Episcopul Martir Dr. NICOLAE POPOVICI (1936-1950)
o jertfă vie pe altarul Bisericii şi al neamului
Pr. Dr. Ioan Codorean
„A te jertfi înseamnă a renunţa la tine însuţi şi a te da întreg altora, înseamă a avea o inimă atât de largă, încât ea să-i poată cuprinde pe toţi deopotrivă, înseamnă a purta în piept o inimă atât de simţitoare, încât în ea să se concentreze ca într-un focar toate durerile fiilor duhovniceşti, înseamnă a ferici pe aproapele prin fapte ”( Ep. Nicolae Popovici)
Despre episcopul Nicolae Popovici s-a vorbit multă vreme în tăcere, deoarece înainte de 1989 era un gest temerar asumarea publică a memoriei sale. Abolirea regimului de tristă amintire a făcut să iasă la iveală mărturii inedite despre ampla personalitate a episcopului martir, imortalizate de documentele vremii, precum şi de cei care l-au cunoscut mai îndeaproape[1]. El a rămas în memoria Bisericii şi a neamului său ca unul ce a luptat cu preţul vieţii împotriva campaniei de ateizare a spaţiului şi etosului românesc, susţinute de regimul comunist. Dealtfel, el nu a conceput niciodată fiinţa neamului românesc ruptă de credinţa strămoşească[2]. Avea să spună adeseori: „suntem un popor adânc creştin. Credinţa ne-a fost cheia de boltă a rezistenţelor seculare în trecut. Ea ne va păzi şi apăra şi în viitor”[3]. Erou şi martir al credinţei, al Bisericii şi al Neamului, „ierarh cu rară pregătire cărturărească şi monahicească – cum avea să-l caracterizeze părintele profesor Liviu Stan – înzestrat şi cu o energie greu de egalat… o podoabă a Ortodoxiei noastre şi un exemplar de elită al neamului românesc… neobosit, modest, aspru cu sine şi blând cu alţii; a lucrat în tăcere, dar temeinic şi cu râvnă sfântă de apostol”[4].
Nicolae Popovici s-a născut în 29 ianuarie 1903 la Biertan (Jud. Târnava Mare), un sat plin de istorie şi vestigii creştine, primind la botez numele Nicolae. Se pare că printre înaintaşii săi s-au numărat şi preoţi, fapt dedus din numele de familie „sârbizat[5]. O „conscripţie” a clerului ortodox din 1805, care consemna în Biertan pe preotul Vasile Popovici, hirotonit de episcopul sârb Gherasim Adamovici. Şcoala primară a urmat-o la şcoala săsească din satul natal, învăţând limbile maghiară şi germană. A urmat apoi gimnaziul maghiar din Dumbrăveni, Şcoala Normală „Andrei Şaguna” din Sibiu, unde şi-a luat diploma de învăţător şi Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. După bacalaureat şi-a îndreptat paşii spre Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1923-1927), unde se va remarca prin ample calităţi intelectuale şi morale atât în rândul studenţilor, cât mai ales în rândul profesorilor cu renume în mediile academice: Nicolae Colan, viitor episcop şi mitropolit, Nicolae Terchilă, Ilie Beleuţă, Grigorie Cristescu. Mărturie în acest sens stau articolele şi studiile pe care le-a publicat ca şi student în revistele de specialitate ale timpului, care au culminat cu eminenta şi elaborata lucrare de licenţă: „Începuturile nestorianismului. Cu specială considerare asupra anatematismelor Sfântului Chiril al Ierusalimului”, apreciată cu calificativul maxim, lucrare susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cernăuţi, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiţă. Graţie Mitropolitul Nicolae Bălan, părinte duhovnicesc şi totodată cărturar şi teolog de seamă, Nicolae Popovici îşi complectează studiile teologice la vestita Academie Teologică de la Cernăuţi, unde va obţine titlul de doctor în teologie cu lucrarea „Epicleza euharistică”, una dintre cele mai avizate fundamentări dogmatice cu privire la această temă. Dealtfel, mitropolitul Bălan avea să devină mentorul şi susţinătorul său pe tot parcursul formării sale, lucru pe care avea să-l recunoască cu ocazia hirotoniei întru arhiereu: „M-a luat din tinereţe în grija sa părintească şi a fost darnic cu mine în toate, mai mult decât părinţii mei după trup”. Apreciindu-i calităţile intelectuale şi duhovniceşti mitropolitul Nicolae Bălan l-a hirotonit diacon necăsătorit (1 sept. 1929) şi l-a trimis la studii de specializare în teologie dogmatică şi filozofie, în Grecia (1927-1928), unde a audiat cursurile renumiţilor teologi Hristu Andruţos şi Panaghiotis Bratsiotis, iar apoi în Germania, la Facultăţile de Teologie şi Filozofie din München (1928-1930), Tübingen, Leipzig şi Breslau (1930-1932).
Cu o pregătire de excepţie, începând cu anul universitar 1932-1933 şi până când va fi ales episcop – 1936, a funcţionat ca profesor de teologie fundamentală şi dogmatică la Facultatea de Teologie Andreiană din Sibiu, unde a mai predat Omiletica (1932-1936) şi Limba greacă (1934-1936). Aici avea să devină coleg cu unii dintre cei pe care odinioară îi avusese profesori: Nicolae Colan, Iosif Hradil, Ilie Beleuţă, precum şi cu mai tinerii profesori Dumitru Stăniloae şi Nicolae Neaga cu care fusese coleg de studii la Atena. Ca şi profesor la Sibiu a desfăşurat o amplă activitate teologică şi pastoral-misionară al cărei dinamism se va face resimţit în cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului. Săptămânal rostea între 3 şi 5 predici, susţinea conferinţe regulate în cadrul Astrei, publica frecvent articole şi studii în paginile periodicelor de la Sibiu: Revista Teologică, Telegraful Român a fost preşedinte de onoare al „Societăţii de lectură a studenţilor”, a înfiinţat în cadrul mişcării religioase Oastea Domnului, fondul „Mila creştină”, pentru ajutorarea permanentă a celor nevoiaşi etc..
În anul 1934 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan, treaptă ierarhică ce avea să contureze curând misiunea episcopală. Contextul alegerii sale ca episcop la Oradea se datorează faptului că episcopul Aradului Grigorie Comşa (1889-1935) a trecut pe neaşteptate la cele veşnice. În această situaţie, la 10 decembrie 1935 era ales episcop al Aradului Andrei Magieru (1891-1960), fost arhiereu vicar la Oradea, care era originar din părţile Aradului. Pe 21 ianuarie 1936 episcopul Roman Ciorogariu era chemat la Domnul, cu câteva zile înainte de întronizarea lui Andrei Magieru la Arad. Astfel, deoarece alegerea lui Andrei Magieru la Oradea era deja exclusă, atenţia tuturor s-a îndreptat spre tânărul profesor de teologie Nicolae Popovici. Aşa se face că la 28 aprilie 1936, Colegiul Electoral Bisericesc întrunit la Bucureşti l-a ales episcop al Oradiei, cu 106 voturi din 138 exprimate. În cuvântarea pe care a rostit-o la Patriarhie, noul ales spunea cu multă elocinţă: „Cu adâncă smerenie mă plec în faţa hotărârii providenţei divine, care prin graiul măritului congres mă cheamă astăzi la cârma vieţii duhovniceşti a dreptcredincioşilor noştri din eparhia Orăzii, de la graniţa de vest a scumpei noastre patrii. Prin această hotărâre sunt pus în faţa unei răspunderi morale, decât care alta mai mare nu poate exista în această viaţă, căci nimic nu poate egala în valoare şi importanţă lucrarea pe care trebuie să o împlinească cu frică şi cu cutremur acela pe care Dumnezeu îl alege să poarte în Hristos cele mântuitoare, în mijlocul unei lumi necăjite şi bântuite de mari crize, cum este cea de astăzi…”. Se împlinea dorinţa fostului episcop, Roman Ciorogariu care îi ceruse în repetate rânduri mitropolitului Nicolae Bălan să accepte numirea profesorului Nicolae Popovici arhiereu-vicar la Oradea, cum reiese dintr-o emoţionantă scrisoare ce poartă semnătura episcopului orădean, cu data de 18 decembrie 1935: „Te rog a aduce jertfa de a te învoi să vină la Oradea şi a-l convinge că aici este locul lui, lângă mine, cât trăiesc şi apoi după ce nu voi mai fi. Datorez această îngrijire de eparhia mea, cu venerabil trecut şi de înaltă nădejde pentru viitor. Dă-i binecuvântare şi trimite-l de sărbători la noi, ca să vadă cu ochii că aici este locul lui”[6]. Despărţindu-se de profesorii de la Sibiu cu regrete, dar cu conştiinţa că Dumnezeu l-a chemat la o misiune mai înaltă avea să spună: „Am venit cu plăcere la Sibiu, plec cu bucurie la Oradea”[7].
A fost tuns în monahism la Mânăstirea Cozia, hirotesit arhimandrit şi la 1 iunie 1936 a fost hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din Sibiu de către un sobor de arhierei: Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu, viitorul patriarh, Nicolae Bălan al Ardealului, Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, Ghenadie Niculescu al Buzăului, Andrei Magieru al Aradului, Ioan Stroia episcop al Armatei, Vasile Stan, arhiereu vicar la Sibiu şi Nicolae Colan al Clujului (hirotonit arhiereu în ziua precedentă), în prezenţa unui număr mare de preoţi şi de credincioşi prezenţi la eveniment. Cu acest prilej a rostit cea dintâi cuvântare ca arhiereu, în care a subliniat vocaţia sublimă a unui episcop, fiind conştient de dificultăţile pastorale ce urma să le întâmpine la graniţa de nord-vest a ţării: „Greu este sufletului meu să exprime credincios şi deplin, în această clipă atât de sărbătorească pentru mine, sentimentele pe care le încearcă şi zbuciumările lăuntrice prin care trece – zbuciumări care îşi au izvorul în actul sfinţirii mele întru arhiereu, ce s-a săvârşit astăzi în această sfântă catedrală, în care de treizeci de ani se slujeşte neîncetat spre mărirea lui Dumnezeu. Arhieria este cel mai mare şi mai înfricoşat dar, pe care-l poate primi un om pe pământ. De acest dar sunt legate răspunderi mari atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înauntea oamenilor. Şi mă cutremur când mă gândesc deoparte la aceste răspunderi şi la vârsta mea tânără şi lipsită încă de toată experienţa necesară, iar pe de altă parte la împrejurările extrem de grele în care îmi va fi dat să păstoresc la graniţa de vest a ţării”[8]. A doua zi a fost „investit” la palatul regal din Bucureşti unde, conform tradiţiei moştenite din lumea Bizanţului, regele i-a înmânat cârja arhierească. În acele clipe de emoţie sfântă Preasfinţitul Nicolae Popovici avea să rostească cuvinte memorabile: „Cu sufletul profund mişcat şi stăpânit de sentimentul unei adevărate veneraţiuni religioase primesc această cârjă binecuvântată şi sfinţită prin sângele nevinovat al venerabilului meu antecesor şi făgăduiesc sărbătoreşte că o voi purta spre vremelnicia şi veşnica mântuire a păstoriţilor mei, spre mărirea neamului meu”[9].
Ceremonia de întronizare a avut loc la 28 iunie 1936, în Catedrala cu Lună din Oradea, la care a luat parte şi IPS Nicolae Bălan, înconjurat de un sobor de preoţi şi de o mulţime mare de credincioşi. Din grandioasa cuvântare rostită atunci spicuim câteva crâmpeie: „Iubirea care arde în sufletul meu, îmi va ajuta să-mi pun sufletul şi să mă jertfesc pentru turma cea încredinţată mie. Am spus şi ieri la frumoasele întâmpinări ce mi s-au făcut de poporul dreptcredincios că, singurul meu gând este acela de a mă jertfi cu toate puterile trupeşti şi sufleteşti pentru binele lui. A te jertfi înseamnă a renunţa la tine însuţi şi a te da întreg altora, înseamnă a avea o inimă atât de largă, încât ea să-i poată cuprinde pe toţi deopotrivă, înseamnă a purta în piept o inimă atât de simţitoare încât ea să se concentreze ca într-un focar toate durerile fiilor duhovniceşti, înseamnă a ferici pe aproapele prin fapte. Pilda cea ma strălucită de jertfă ne-a dat-o Mântuitorul Hristos a cărui viaţă – începând de la peştera din Vitleem şi până la Crucea de pe Golgota – nu a fost altceva decât, o necurmată renunţare la Sine Însuşi şi o nemaipomenită şi în istoria lumii necunoscută risipă de binefaceri pentru omenirea întreagă.
În eparhia ce mi s-a încredinţat spre păstorire sunt atâtea de făcut încât, chiar dacă mi-aş jertfi toate puterile sufleteşti şi trupeşti, tot nu aş putea face atâtea câte trebuiesc făcute. Dar înaintea lui Dumnezeu preţuieşte mult şi gândul omului. Iar gândul meu este – o spun răspicat aici în faţa sfântului altar – gândul de jertfă”[10]. Întradevăr, aceste cuvinte nu au fost simple artificii retorice, ci ele aveau să fie mai târziu grăitoare prin fapte.
În calitate de episcop al Oradiei a slujit cu devotament şi s-a identificat în chip magistral cu destinele Bisericii şi cu interesele şi frământările păstoriţilor săi. Deşi a slujit în vremuri de răscruce pentru Biserică şi neamul românesc, el a ştiut să găsească resursele pastoral-duhovniceşti pentru întărirea conştiinţei credincioşilor în faţa tendinţelor străine de falsificare a identităţii de credinţă şi neam. Dinamismul său creator, calităţile sufleteşti şi spiritul său intransigent în faţa compromisului de orice fel au făcut din el, din prima clipă ierarhul potrivit pentru Eparhia de la graniţa de vest a ţării. A fost un orator de excepţie şi un foarte bun organizator şi supraveghetor al vieţii şi activităţii bisericeşti a preoţimii. S-a aflat mereu în mijlocul problemelor şi transformărilor politice şi sociale cu care se confrunta atunci preoţimea şi credincioşii din această parte a ţării. A desfăşurat o activitate pastorală prodigioasă concretizată în vizite canonice şi slujbe în parohii în duminici şi sărbători sau cu diferite ocazii, rostind o serie de predici şi cuvântări, care împreună cu Pastoralele de Paşti şi de Crăciun vor fi publicate mai târziu în volumul „Lespezi de Altar”, apărut în anul 1942 la Beiuş.
O atenţie specială a acordat predării religiei în şcoli şi îndrumării religioase şi morale a tinerior. În circulara adresată tuturor oficiilor parohiale şi protopopeşti, cateheţilor şi profesorilor de religie din eparhie din luna septembrie 1936, Episcopul Nicolae subliniază importanţa Bisericii şi a şcolii şi rolul celor doi apostoli ai neamului – preotul şi învăţătorul care au misiunea de a catehiza şi învăţa tinerii contribuind la ,,opera de educaţie religioasă-morală-creştină şi naţională a generaţiei tinere care este pivotul tuturor năzuinţelor noastre româneşti” [11].
După anul 1940 şi în special, începând cu 1948, schimbările politico-sociale vor afecta profund şi sistemul educaţional. Educaţia moral-religioasă a tinerilor nu mai constituia o prioritate pentru noua guvernare a ţării, care promova o ideologie străină de valorile credinţei. În faţa unei astfel de tendinţe ce îşi făcea simţită tot mai mult prezenţa, episcopul Nicolae nu a rămas indiferent. Accentele sale aveau în vedere contracararea „educaţiei păgâne impusă de regimul de democraţie populară” instaurat după 1948. Dealtfel, dorinţa de a reda configuraţia spirituală a şcolii româneşti pe care a avut-o în perioada interbelică va constitui una dintre acuzele capitale pe care i le va aduce regimul comunist[12]. Astfel, în predica de Anul Nou – 1950, îndemna cu fervenţă la respingerea educaţiei ateiste, în favoarea uneia în spiritul Evangheliei: „Părinţi, să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi-i în spiritul Evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în Biserică, că aici primesc educaţia care-i place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor de ideile străine de neamul nostru. În pragul Anului Nou, Biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul şi îndeosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj, învăţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru tineretul nostru care a păşit pe calea rătăcirii”[13].
Pentru că la Oradea funcţiona Academia Teologică înfiinţată de vrednicul său înaintaş, episcopul Roman Ciorogariu, instituţie teologică de prestigiu, în care activau profesori de înaltă ţinută academică precum: Ştefan Munteanu, Ioan Petreuţă, Dumitru Belu, Isidor Todoran, Eugen Speranţia, Sofron Vlad, Teodor Savu etc., PS Nicolae s-a îngrijit pentru ca procesul de învăţământ să se desfăşoare în condiţii optime, acordând o atenţie deosebită profesorilor şi studenţilor. Preocupările teologice şi culturale au constituit o parte importantă a personalităţii ierarhului orădean, preocupări care l-au propulsat în rândul celor mai erudiţi ierarhi ai acelei perioade. Astfel, între 21-29 august 1938, a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la Congresul internaţional al „Alianţei pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică”, desfăşurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia). Înfiinţată în anul 1913, acestă Alianţă, a izbutit să se impună tot mai mult opiniei publice mondiale şi să polarizeze în jurul ei numeroase personalităţi ecleziastice şi laice de pretutindeni.
Episcopul Nicolae Popovici s-a remarcat şi pe tărâm administrativ- gospodăresc. La Oradea a condus în mod direct campania edificării bisericilor noi de piatră, în locul celor de lemn distruse. În decurs de 5 ani s-au zidit şi s-au sfinţit 20 de biserici. Nicolae Popovici a preluat o dată cu cârja episcopală şi sarcina de a edifica o nouă catedrală, ce avea să poarte numele de „biserica cu soare”, aşa cum reiese din cuvântarea ţinută la prima Adunare Eparhială pe care a prezidat-o la 30 mai 1937. Edificiul urma să fie amplasat în Parcul Traian. Din nefericire, contextul istoric datorat Dictatului de la Viena (1940) a ruinat planurile pentru ducerea la îndeplinire a acestui măreţ ideal. În acest sens a achiziţionat apoi mai multe imobile cum ar fi: clădirea cunoscută sub numele de Casa Naţională, clădirea Marmarosch Blank, Cazarma Crişurilor, casa din strada Roman Ciorogariu nr. 8, a organizat căminului preoţesc de la Oradea, a construit clădirea internatului de fete de la Beiuş, a înfiinţat Şcoala Normală Ortodoxă din Beiuş, cu titlul de clădire proprietate a bisericii şi a cumpărat 75 de jugăre de pământ în Salonta etc. A întreprins toate aceste acţiuni convins de faptul că Biserica nu poate face abstracţie de realităţile materiale ale vieţii pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea ei istorică.
Între 1 aprilie 1940 – 25 martie 1941, până la instalarea titularului, Episcop Dr. Vasile Lăzărescu, a fost locţiitor de episcop al reînfiinţatei episcopii a Timişoarei, pe care a organizat-o şi înzestrat-o, din fonduri personale, cumpărând o clădire în centru oraşului ( B-dul C. Loga nr. 5-7), pentru a servi ca reşedinţă episcopală. În cuvântarea rostită la prima Adunare eparhială, în calitate de locotenent al Eparhiei nou înfiinţate, spunea cu multă elocinţă: „noi suntem chemaţi cei dintâi să zidim. Aceasta este o mare cinste, dar în acelaşi timp şi o mare răspundere care ne revine şi ne apasă”.
Contextul nefast creat de Dictatul de la Viena (30 aug. 1944) va constitui cel dintâi moment de cumpănă în viaţa marelui ierarh, nevoit să ia calea exilului. Schimbându-se configuraţia graniţelor statale, Oradea intrând în zona de influenţă hortystă, deşi s-a hotărât să rămână în aceste condiţii alături de păstoriţii săi, PS. Nicolae a fost forţat de autorităţi să plece la Beiuş, dincolo de graniţa trasată de „marile puteri”. Astfel, la 4 octombrie 1940, PS Nicolae va fi arestat şi expulzat la Beiuş, împreună cu Consistoriul eparhial şi cu un grup de intelectuali ai urbei – 283 la număr. Perfidia acestor măsuri este evidentă, deznaţionalizarea şi catolicizarea românilor era mult mai simplă dacă ierarhul şi capetele luminate ale poporului erau îndepărtate. Foarte mulţi preoţi au fost nevoiţi să-şi părăsească parohiile datorită tăvălugului hortyst. Momentul expulzării umilitoare a Preasfinţitului Nicolae într-un vagon de marfă a rămas ca una dintre imaginile cele mai terifiante şi mai dureroase din istoria Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut cumpătul şi simţul realităţii istorice. Dârzenia şi caracterul tenace l-au făcut să renască din propria cenuşă, nelăsând ca vremurile să pună stăpânire pe sine. A continuat activitatea pastorală şi a reorganizat Eparhia, care acum îşi avea reşedinţa la Beiuş, a făcut o serie de vizite canonice îmbărbătând preoţii şi credincioşii în acele momente de grea încercare, a hirotonit preoţi, a sfinţit biserici şi nu a încetat nici o clipă să propovăduiască credinţa de Biserică şi neam. În perioada cât s-a aflat la Beiuş 1941-1945, a organizat şi sprijinit arealul bisericesc, cultural şi social al oraşului. În anul 1940 a reuşit să treacă Şcoala normală de fete din Beiuş sub oblăduirea Episcopiei, ca şcoală confesională, iar în 1943 a pus fundaţia unui orfelinat pentru copiii orfani de război.
În condiţiile grele create de starea generală de război, în septembrie 1941 Nicolae Popovici a participat împreună cu alţi ierarhi din Ardeal şi Banat: Andrei Magieru, episcop al Aradului, Vasile Lăzărescu, episcop al Timişoarei, Veniamin Nistor, episcop al Caransebeşului, Nicolae Colan, episcop al Clujului, în frunte cu Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, la cunoscuta misiune bisericească din Basarabia şi Transnistria, timp de cinci săptămâni, săvârşind slujbe religioase şi acţiuni caritative pentru românii eliberaţi de sub ocupaţia sovietică. În 1942 a organizat el însuşi cu câţiva preoţi o misiune în Transnistria şi Ucraina, iar în primăvara anului 1945 o a treia misiune, pe front, în Cehoslovacia, în vederea încurajării soldaţilor români.
În martie 1945, sfârşindu-se marea conflagaraţie mondială, Episcopul Nicolae Popovici revine la Oradea unde îşi va relua activitatea, încercând să vindece aici memoria ororilor războiului. Însă, speranţa că lucrurile vor putea să îşi reia cursul firesc va fi curând spulberată de presiunile regimului sovietic care îşi făcea tot mai simţită prezenţa în cadrul regimului politic de „democraţiei populară” de la noi. Măsurile opresive şi de cenzură adoptate de noul regim de guvernare de după 1947 vor crea răni adânci în sufletul Bisericii. Măsurile de desfiinţare ale unor eparhii şi contopirea lor cu altele, pensionările sau retragerile forţate ale unor ierarhi, arestările unor persoane considerate „indezirabile” de regim, între care şi preoţi, desfiinţarea mai multor şcoli teologice, eliminarea învăţământului religios din şcolile de stat etc., au constituit parte majoră a planului de ideologizare ateistă a spaţiului românesc. În acest context, PS Nicolae nu a adoptat o atitudine pasivistă, ci dimpotrivă a reacţionat vehement. Prin proteste oficiale, prin memorii şi cuvântări fulminante a înfierat tendinţele laicizante şi ateizante ale guvernării pro-sovietice.
Astfel, în anul 1949, în Aula Institutului Teologic din Sibiu, la o întrunire a ierarhilor ortodocşi din Ardeal, în prezenţa ministrului cultelor Stanciu Stoian, episcopul Nicolae a cerut dreptul de a se face catehizarea tineretului în şcolile primare şi licee. Deşi auditoriul a izbucnit în aplauze pline de emoţie, o astfel de iniţiativă temerară a avut un ecou în cadrul sistemului ideologic ateist deloc favorabil Preasfinţiei Sale. În acelaşi ani, într-o predică rostită la Catedrala cu Lună din Oradea a făcut o amplă prezentare a personalităţii lui Şaguna, aducând un aspru rechizitoriu la adresa celor ce au încercat să-i împieteze memoria.
În predica de Anul Nou 1950, face o critică severă la adresa regimului condamnând abuzurile autorităţilor de atunci, arestări,deportări, execuţii etc.: „O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane…, ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti…. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de mântuire, de Hristos, de libertate trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, şi îndeosebi anul 1950, anul sfânt, vor aduce după Sfânta Scriptură slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi-au pierdut moşiile, casele, libertatea. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă şi sudoarea noastră, şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu”[14]. Această luptă deschisă cu Statul comunist îl va face să devină incomod pentru regim şi va conduce la iminenta destituire ce urma să i se aplice. Din motivele enunţate şi altele asemenea acestora[15], episcopul Nicolae Popovici a fost pensionat din oficiu la 5 octombrie 1950, la vârsta de 47 de ani şi i s-a fixat domiciliul forţat la mănăstirea Cheia (Prahova). Pe 29 octombrie 1950, episcopul Nicolae Popovici părăsea Oradea, acolo unde păstorise 13 ani, şi se instala la Cheia, în chilia părintelui Grigorie Băbuş. Deşi a cerut un alt loc de retragere, Mânăstirea Vladimireşti, unde era duhovnic părintele Ioan Iovan cu care avea legături strânse, PS Nicolae îl hirotonise preot şi l-a tuns în monahism, nu i s-a aprobat. Nu s-a ţinut cont nici de dorinţa Preasfinţitului de a se stabili la Făgăraş, la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, deoarece era un mare admirator al părintelui Arsenie Boca. Aşezarea la Cheia a însemnat începutul unui cumplit chin sufletesc care va conduce iremediabil în cel din urmă şi la deteriorarea sănătăţii fizice.
Epicopul Nicolae Popovici a trecut la cele veşnice la 20 octombrie 1960, în casa părintească din Biertan unde se afla pentru o scurtă vizită, fiind înmormântat în satul natal. Slujba de înmormântare s-a săvârşit în mare „tăcere”, întrucât regimul voia să rămână totul un fapt „natural” şi comun. Prohodirea a fost săvârşită de arhiereul Emilian Antal, retras pe atunci la mânăstirea Topliţa, fiind de faţă şi mitropolitul Nicolae Colan, iar din partea Institutului Teologic din Sibiu a participat părintele profesor Nicolae Neaga care a rostit o cuvântare. În anul 1990, la 30 de ani de la trecerea la Domnul a PS Nicolae, părintele Neaga rememorând acele momente spunea: „Atunci porunca de sus era nici o vorbă despre episcopul Popovici, ci numai despre profesorul Popovici, dar şi spusele să fie cât mai rezumative…, dacă în 1960 am spus ce mi s-a poruncit să spun, acum, în 1990, la 30 de ani de la plecarea dintre noi, voi spune ceea ce se cade să spun despre un profesor ilustru şi un episcop după inima lui Hristos”[16].
Episcopul Oradiei de pie memorie, Dr. Vasile Coman a încercat să aducă osemintele episcopului Nicolae Popovici la Oradea dar, nu a reuşit. Acest lucru se va întâmpla abia la 23 august 1992, după trecerea sa la cele veşnice, în timpul păstoririi Preasfinţitului Ioan Mihălţan. La această dată osemintele ierarhului Nicolae au fost aduse de la Biertan şi aşezate în gropniţa episcopală de la Biserica cu Lună acolo unde se află şi rămăşiţele pământeşti ale episcopilor de la Oradea: Dr. Roman Ciorogariu şi Dr. Vasile Coman, în prezenţa ÎPS Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului şi a altor ierarhi[17].
Prin tot ce a făcut, atât pe tărâm bisericesc, cât şi pe tărâm social-cultural şi naţional, Preasfinţitul Nicolae Popovici a rămas un arhiereu emblematic, atât pentru Eparhia Oradiei, cât şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română. „El a vorbit atunci şi vorbeşte şi azi pentru Biserică…, el s-a sacrificat pentru ca Biserica să înveţe să trăiască, să nu dezerteze, să nu se lase doborâtă, să caute şi să găsească metodele şi căile cele mai bune ca să slujească poporul credincios…”[18]. Eruditul profesor, părintele Nicolae Neaga a zugrăvit în puţine cuvinte, dar de o încărcătură intensă, chipul celui ce a suferit pentru ca demnitatea Bisericii şi a neamului să nu fie pângărită: „Chibzuieli pământene au sfâşiat trupul mult încercat al Eparhiei Oradiei şi răzbunătoarea vrăjmăşie omenească a pus în pribegie pe păstorul ei. Drumul de calvar n-a putut seca puterile şi martiriul i-a întărit credinţa. Erou şi martir al dictatului odios de la Viena, când ura dintre oameni a adunat atâta jale, episcopului Nicolae nu i s-a îngăduit să rămână la Oradea să-şi mângâieşi să-şi întărească pe fiii săi sufleteşti în nădejdea unei păci drepte şi a unei reţineri şi s-a aşezat în mod provizoriu la Beiuş, s-a identificat însă cu durerile copiilor săi sufleteşti, a intrat apoi în activitate cu mari nădejdi în descătuşarea de marea tiranie. Poate din teamă prea multă faţă de episcopul Oradiei şi poate din convingerea prea puţin românească a cârmuitorilor, episcopul Nicolae a fost răsturnat de buldozerele trădătorilor de neam şi lege şi împins în încăperile unei chilii înguste de la Schitul Cheia. Degradat, acuzat, umilit, n-a pierdut speranţa în eliberare, în renaşterea morală, în propăşirea spirituală şi materială a eroicului nostru popor”[19]. Deşi căzut, niciodată nu a a acceptat să fie un înfrânt. El a rămas în conştiinţa urmaşilor ca o lumină ce a luminat în tenebrele istoriei, într-o perioadă de grea încercare pentru destinele Bisericii strămoşeşti şi ca un stindard naţional pentru întreg neamul românesc.
Pr. Dr. Ioan Codorean
[1] Referinţe ample la: Pr.Prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir dr. Nicolae Popovici, în rev. Mitropolia Ardealului, an XXXV, 1990, Nr. 6, pp 99-104; Arhid Teodor Savu, Episcopul martir Nicolae Popovici – date inedite, Telegraful Român, an 139, nr. 5-8, 1-15 febr. 1991, p. 8; IPS Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii, Telegraful Român, an 140, nr. 31-34, 15 aug. – 15 sept. 1992, p. 3; Idem, S-a făcut dreptate! Episcopul Dr. Nicolae Popovici s-a întors întru ale sale, în Ibidem, p.4; Pr.prof dr. Mircea Păcurariu, Episcopul martir dr. Nicolae Popovici al Oradiei, în Revista Teologică, an XI, 2001, nr. 1, pp. 3-11; Idem, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pp. 394-395; Pr. Nicolae Dură, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în Altarul Banatului, an XII, 2002, nr. 10-12, pp. 52-53; George Enache, Statul şi Biserica Ortodoxă Română în anii „democraţiei populare”, în Dosarele istoriei, an VIII, 2003, nr. 9, pp.11-21; Idem, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, 2005; Paul Caravia, Biserica întemniţată. România 1944-1989, Bucureşti, 1998, p. 26; Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a- II -a, Patmos, 2001, pp. 18-19; Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, vol. I, Bucureşti, 2001; Adrian Nicolae Petcu, Cazul Episcopului Nicolae Popovici, în vol. Teologie şi Politică. De la Sfinţii Părinţi la o Europă Unită, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 219-281;
[2] “În drumul lung al unei istorii aproape bimilenare, neamul românesc a fost crescut şi ocrotit, mângâiat şi întărit, îndreptat şi povăţuit neîncetat de către Biserica noastră dreptmăritoare, care a ştiut să se identifice totdeauna cu toate aspiraţiile lui fireşti şi drepte şi să le ducă la strălucită izbândă. Ea a fost îngerul păzitor al neamului românesc. Ea voieşte să rămână şi de acum înainte şi va rămâne, fiindcă trebuie să rămână, acelaşi înger păzitor al lui, pentru că numai astfel va putea străbate, cu acelaşi pas hotărât şi ducător spre ţinta din urmă, drumul necunoscut şi plin de taine al viitorului, pe care i l-a croit providenţa divină”- Legea Românească,an XV, Nr. 11-12/1936, p. 119.
[3] Legea Românească, an. XVII, Nr. 15-16, 1946.
[4] A se vedea Telegraful Român, nr. 23, iunie, 1942, p. 4.
[5] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Episcopul martir Dr. Nicolae Popovici, în Revista Teologică, nr. 1, ianuarie-martie, 2001, p. 3.
[6] Legea Românească, an XV, Nr. 13-14/1936, p. 135.
[7] Pr. prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir Nicolae Popovici, în Mitropolia Ardealului, an XXXV, nr. 6, 1990, p. 100.
[8] Legea Românească, an XV, Nr. 11-12/1936, P. 116.
[9] Ibidem, p. 118-119.
[10] Legea Românească, Nr. 13-14…, p. 137.
[11] Ca exemplu grăitor în acest sens redăm în cele ce urmează un articol din revista Legea Românească numit foarte simplu şi foarte sugestiv: „Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae în mijlocul şcolarilor” care redă următoarele: ,,Între preocupările principale ale Preasfinţitului Episcop Nicolae, chiar de la luarea conducerii acestei eparhii a fost grija de creştere şi educaţia tineretului şcolar. Încă de la începutul anului şcolar 1936/1937, Preasfinţia Sa a adunat în biserica catedrală la o Sfântă Liturghie pe toţi elevii şcolilor secundare din localitate împreună cu profesorii lor ortodocşi să le pună la suflet dorinţele morale creştineşti şi naţionale, dorinţe care riguros împlinite pregătesc generaţia de azi la îndatoririle de mâine.
Preasfinţia Sa dorind să se convingă de faptul că sămânţa aruncată de profesorii şcolilor a ajuns să prindă rădăcini, să crească şi să aducă roade, a vizitat la finele anului, la examenele de religie principalele şcoli din Oradea cu mai mulţi elevi ortodocşi: liceul Emanuil Gojdu, Şcoala Normală de fete şi Şcoala Normală de băieţi. Mare a fost bucuria Preasfinţiei Sale, când a văzut cu ochii, că elevii ortodocşi de la şcolile amintite, ca spicele pline stau gata pentru seceriş. Examenul de religie a fost un seceriş bogat. Întreg materialul de învăţământ religios: Istoria Biblică, Viaţa Lui Iisus, Istoria Bisericească Universală şi Naţională, Dogmatica, Morala, Apologetica cu noţiuni de filozofie a religiei, totul a fost un întreg, o materie bine asimilată şi bine armonizată cu tradiţiile neamului, tradiţii care au fost în stare, prin toate vitregiile, să ne păstreze limba românească, legea şi credinţa strămoşească. Aceste constatări au determinat pe Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae să se bucure sufleteşte în mijlocul şcolarilor, să adreseze tuturor cuvinte de laudă: pe cei distinşi să-i premieze, pe profesorii de religie Pr. Dr. Mauriciu Cătana, protopopul Ioan Bonaţiu şi Dr. Dimitrie Bodea, să-i felicite pentru ostenelile depuse la înfrumuseţarea sufletului şi vieţii sufleteşti a tineretului şcolăresc, iar conducătorilor şcolilor, directorilor: Teodor Neş, de la liceul Emanuil Gojdu, D-nei Directoare Adriana Ciorogariu de la Şcoala Normală de fete şi D-lui A. Mavrodin de la Şcoala Normală de băieţi, care sunt motorul tuturor înfăptuirilor bune de la aceste focare de cultură românească, să le exprime admiraţia şi să le binecuvânteze munca pusă în slujba adevăratei culturi a neamului românesc. La examenele de religie, pe lângă Preasfinţia Sa şi a însoţitorilor Preasfinţiei Sale, Părintele consilier Ioan Evuţianu şi Părintele diacon Ioan Dinu, au luat parte toţi profesorii ortodocşi de la sus numitele şcoli. În sufletul şcolarilor examenul de religie prezidat de Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae a rămas înscris ca o pagină de frumoasă aducere aminte, iar în ceea ce priveşte educaţia tineretului şcolar această vizită a Preasfinţiei Sale a însemnat un pas înainte !”a se vedea: Legea Românească, Nr. 17/1936, p. 163.
[12] “Într-o notă a DRSP Oradea către DGSP, din 18 iulie 1950, se menţionează faptul că PS Nicolae Popovici ar fi dispus distribuirea unor cărţi religioase cu caracter antidemocratic elevilor merituoşi la ora de religie, care absolviseră anul şcolar 1947-1948. Aceste cărţi: Religia iubirii (I. Felea), Viaţa lui Hristos, Duhul Adevărului ( I. Felea), Dogmatica, Istoria Bisericii (I. Lupaş), Filocalia, au fost împărţite la elevii de la Liceul Samuil Vulcan din Beiuş, la Şcoala Normală Ortodoxă din Beiuş, Şcoala Normală de fete din Oradea, Liceul ortodox “Emanuil Gojdu” din Oradea, Liceul Comercial de Fete din Oradea de către consilierul educativ al Episcopiei Ioan Şendruţiu şi de către preotul Marin Păunescu. Acest gest va constitui mai târziu una din acuzele la adresa PS Sale” vezi: Adrian Nicolae Petcu, Cazul Episcopului Nicolae Popovici…, p. 246 şu.
[13] Ibidem, p. 262.
[14] George Enache, Statul şi Biserica Ortodoxă Română în anii „democraţiei populare”…, p. 217
[15] La aceste motive, părintele arhidiacon Teodor Savu, contemporan al evenimentelor, trecut la cele veşnice, adaugă unul inedit: “ S- a întâmplat ca, în toamna anului 1948 un emisar al emigraţiei române să vină în ţară cu mandatul de a-l determina pe episcopul Nicolae Popovici să accepte să fie “dus” în străinătate şi de acolo să poarte lupta cu şi mai multă hotărâre împotriva regimului communist ateu din ţară. Ierarhul a rămas plăcut surprins de această încredere ce i-o acordă emigraţia română, pentru care a mulţumit, dar a răspuns categoric că el nu părăseşte ţara, ci de aici, dinăuntru, vrea să-şi apere cu orice risc, Biserica şi Neamul. Amintitul emisar a trimis peste vreo două luni alţi doi emisari, în acelaşi scop, crezând că ierarhul, între timp se va fi hotărât să accepte propunerea. Răspunsul său a fost tot atât de categoric ca şi întâia oară, în pofida chiar a propunerii că la înapoiere va fi făcut patriarh.. Nimic nu l-a putut clinti din hotărârea sa iniţială. De data aceasta cei doi emisari au avut ghinionul de a fi descoperiţi şi prinşi de organele puterii de stat şi, la scurt timp, după ei şi cel care semnează aceste rânduri, pentru simplul motiv că a făcut oficiul de intermediar între cele două serii două emisari ai emigraţiei pe de o parte, şi ierarhul dorit de ei…” Arhid Teodor Savu, Episcopul martir Nicolae Popoviciu…, p. 8
[16] Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir…, p. 103.
[17]Vezi: IPS Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii, Telegraful Român, an 140, nr. 31-34, 15 aug. – 15 sept. 1992, p. 3
[18] IPS Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii, Telegrful Român, Nr. 31-34/1992, p. 3.
[19] Pr. Prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir…, p. 102.
