula energiile românilor ortodocsi si nu numai, români care în 1918 vor reusi sa contribuie, fara ezitare, la desavârsirea României Mari.
Abstract
THE MOON CHURCH IN THE URBAN LANDSCAPE OF MODERN ORADEA – A SYMBOL OF ORTHODOX FAITH AND ARCHITECTURAL VALUE
The study refers to the social, political, economical, cultural and spiritual reality of Oradea in the transition period from the Middle Ages to modernity (18th -19th century) when nationalities policy of the Habsburg Empire changes radically in the context of the Austrian Aufklärung’s ideas.
In Oradea the modern thinking was certified through the 1713 Contract where all ethnic groups living in the city have imposed the principal of mutual respect. The “Contract” also provided that people with good financial situation should be represented in the City Council regardless the religious cult they belonged to. This is how Macedo-romanians had in 1750 half of the seats in the local council, while the other half were Romanians, Hungarians, Serbians, Ruthenians and Jews and orthodox and Greek-catholic Romanians could build new churches.
The “Moon Church” (dedicated to the Assumption of the Virgin) destined to be the cathedral of the orthodox believers from Oradea and Bihor, rises (between 1784-1790) after long efforts in the new centre of the city, today the Union Square. Another Romanian church, the Greek-catholic cathedral is finished between 1800 and 1810, Saint Nicholas. These constructions demonstrate the enriched role of Romanians in the city’s landscape. Returning to the Moon Church, located on the south-eastern part of the new central square, the first tower church in that area, we must add that it became an architectural landmark thanks to its elaborated eclectic style – the work of architect Jakob Eder and the mechanism made in 1793 which shows the moon fazes done by also an Austrian architect, named Georg Rueppe and the iconostasis painted by brothers Alexandru and Arsenic Teodorovici in 1815/1816. The Moon Church succeeded in bringing together Romanians energies in order to obtain full rights, a wish fulfilled once with the creation of Great Romania in 1918.
[1] M. Barbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, S. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, Bucuresti, 1998, p. 186-184
[2] L. Borcea, Bihorul medieval, Oradea, 2005, p. 63-65
[3] Peter I. Zoltan, 3 secole de arhitectura oradeana, Oradea, 2003, p. 6-7, 9
[4] A. Chiriac, Oradea, 2002, p. 37, Peter I. Zoltan, op.cit., p. 90-97
[5] Fl. Dudas, Românii din Oradea în epoca luminilor , I, Oradea, 1996, p. 11
[6] Ibidem, p. 17; L. Borcea, Ghe. Gorun (coordonatori), Istoria orasului Oradea, Oradea, 2007, p. 171
[7] Calatori straini despre Tarile Române, IV, Bucuresti, 1976, p. 658-666
[8] L. Borcea, Ghe. Gorun (coordonatori), op.cit., p. 171
[9] L. Borcea, Ghe. Gorun, op.cit., p. 208-209
[10] N. Firu, Monografia Bisericii Sfintei Adormiri (Biserica cu Luna)din Oradea, Oradea, 1934, p. 30.
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Ibidem, p. 31-32.
[14] Peter I. Zoltan, op.cit., p. 9;
