Episcopul Valerian Zaharia – un predicator bun pentru vremuri rele
Pr. Conf. Univ. Dr. Miron ERDEI
Ales în scaunul vacant al Eparhiei Oradea de către înaltul Colegiu Electoral al Bisericii Ortodoxe Române pentru a încununa „un merituos trecut de rodnice osteneli, strădanii, luptă bună…”,1 episcopul Valerian Zaharia a păstorit eparhia încredinţată între anii 1951-1969, într-una din cele mai grele perioade ale existenţei acesteia, când puterea politică a fost preluată de regimul ate- isto-comunist, iar fostul episcop al Oradiei, Dr. Nicolae Popoviciu, a fost destituit şi trimis cu domiciliu forţat la Mănăstirea Cheia. 2 în pofida acestor vicisitudini, el s-a angajat să conducă destinul Eparhiei potrivit programului său pastoral, anunţat cu ocazia alegerii sale ca episcop în ziua de 11 noiembrie 1951: „Voi căuta ca prin veghe continuă, prin muncă stăruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefaţarnică, să fiu în mijlocul credincioşilor ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea harului întru a cărui slujitor sunt pus…Voi fi un propovăduitor cald şi neobosit al înfrăţirii între popoare.. .voi fi un tenace propovăduitor şi luptător pentru pace…Voi propovădui şi răspândi aceste adevăruri şi le voi apăra împotriva ereziilor. Pentru mine, datoriile şi dragostea de popor şi Patrie sunt tot aşa de sfinte şi obligatorii ca şi poruncile Evangheliei şi ale Bisericii. Pe băncile şi între zidurile azilului din Brăila mi s-a sădit în suflet, pentru totdeauna, dragostea pentru pământul Ardealului de către învăţătorul meu, Niculae Butoianu, căruia îi datorez şi îndrumarea mea către misiunea preoţească.. ,”3 Chipul dascălului său 1-a purtat în suflet ca pe o icoană luminoasă în toate zilele vieţii sale.
1. Pastoralele episcopului Valerian
Spre deosebire de precursorii săi de la cârma încercatei Eparhii a Oradiei, episcopul Valerian nu s-a putut bucura de aceeaşi libertatea de exprimare pe care a avut-o ierarhia bisericească până în anul 1948. Drepturile Bisericii erau suprimate de la un an la altul, predicile erau aspru cenzurate, iar preoţii erau monitorizaţi îndeaproape de securişti datorită aderenţei pe care aceştia o aveau în rândurile credincioşilor, fiind consideraţi potenţiali duşmani ai noii ideologii materialist-dialectice.
în acest context al fricii permanente şi al îngrădirilor inumane, episcopul Valerian a abordat în pastoralele sale tematici care plăceau urechilor avide de informaţii compromiţătoare, dar care se încadrau în tiparele fireşti şi necesare ale vieţii moral-spirituale a păstoriţilor săi. Cele mai frecvente subiecte au fost cele legate de pace, în contextul eforturilor depuse de noua clasă politică pentru păstrarea poziţiei atât de favorabile pe care a dobân-dit-o, printr-o pace mondială, care elimina pericolul unei posibile reveniri la îndătinatele ideologii ale neamului nostru. Sfatul părintesc transmis de vlădică era ca toţi credincioşii să contribuie la „îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, la dragostea şi armonia dintre oameni şi dintre popoare, la triumful solidarităţii oamenilor cinstiţi de pe întregul glob pământesc şi la bunul cel mai de seamă al omenirii, pacea, care asigură climatul prielnic construirii unei vieţi mai bune şi mai fericite pentru toţi”.4 Intuind intenţiile celor ce trâmbiţau crearea unui om nou, după chipul ctitorului noii lumi, Lenin, toate pastorale trimise de episcopul Valerian vizau realizarea omului nou, dar după chipul lui Hristos, prin virtutea adevărului, a dreptăţii şi a sfinţeniei, împlinite toate în lumina iubirii creştine, deoarece „Iubirea merge mai departe. Ea ne cere nu numai să nu facem rău, ci să ajutăm pe aproapele nostru, facându-i bine până la jertfirea de noi înşine”5, deoarece omul nu trebuie să trăiască singur şiizolat, ci, după exemplul Sf. Treimi, el trebuie să trăiască într-o frăţească colaborare şi convieţuire cu semenii săi. Vrajba şi dezbinarea este de la diavolul; pacea şi iubirea, frăţia şi omenia sunt de la Dumnezeu.6
O datorie fundamentală a unui creştin român este aceea de a rămâne statornic în credinţa sa strămoşească, de a iubi Biserica şi de a nu se lăsa amăgit de „profeţii mincinoşi”, care caută să-i tulbure credinţa şi să-1 ducă pe căi rătăcite. Ca un părinte ce se îngrijeşte de soarta sufletelor ce i-au fost încredinţate, îşi sfătuieşte credincioşii cu un călduros şi sincer îndemn: „Ascultaţi cu drag de învăţăturile mamei voastre eterne: Biserica, sprijiniţi-o cu iubirea şi jertfa voastră. Feriţi-vă de rătăcirile religioase şi staţi în credinţa voastră strămoşească. Adunaţi în suflet untdelemnul credinţei şi al faptelor bune”,7 cerându-le, în finalul pastoralei, să se închine împreună cu smeriţii păstori şi cu îngerii, în farmecul cântecului dulce şi minunat al bătrânelor noastre colinde, în faţa ieslei Copilului dumnezeiesc.
2. Cuvântările ocazionale
La scurt timp după alegerea sa în fruntea Eparhiei Oradiei, noul vlădică a fost delegat ca „propovăduitor al înfrăţirii între popoare”; o misiune menită să vindece rănile lăsate de ultimul război mondial şi să întărească relaţiile cu ţările învecinate şi bisericile acestora.
Între 12-19 decembrie 1952 a făcut parte din delegaţia Bisericii Ortodoxe Române la „Congresul pentru pace al popoarelor”, despre care a scris „câteva impresii şi reflexii asupra cadrului în care s-au desfăşurat lucrările Congresului şi asupra însemnătăţii hotărârilor lui”.8 Cu această ocazie a fost invitat la postul de radio din Viena pentru a da un interviu, în care a mărturisit: „Am venit la Congresul popoarelor pentru pace din Viena, pentru a arăta că Biserica consideră că pacea este climatul cel mai bun, în care fiinţa omenească poate să ajungă la cea mai desăvârşită dezvoltare spirituală şi materială”.9
În anul 1953 a participat la Sesiunea Consiliului Mondial al Păcii, desfăşurat la Budapesta, unde şi-a adus aportul privind pacea în lume, „chemând la această luptă şi cler şi credincioşi, să nu mai fie crunte războaie şi prăpăd, ci să se înscăuneze, cum spune însuşi Domnul şi cântul îngeresc, bunăvoire-n lume şi pace pe pământ”.10 întors în ţară, el publica în reviste şi în cărţi impresiile pe care le-a trăit la aceste întruniri, iar în cuvântările sale ocazionale îndemna clerul şi credincioşii la împlinirea dezideratelor pentru pace şi înţelegerea între popoare.
Cu ocazia sărbătoririi Sfântului Serghie de Radonej, în iulie 1955, a făcut parte din delegaţia Bisericii noastre, condusă de patriarhul Iustinian, la Moscova şi alte oraşe importante ale pravoslavnicului popor rus. în 20 iulie delegaţia română a participat la slujba Privegherii, „răspunsurile fiind date cu măiestrie.. .de un cor de orbi, care-şi manifestă, în acest chip, aceeaşi credinţă în Mântuitorul, ca şi biblicul lor confrate de la lacul Vitezda”.11 Cu acest prilej, episcopul orădean a adresat mulţimii de credincioşi prezenţi „cuvinte şi îndemnuri arhiereşti cu privire la Sfânta Biserică Ortodoxă, mântuirea şi căile care duc la ea, creştinul adevărat putându-se mântui ţinând deschişi amândoi ochii, nu numai unul, adică împlinindu-şi datoriile către suflet dar şi către trup… iubindu-şi Biserica şi jertfind pentru Biserică…apărând din răsputerile sale pacea, după porunca Mântuitorului nostru IIsus Hristos, Domnul păcii”.12
În zilele care au urmat, delegaţia română a vizitat o serie de biserici şi mănăstiri, muzee, şcoli, staţii de metrou şi ambasade, prilej cu care au fost rostite mai multe cuvântări şi discursuri despre acele „frăţeşti cercetări” şi colaborări ce se realizau între cele două Biserici ortodoxe.
A rostit mai multe necrologuri cu ocazia mutării la cele veşnice a unor personalităţi bisericeşti. în 1955 a adus „omagiul postum al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române” mitropolitului Nicolae Bălan, care, “proslăvindu-se, a plecat pentru totdeauna din mijlocul nostru…”, dar care, „pe drept cuvânt a fost cinstit de toţi ca un luceafăr al Ortodoxiei româneşti”,13 “fiind în mod permanent unul din membrii cei mai clarvăzători, glasul autorizat nu numai al Ardealului, ci şi al ortodoxiei româneşti”.14 în finalul cuvântării sale a subliniat că meritele regretatului mitropolit sunt recunoscute nu doar în ţară, ci şi în alte patriarhii din lumea ortodoxă.
La catafalcul episcopului reformat al Oradiei, Arday I Aladar, a evocat viaţa şi activitatea acestuia, menţionând că „şi-a închinat viaţa Bisericii lui Hristos şi credincio- [ şilor din mijlocul cărora a ieşit…El a înţeles că salva-1 rea sufletelor omeneşti este mai de preţ şi şi-a închinat [ viaţa acestei nobile obligaţii, până la ultima licărire de viaţă”.15 Ca fraţi întru Hristos, ambii episcopi au propo-j văduit pacea şi buna înţelegere între toate naţionalităţile din Ardeal şi au lucrat la salvarea sufletelor credincioşilor români şi maghiari, povăţuindu-i să iubească pe Dumnezeu, Biserica şi pacea. în finalul cuvântării sale,! el cere credincioşilor prezenţi să aibă să aibă nădejde tare că „în cetatea cea nefacută de mână a Ierusalimului ceresc îl vor vedea iarăşi pe arhipăstorul iubit, care a avut în această viaţă pământească grija mântuirii sufletelor lor”,16 motiv pentru care ei trebuie să-i păstreze memoria vie şi să se roage pentru odihna sufletului său.
Iubitor de unitate şi bună înţelegere, episcopul Valerian a participat la diferite slujbe din cadrul altor culte religioase, prilej cu care a rostit o serie de predici cu caracter ecumenic. în 1965, cu ocazia instalării noului episcop reformat al Oradiei, Alexandru Buthy, a subliniat ideea că toţi episcopii, indiferent de cultul din care fac parte, trebuie să formeze în sufletele păstoriţilor o nouă concepţie, care să-i transforme în oameni noi, care să nu uite că „Hristos este Domnul păcii, că în Biserica creştină nu mai este iudeu, nici elin.. .nici rob sau slobod…, ci toţi suntem una, în Iisus Hristos (Galateni 3,28)”.17
Cu ocazia vizitei făcute de episcopul reformat cehoslovac Varga şi de pastorii reformaţi elveţieni, Marcel Pradewand şi de Dr. Hellstern, vlădica Valerian a rostit mai multe cuvântări în Biserica Reformată din Oradea. El a evidenţiat spiritul ecumenic al întâlnirilor „în care pluteşte unitatea şi atmosfera din ziua Rusaliilor, când s-a vorbit în multe limbi, dar s-a realizat cea mai desăvârşită unitate de dragoste şi credinţă”.18 Slujitorii lui Hristos trebuie să-i convingă pe credincioşi să trăiască în pace, să se ajute, să-şi iubească patria şi „să lase la o parte învârtoşarea inimii în orice vrăjmăşie naţională, rasială sau religioasă.. .să se simtă fraţi”,19 iar duhul dragostei creştine să fie călăuză spre ecumenism.
Manifestări ecumenice au avut loc şi în Biserica cu Lună din Oradea, în cadrul cărora a amintit credincioşilor ortodocşi şi reformaţi că la început omenirea era o singură familie, dar trufia şi lăcomia au adus la învrăjbiri, la războaie, la diferenţieri sociale. Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii a adus însă împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi între ei, deoarece „Dumnezeu nu este Tatăl numai al unei naţii sau numai al unor oameni, toţi suntem fiii aceluiaşi Părinte şi se cade să trăim în pace şi dragoste cu toţi oamenii şi popoarele”.20
3. Predica misionară
Eparhia Oradiei era vastă în acea vreme, întinzându- se de la Crişuri până la Someş şi Tisa din îndepărtatul Maramureş. Citind mărturisirile făcute de contemporani, constatăm că promisiunile făcute de episcopul Valerian, cu ocazia alegerii sale ca arhipăstor, au fost împlinite pe deplin: „Aproape că nu este vreo sărbătoare-n care să nu liturghisească, fie la catedrale, fie în depărtare, săteşti bisericuţe, ducând solemnitatea slujirii arhiereşti odată cu cuvântul cel cald de-nvăţătură, spre mântuirea turmei celei duhovniceşti”.21 El şi-a slujit păstoriţii, cerce- tându-i prin multele sale vizite pastorale, într-o vreme de restrişte pentru Biserică şi neamul românesc. Predicile rostite cu acest prilej aveau ca mesaj îndemnul la iubire, la pace, la muncă şi bună înţelegere între oameni, pentru a fi buni creştini şi buni cetăţeni ai patriei.
Pentru întărirea unităţii Bisericii lui Hristos a făcut vizite pastorale, nu numai în parohiile vechi ortodoxe, ci şi în cele foste greco-catolice revenite la ortodoxie, pe care le-a ajutat cu bani din vistieria episcopiei şi cu „ajutoare din punga sa”. Preoţilor vrednici le-a acordat distincţii şi funcţii de conducere în cadrul episcopiei, oferind un exemplu de urmat şi credincioşilor: „Preoţii reveniţi şi cei vechi ortodocşi, îndeplinind chemarea ce le-a făcut vlădica, s-au înfrăţit la slujbele dumnezeieşti, în faţa aceluiaşi altar. Prea Sfinţia Sa a ajutat, de asemenea, cu osebită grijă, înălţarea, repararea locaşurilor sfinte din parohiile revenite.. ,”22
Pe lângă bisericile parohiale, a desfăşurat o bogată activitate misionară şi la cele două catedrale din Oradea, Sfântul Nicolae şi Biserica cu Lună, la cele din Satu Mare şi Baia Mare, unde, în faţa unei mulţimi de oameni imense, privată de libertate, de drepturi şi cu nădejdi slabe de revenire la normalitate, în urma instalării la putere a regimului comunist, vlădica Valerian îşi îmbărbăta păstoriţii şi-i povăţuia pe drumul cel bun al răbdării la sânul bisericii, cu mângâierea păstrării curăţeniei sufletelor lor: „Rămâneţi mai departe aceiaşi fii devotaţi ai acestei Sfinte Biserici…Alergaţi la sânul ei de mamă izbăvitoare, cu durerile şi necazurile voastre, cu bucuriile şi mulţumirile voastre…păstraţi-vă totdeauna sufletele ca nişte flori frumoase şi neprihănite…”23 Aparent aceste sfaturi sunau flaşnetar în urechile iscoditoare ale securiştilor, care îi spionau activitatea pas cu pas, dar în sufletele obidite ale credincioşilor români ele erau adevărat balsam, ce tămăduia răni adânci şi trezea nădejdi într-o zi a descătuşării.
Atât în cuvântările sale cât şi în nenumăratele articole pe care le-a scris, un loc central îl ocupă apărarea credinţei strămoşeşti în faţa prozelitismului sectar. îndemnul său către credincioşi era acela de a-şi apăra credinţa ortodoxă cu propria lor viaţă, dacă ar fi nevoie. în acest sens, el a evocat viaţa pilduitoare a marilor luceferi ai Bisericii Ardelene, Sfinţii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Oprea, şi a invocat sfinţenia lor întru apărarea credinţei noastre bimilenare: “Voi, cei născuţi din coapsa română, ardeleană şi care-aţi fost de Domnul în preajmă-I ridicaţi şi-ncununaţi cu nimbul sfinţiei cereşti; voi care-aţi dat lumină, ca nişte stâlpi de foc, în vreme de întuneric… primiţi prinosul nostru de dragoste, cinstire, fiască răsplătire, voi, sfinţi ai Legii noastre creştine ardelene…”24
Despre vrednicia cu care şi-a împlinit activitatea misionară ne relatează protopopul Ursu Ioan din Negreşti, care declara că până la venirea episcopului Valerian „din cele 26 de biserici din protopopiatul Oaşului, zidite cu sute de ani în urmă, nu erau sfinţite de către episcop decât patru, iar cele mai multe se aflau într-o stare jalnică de deteriorare. Vizitând, an de an, parohiile…iubitul nostru ierarh ne-a dat sfaturi şi îndemnuri, precum şi însemnate ajutoare materiale. Drept aceea, până azi şaptesprezece biserici au fost complet restaurate şi renovate, iar zece din ele au fost sfinţite”.25 Mărturii sincere despre spiritul său ecumenic ne oferă părintele Penzeş Vasile, când afirmă că episcopul orădean a fost singurul arhiereu român „care, cu dragoste venind, aţi intrat în biserica noastră, a rutenilor de limbă slavonă şi maghiară din Sighet şi Maramureş”,26 unde a fost primit cu multă dragoste de cei onoraţi de vizita distinsului lor oaspete.
4. Lucrări pastoral-misionare
Vlădica Valerian a fost un iscusit mânuitor al condeiului încă din tinereţile sale, semnând peste 300 de articole în ziarele „Naţiunea” şi „Universul”. Deşi nu a publicat nici un volum de predici, a scris un număr considerabil de cărţi şi almanahuri cu caracter pastoral- misionar, de mare actualitate şi utilitate pentru timpurile tulburi în care a trăit. întreaga sa operă a fost scrisă într-un stil accesibil, „spre a fi înţeleasă bine nu numai de învăţaţi, de teologi şi clerici, ci mai întâi de toate, de obştea credincioasă”.27 Acestea sunt următoarele: îndrumător pastoral (1953), Soborul popoarelor (1953), Pace şi libertate (1953), Pace şi îmbelşugare (1954), Unele probleme ale războiului şi păcii (1954), Munceşte şi te roagă (1954), învierea şi pacea faţă de rătăcirile unora (1954), Pogorât-a pe cei puternici şi a ridicat pe cei smeriţi (1954), Taina mântuirii oamenilor (1955), Temeiul vieţii omului este apa, pâinea, haina şi casa care-l acoperă (1955), Atomocraţia sau democraţia (1955), Buruieni crescute la umbra Bisericii (1955), O mare biruinţă a păcii (1955), Alege deci viaţa (1957), Omenirea la răspântie (1957), Popas la învăţătură la Locurile Sfinte (1957), Glas în Rama s-a auzit (1958) şi Paştile, sărbătoarea vieţii şi a păcii (1959).
Cartea „Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi” (1955) este o potrivire biblică care „cuprinde mierea cea dulce a învăţăturii dumnezeieşti culeasă din cele mai frumoase flori scripturistice, care îndrumă pe bunul creştin pe calea mântuirii celei sufleteşti şi a propăşirii celei pământeşti”.28 Lucrarea este de mare valoare până în ziua de astăzi, deoarece cuprinde citate biblice împărţite pe teme de credinţă, utile pentru alcătuirea predicilor şi a cuvântărilor ocazionale. Ea este cea dintâi lucrare în limba română care încearcă, şi reuşeşte, o concordanţă biblică.
5. Predica prin faptă
Luând în calcul faptul că tânărul Vasile, cum s-a numit episcopul Valerian înainte de tunderea sa în monahism, a fost lipsit de „blândul chip al mamei, de glas iubit de tată”,29 trăindu-şi copilăria în azilul din Brăila, iar maturitatea în ghetoul comunist din România, putem afirma, fară riscul de a exagera, că toate faptele sale sunt admirabile realizări. Pentru el studiul a fost un sacrificiu; cu toate acestea a urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi (1919-1927), apoi ale Facultăţii de Teologie din Bucureşti (1927-1931). Pentru a se putea întreţine în şcoli a lucrat ca secretar la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Bucureşti (1929-1930), protopsalt la Biserica „Spirea Veche” din Bucureşti, pedagog la Seminarul Monahal de la Cernica şi corector la tipografia de aici (1931-1932), iar după tunderea în monahism şi hirotonirea sa în ierodiacon (1932) a fost numit profesor la această şcoală de formare monahală, în fruntea căreia, la numai 28 de ani este numit director (1933).30
Cunoscând ce înseamnă singurătatea şi lipsa, s-a îngrijit de soarta a 14 copii expulzaţi politic cu familiile lor din Macedonia, Grecia şi Albania, oferindu-le ajutor material şi financiar pentru continuarea studiilor la noi în ţară.31 S-a îngrijit de refacerea din ruină a Schitului din Rughi şi transformarea lui în mănăstire, unde a fost ales stareţ, în anul 1937. între anii 1938-1940 a fost director şi profesor la Liceul seminarial din Bălţi. Pentru ostenelile sale fară preget a fost numit director al Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi (1940), stareţ al Mănăstirii Ghighiu (1941), exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1944) şi stareţ al Mănăstirii Câmpulung Muscel, apoi Antim din Bucureşti, iar la 11 noiembrie 1951, „încununând, cu cinste, un merituos trecut de rodnice osteneli, strădanii, luptă bună”,32 a fost ales episcop în scaunul vacant al Episcopiei Oradiei.
O trăsătură caracteristică a noului vlădică instalat în scaunul de martir al predecesorului său, dr. Nicolae Popoviciu, a fost patriotismul; o virtute indispensabilă în faţa vitregiilor vremii, pe care, ca orice român adevărat o avea, dar trebuia s-o etaleze, fiind leit-motivul dictaturii comuniste, pentru ca în numele ei să-şi poată îndeplini nestingherit misiunea pastorală. Fiind considerat un „cetăţean exemplar, un apostol al păcii”,33 cum 1-a numit protopopul romano-catolic Francisc Belteki, a fost ales membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei pentru Naţiunile Unite şi delegat al Bisericii şi al ţării noastre la diferite conferinţe internaţionale cu caracter ecumenic.
A fost un om al disciplinei şi pretindea această calitate şi celor din jurul său. Din aceste motive a fost considerat un om aspru şi direct, care spunea lucrurilor pe nume, fară ocolişuri. Cei care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc despre el că a fost „un om al Bisericii şi al celor mulţi şi necăjiţi”. Datorită mărinimiei sale, profesorul de teologie dr. Teodor Savu, care făcuse puşcărie în închisorile comuniste sub acuzaţia de „uneltire împotriva orânduirii sociale”, „la chemarea P.S. Vale- rian Zaharia, episcop al Oradiei (1951-1969), a trecut prin transfer pe postul de diacon la Catedrala cu Lună din Oradea”,34 iar pe tânărul absolvent Popa Ioan, care fusese persecutat de comunişti pe motivul că era fiu de chiabur, 1-a angajat pe post de şofer personal mai mulţi ani la rând, după care 1-a hirotonit preot şi a devenit apoi secretarul său. A sprijinit moral şi financiar pe mulţi preoţi aflaţi la ananghie, iar pe medicul său personal, Lazăr Ciupa, 1-a rugat să acorde asistenţă medicală bolnavilor săraci.35 Pe preoţii care îşi îndeplineau misiune preoţească cu responsabilitate îi răsplătea cu distincţii şi funcţii de conducere în cadrul episcopiei, “fiind dat exemplu de corectitudine”,36 cum a fost cazul protopopului de Salonta, Nicolae Păcală, pe care l-a ţinut în funcţia de consilier bisericesc cât timp a fost episcop. Pentru a vindeca pe soţia bolnavă a şoferului său a adus un medic de la Bucureşti, pe propria sa cheltuială. Recunoscători, aceştia i-au cumpărat un cadou, pe care 1-a refuzat categoric, afirmând cu convingere: „Voi îmi aduceţi mie? Eu trebuie să vă dau vouă!”. De praznicele creştineşti ale învierii şi Naşterii Domnului, episcopul Valerian oferea pentru toţi copiii angajaţilor de la episcopie, între 100 şi 500 lei, în funcţie de greutăţile familiale ale fiecăruia, din propriile sale venituri.37
Pentru a-şi proteja preoţii care predicau la Catedrala cu Lună de eventuale acuze că au rostit idei ce contraziceau ideologia comunistă, el punea pe preotul de rând să-şi citească prcdica înaintea sa şi a permanenţei, după care o accepta şi o semna. Prefera ca să-i fie citite Pastoralele de Paşti şi de Crăciun de părintele diacon Teodor Savu, pentru vocea sa gravă şi clară, după care el predica până la lacrimi, împreună cu toţi credincioşii prezenţi. La ieşirea din catedrală, diaconii cereau credincioşilor să nu se înghesuie pentru a săruta dreapta ierarhului, la care episcopul Valerian a afirmat: „Lasă-i să ne îmbulzească, că până ne îmbulzesc e bine!”38
Deşi a fost un simpatizant al comunismului când a fost ales episcop, după mai mulţi ani de nemulţumiri şi-a dat drumul la gură, deranjând tot mai mult pe mai- marii vremii. Astfel, a refuzat categoric să se transfere la Sibiu, în urma unei hotărâri de Guvern, unde fusese numit şeful comisiei de unificare a Bisericii,39 îndrăzneala sa a culminat mai târziu, în Sfântul Sinod, când s-a adus la cunoştinţa sinodalilor despre hotărârea desfiinţării mănăstirilor din ţară, afirmând fară nici o rezervă: „Decât să ajung să-mi desfiinţez mănăstirile şi să-mi fugăresc preoţii şi călugării, mai bine îmi dau demisia şi mă retrag într-o mănăstire ca s-o apăr”.40 Emil Bod- năraş, cel care a adus înştiinţarea Sfântului Sinod despre desfiinţarea mănăstirilor, i-a spus următoarele cuvinte: „îmi pare rău, mi-am luat mâinile de pe tine. Tu ţi-ai făcut cu mâna ta!” După câteva săptămâni de la incident, episcopul Valerian a fost obligat să demisioneze, prin decret, şi să se pensioneze împotriva voinţei sale. Din 12 decembrie 1969 a părăsit scaunul arhieresc, ple-când la Bucureşti, la Mănăstirea Plumbuita. A mai venit la Oradea după câţiva ani, de două ori, participând la Sf. Liturghie şi rostind Crezul în capela palatului episcopal. Având o pensie mică pentru un episcop, de 1865 lei, Episcopia Oradiei a hotărât să-i plătească lunar suma de 200 lei până la sfârşitul vieţii.41
După ce a fost pus în retragere de Sf. Sinod a pribegit timp de 27 de ani, încercând să se facă auzit, spunând lucrurilor pe nume şi încercând să apere credinţa. Când s-a dărâmat Biserica Sfânta Vineri a adunat mai mulţi preoţi şi credincioşi protestând împotriva distrugerii lăcaşurilor de cult. Celor care l-au sfătuit să se potolească le-a răspuns fară tăgadă: „Acum nu mai am nimic de pierdut!”. Ultimii 6 ani ai vieţii i-a petrecut la Biserica Podeanu din Bucureşti, de unde s-a mutat în lumea drepţilor în data de 13 martie 1996. A fost înmormântat în curtea bisericii, în mormântul pe care 1-a zidit el singur, cu aprobarea Arhiepiscopiei Bucureştilor.42
Episcopul de la Biserica Podeanu, cum îl numeau credincioşii acestei parohii pe Valerian Zaharia, a fost primul ierarh îndepărtat din scaun în timpul dictaturii comunist-ceauşiste. Asemeni multor idealişti care au crezut într-un sistem social-politic din care Dumnezeu a fost exclus, cum a fost cazul lui Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu şi mulţi alţii,43 în momentul în care aveau o altă atitudine decât cei din sistem, sau periclitau interesele celor ce conduceau partidul, erau eliminaţi fără ezitare, sau în cel mai fericit caz erau aruncaţi în puşcărie până li se distrugea sănătatea şi ultimul licăr de fericire. Episcopul Valerian a cunoscut o altfel de pedeapsă: a fost aruncat în temniţa trădării şi a dezonorării de cei apropiaţi; o cruce grea pe care a dus-o cu demnitate timp de 27 de ani, izbăvindu-şi sufletul de greşelile inerente ale vieţii.
1 Consiliul eparhial al Ep. Ortodoxe Oradea, La împlinirea vârstei de şaizeci de ani de către P. S. Valerian, episcopul Oradiei, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p. 4.
2 Vezi detalii la Pr. lector univ. dr. Miron Erdei, Propovăduirea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în prima 1/2 a secolului al XX-lea, Oradea, 2001, p. 158-159.
3 Ic. Stavr. Alexandru Lupşa, Popas la jumătate de veac ce-o împlineşte Vlădica Valerian, în „Almanahul creştin ortodox”, Oradea, 1956, p. 114-115.
4 tValerian Zaharia, îndrumări pastorale, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-7, 1963, Oradea, p. 76.
5 Ibidem, p. 74.
6 Idem, Pastorala de Sfintele Paşti din anul 1959, p. 13.
7 Idem, Pastorala de Crăciun din anul 1959, p. 4.
8 Idem, Soborul popoarelor, Oradea, 1953, p. 4.
9 Ibidem, p. 174.
10 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op .cit., p. 31.
11 f Valerian Zaharia, Comuniune de luptă şi de credinţă-impresii dintr-o călătorie la Moscova, Oradea, 1955, p. 41.
12 Ibidem, p. 41-42.
13 Idem, Mitropolitul Nicolae a trecut la cele veşnice, în „Almanahul creştin ortodox”, Oradea, 1956, p. 97.
14 Idem, Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p.329.
15 Idem, Arday Aladar, Episcopul Reforma tal Oradiei, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p.331.
16 Ibidem, p. 332.
17 Idem, Înfrăţirea oamenilor şi a popoarelor, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p. 271.
18 Idem, Au împreună să murim, au împreună să vieţuim, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p. 273.
19 Ibidem,?. 215.
20 Idem, Unitatea creştină, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p. 277.
21 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p.19.
22 Ibidem, p.27.
23 +Valerian Zaharia, Cuvânt de învăţătură la sfinţire de Biserică, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1956, p. 58.
24 P.S. Valerian al Oradiei, Rugăciune, în „Almanahul creştin ortodox”, Oradea, 1956, p. 250.
25 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op.cit., p.22.
26 Ibidem, p. 22.
27 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p.33.
28 Ic. Stavr. Barna Gheorghe, Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi-concordanţă biblică, de P. S. Sa Episcopul Valerian al Oradiei, Oradea, 1956, p.137.
29 Ic. Stavr. Alexandru Lupşa, op. cit., p. 4.Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p 8-9.
30 Ic. Stavr. Alexandru Lupşa, op. cit., p. 108
31 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p.16.
32 Ibidem, p.14.
33 Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, Un martor al continuităţii:Arhid. prof. dr. Teodor Savu, în „Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea. 70 de ani de la înfiinţare”, Oradea, 1995, p. 91.
34 Prof. L. Roşu, Medici ai Academiei teologice,, în „Academia Teologică Ortodoxă … p. 104.
35 Pr. lector drd. Aurel Pavel, Absolvenţi de seamă ai Academiei Teologice din Oradea, în „Academia Teologică Ortodoxă… p. 122.
36 Informaţii furnizate de arhid. dr. Teodor Savu în 13 martie 2006.
37 Ibidem.
38 Ibidem.
39 Informaţii furnizate de pr. Vasile Ailioaiei, care 1-a găzduit pe „episcopul de la Biserica Podeanu” în ultimii ani ai vieţii sale. Vezi detalii la www.CreştinOrtodox.ro/ interviuri 70481 – episcopul de la Biserica Podeanu
40 Informaţii furnizate de arhid. dr. Teodor Savu în 13 martie 2006.
41 Informaţii furnizate de pr. Vasile Ailioaiei…
42 Vezi detalii în Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România . Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, Bucureşti, 2001.
