Episcopul Valerian Zaharia al Oradiei 

Pr. Alexandru TINCU Protopop onorar al Sătmarului

            I-a fost rânduit episcopului Valerian Zaharia să se afle la cârmuirea Episcopiei Oradiei în vremuri tulburi, când autorităţile regimului stalinist comunist au ţinut sub o cruntă opresiune Biserica şi pe slujitorii ei.
            L-am cunoscut pe vlădica Valerian în anii ’50, cînd eram elev la Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare, cu prilejul sfinţirii bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din această localitate. Era foarte multă lume adunată la sfânta slujbă şi am reuşit cu multă greutate să străbat în faţă, tocmai când episcopul îi stropea pe credincioşi cu apă sfinţită, spunând: „Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă dea sănătate!” Faţa sa iradia o intensă bucurie şi fericire şi întreaga slujbă a fost foarte înălţătoare.
În anul 1959, după terminarea liceului, m-am hotărât să urmez Teologia, la Facultatea din Sibiu. Examenul de admitere era greu, întrucât locurile erau foarte puţine, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi am reuşit.
            În timpul studenţiei nu a fost an în care vlădica Vale­rian să nu vină la Sibiu ca să se întâlnească cu studentii din eparhie. Ne aduna într-un birou la Mitropolie şi se interesa de situaţia fiecăruia, mai ales în privinţa greu­tăţilor financiare legate de taxele foarte mari care între­ceau de multe ori posibilităţile părinţilor de a le achita. Astfel că Preasfinţitul ne acorda ajutoare, care în ultimul an de studenţie erau atât de consistente încât mai pri­meam şi în mână bani de la secretariatul facultăţii. Spre deosebire de alte eparhii, noi cei de la Oradea am pri­mit de la Episcopie bani şi pentru tabloul de absolvire, o sumă consistentă, încât ne-a ajuns şi pentru drum şi pentru cumpărături-cadouri pentru cei de acasă.
            Preasfinţitul Valerian participa şi la examenele de licenţă. După ce eu mi-am dat acest examen final, dân­sul mi s-a adresat direct: „După masă să vii la mine, la orele 18, la Mitropolie, ” la care i-am răspuns, cu rigoa­rea impusă în asemenea situaţie: „Preasfinţia Voastră, îmi cer iertare, dar am deja bilet pentru ora 17 casă mă întorc acasă”. Mi-a răspuns cu bunătate: „Atunci să vii la Oradea la, Episcopie, săptămâna viitoare, căci voi fi acasă tot timpul”.
            Aşa am făcut, iar întâlnirea cu vlădicul Valerian mi-a rămas neuitată, căci mi-a vorbit cu multă iubire părin­tească, iar când m-am îndreptat spre uşă ca să plec, m-a oprit şi mi-a dat 1.000 de lei, zicându-mi: „ Vreau să te hirotonesc cât mai repede, căci am multe parohii vacante ”
            Acest lucru s-a şi întâmplat curând şi am fost numit preot în parohia Iojib, situată pe şoseaua Satu Mare – Baia Mare, astfel că eparhia Oradiei întinzându-se şi în Maramureş, până dincolo de Sighet, Preasfinţia Sa, în drum spre Baia Mare, s-a oprit de multe ori să mă întâl­nească. Se interesa de problemele cu care mă confrun­tam şi mă încuraja: „Săfaci în biserică religie cu copiii, căci comunismul nu va dura multă vreme “.
            Aş dori să scot în evidenţă şi o altă latură foarte importantă a pastoraţiei atât de zbuciumate a vrednicu­lui de pomenire episcop Valerian Zaharia. Mă refer la curajul cu care, în acele vremuri staliniste, când afla că un preot era eliberat din detenţia politică, îl chema şi îi oferea o parohie. Situaţiile nu au fost puţine şi eu aş vrea să evoc câteva cazuri, pe care le-am cunoscut.
            Protopopul Constanţei, Gheorghe Popescu, după eli­berarea din închisoare, a fost încadrat ca preot paroh la Gherţa Mare, în Oaş, de unde s-a şi pensionat.
Un caz cu totul deosebit a fost cel al părintelui Traian Pilea din parohia Cosniciul de Jos, în Sălaj. Când a aflat că a fost arestat şi întemniţat, vlădică Valerian s-a depla­sat personal în parohie, a adunat pe consilierii parohiali şi i-a rugat ca pe toată perioada detenţiei să-i dea doam­nei preotese Eftimia Pilea salariul integral al părintelui, ceea ce s-a realizat. A fost un gest, alături de foarte multe altele de acest fel, care arată cât de mult ţinea episco­pul la preoţii lui şi la familiile lor, întinzându-le mâna la greu şi la necaz, deşi era perfect conştient de riscurile foarte mari, de neimaginat pentru cei de azi, la care se expunea mereu cu un curaj caracteristic. După eliberarea părintelui Pilea, i-a răsplătit vrednicia sa preoţească deo­sebită, numindu-1, în anul 1969, ca preot în Satu Mare, după care a devenit un neuitat secretar protopopesc până la pensionare, un model care a insuflat şi a orientat mai multe generaţii de preoţi sătmăreni.
            În anul 1952, părintele Vasile Jude din Jurtelecul Hododului se afla în mare pericol, căci avea în propri­etate un gater şi risca în orice moment să fie arestat şi întemniţat. Vlădica Valerian, imediat ce părintele i-a spus păsul, i-a propus transferul în parohia Odoreu, spre a fi la adăpost. A slujit aici până în anul 1967, când s-a pensionat şi s-a mutat la Bucureşti, unde erau copiii săi, astfel că avut prilejul să-1 viziteze periodic pe ierarhul care 1-a salvat, după scoaterea sa abuzivă din scaunul episcopal din Oradea.
            În mod similar, preotul Andrei Pop „a dispărut” din parohia Călineşti Oaş, la 19 august 1952, pentru ca apoi să-1 cunosc ca paroh în Tătărăşti, de unde s-a şi pensio­nat.
            În acelaşi an a fost arestat părintele Cornel Bălan, care apoi a slujit la Mădăras, de unde a fost transferat la Santău, până la pensionare.
            Cu toată firea sa uneori iute, Episcopul Valerian Zaharia a fost cât se poate de tolerant şi blând cu preoţii uniţi reveniţi la ortodoxie. La slujbele arhiereşti, când se întâmpla ca strana să răspundă cu „Doamne îndură-Te spre noi” în loc de „Doamne miluieşte”, nu-i apostrofa pe cântăreţi, ci zicea: „ Cântaţi cum ştiţi”.
            Era nedisimulat în manifestări şi sentimente, fară ascunzişuri sau fonnalisme de faţadă. Ştiu, de exemplu, că a ţinut mult la un frate al doamnei preotese Pilea, Simion Gheorghe, militar, care a murit tânăr, la 48 de ani. în exilul de la Bucureşti, în fiecare an, Vlădicul par­ticipa la parastasul ce-1 facea familia la mormântul aces­tuia, în cimitirul Sfânta Vineri.
            L-a costat şi patriotismul său deschis, fară a fi naţi­onalist. Nu scăpa nici un prilej să-şi afirme acest sim­ţământ, fară să acuze pe nimeni care avea alte poziţii în aceată privinţă. Spuneau pe atunci preoţii mai vârst­nici, după ce a fost scos din scaun: „A fost prea mare român!”.
Sfidând multele oprelişti ale autorităţilor epocii, căuta să facă mereu cât mai multe slujbe arhiereşti şi vizite pastorale, întrucât Eparhia Oradiei, ca urmarea forţatelor restructurări administrative bisericeşti, era foarte întinsă.
            La finalul acestor succinte amintiri despre iararhul care m-a hirotonit şi mi-a călăuzit începuturile slujirii mele preoţeşti, pun o întrebare retorică: De ce rămăşi­ţele pământeşti ale Vlădicului Valerian Zaharia nu se află, aşa cum se cuvine, în naosul Bisericii cu Lună din Oradea, alături de cele ale episcopilor Roman Cioroga- riu, Nicolae Popoviciu şi Vasile Coman? Chiar dacă s-ar considera că nu s-a ridicat la nivelul realizărilor unora dintre aceştia sau ar fi avut unele scăderi, ca tot omul. consider că ar fi vrednic de această cinstire, atât Prea­sfinţia Sa, cât şi Episcopia pe care a slujit-o şi în acest fel memoria sa ar fi aşezată la locul ce i se cuvine.