Episcopul Valerian Zaharia al Oradiei și epoca sa 

Pr. Dorel Octavian Rusu Protopopul Oradiei

         Cel de-al treilea ierarh al Episcopiei Oradiei în România modernă, episcopul Valerian Zaharia, a condus vreme de 18 ani, între 1951-1969, viaţa bisericească a românilor ortodocşi într-o eparhie foarte întinsă, ce cuprin­dea meleagurile Bihorului, Sătmarului, Maramureşului şi Sălajului Ales ca episcop în vremuri şi în condiţii învolburate şi fatidice pentru Biserică şi pentru ţară, Valerian Zaharia s-a confruntat în păstorirea sa cu mai multe conjuncturi neprielnice. Regimul comunist, ajuns la un apogeu al puterii, înlănţuise Biserica în chingile unei tot mai restrânse toleranţe şi severe supravegheri. Apoi, cei doi mari înaintaşi ai săi în scaunul episcopal, Roman Ciorogariu şi Nicolae Popoviciu, lăsaseră în urma lor o moştenire şi o faimă aproape imposibil de atins, mai ales că urmaşul lor, venit dintr-o îndepărtată zonă a ţării, nu cunoştea şi nu era deprins cu specificul atât de distinct al obiceiurilor şi mentalităţilor românilor din nord-vest. De aceea, imaginea sa are, pe lângă luminile şi realizările de necontestat, şi laturi controversate, uneori exagerate de cei subiectivi sau superficiali în aprecieri.
         Iată de ce este absolut necesar ca pentru a ilustra şi a evalua activitatea episcopului Valerian Zaharia în peri­oada când a ocupat scaunul vlădicesc al Oradiei să fie prezentat în contextul realităţilor politice şi bisericeşti ale vremii sale.

Biserica sub regimul stelei roşii de la răsărit
         Regimul comunist instaurat în România după 1944 a schimbat radical şi a modelat nu numai sistemul politic şi social după ideologia şi practica sovietică stalinistă din Rusia, folosită ca etalon suprem, ci a căutat să-şi sub­ordoneze prin mijloace dictatoriale brutale şi Biserica, alături de toate celelalte instituţii ale ţării, cerându-i în schimbul toleranţei şi a unei autonomii limitate loialitate şi chiar sprijin pentru politica sa.
         Calvarul şi martiriul Bisericilor Ortodoxe Ruse şi Albaneze au slujit drept avertisment concret despre ce s-ar putea întâmpla în caz de nesupunere sau înfruntare.
Sub impactul ocupaţiei sovietice, după 6 martie 1945 – momentul instalarii „legale” a comunismului la noi – s-a urmărit sistematic, pe toate căile malefice de opresiune şi dictatură, mergând până la arestări, deci­mare şi exterminare fizică a oponenţilor, impunerea unei strategii de eliminare definitivă a credinţei religioase şi a Bisericii sau cel puţin minimalizarea, izolarea şi trans­formarea instituţiei ecleziastice într-o anexă-instrument în mâinile regimului.
         Înverşunarea cu care a fost ameninţată, suprave­gheată şi persecutată Biserica Ortodoxă Română în acea perioadă ne îndreptăţeşte astăzi să afirmăm, fară putinţă de tăgadă, că ea a fost una din componentele esenţiale ale rezistenţei anticomuniste româneşti. Şi nu numai că a supravieţuit şi n-a putut fi anihilată la cotele majore spre care a fost pusă sub opresiune ci a continuat să fie vie şi lucrătoare în mijlocul românilor, chiar şi în limi­tele ce i-au fost impuse, rămânând până în 1989 singura instituţie din statul comunist ateu ce avea o altă ideolo­gie decât cea oficială, impunând această toleranţă prin rezistenţa ei şi mai ales prin ataşamentul şi prestanţa de care s-a bucurat continuu din partea populaţiei.
         Opoziţia Bisericii faţă de comunism s-a născut în chip firesc, încă de la cristalizarea acestei ideologii a celor fară de Dumnezeu. Instaurarea primului regim roşu din lume în Rusia, în 1918, a stârnit dintru început reac­ţii necontenite de condamnare, nu numai în societatea românească, ci şi în întreaga lume ecleziastică de la noi, în predici, articole, cărţi, conferinţe sau discuţii publice.
         Este binecunoscută, de exemplu, vehemenţa cu care episcopul Roman Ciorogariu înfierează în memorabila sa carte Zile trăite bolşevismul şi funestele sale conse­cinţe şi manifestări în societate şi în conştiinţele oame­nilor. La fel, când Basarabia a revenit în trupul ţării, dezrobită de sub ocupaţia sovietică, ierarhii noştri au stăruit în misiuni frăţeşti cu mare ecou în revitalizarea vieţii bisericeşti a românilor, astfel că într-un scurt răs­timp s-au clădit şi s-au reclădit peste 300 de biserici în ţinuturile dintre Prut şi Bug.
         Doctrina comunistă, construită unilateral numai pe fundamentele unei ştiinţe exclusiviste, a dus la declan­şarea unui adevărat război împotriva religiei, etichetată marxist ca „opiu al popoarelor”. în avântul „revoluţio­nar”, când se căuta eliminarea pe orice căi, şi mai ales prin forţă, a oricăror obstacole şi rezistenţe în calea pro­iectelor doctrinare pe care le voiau impuse despotic, au căzut zeci de mii de victime. în România 20 de episcopi ortodocşi au fost scoşi silnic din scaun, 1413 preoţi orto­docşi au fost aruncaţi în închisori, dintre care 126 au murit în temniţe, foarte mulţi au fost duşi la Canal ori deportaţi în Bărăgan.¹
Ierarhii şi personalităţile vieţii bisericeşti erau ţinuţi sub cea mai strictă supraveghere a Securităţii, amenin­ţaţi, şantajaţi, persecutaţi, fiind consideraţi elemente deosebit de nocive în „noua orânduire democratică”. Schiturile şi mănăstirile erau cotate ca „adevărate focare de activitate subversivă”.

Personalitatea providenţială a patriarhului Justinian
         După o perioadă îndelungată de acţiuni drastice ale arderii de tot din prima etapă stalinistă, statul comunist a desfăşurat strategic tactici de subversiune asupra Bisericii Ortodoxe, Biserica naţională, avându-se în vedere că prestigiul ei era foarte greu de eliminat şi de anihilat în conştiinţele oamenilor.
         Conducătorul providenţial pe care Dumnezeu 1-a hărăzit Bisericii noastre într-una din cele mai grele peri­oade de existenţă a fost patriarhul Justinian Marina, ales în această demnitate la 6 iunie 1948. El face parte din tagma marilor noştri cârmuitori bisericeşti, afirmându-se cu forţa unei personalităţi puternice şi vizionare, fiind înzestrat cu un excepţional spirit practic şi realist, exer­citat cu anvergura factorului de decizie cât se poate de hotărât, diplomat şi determinant.
         Asumându-şi cu înaltă conştiinţă rolul de conducător bisericesc la cel mai înalt nivel, cu obiectivul nu numai de a găsi soluţii de supravieţuire a Bisericii, ci şi de apli­care a unei strategii subtile şi complexe care să prote­jeze viaţa bisericească, chiar în condiţiile unei adaptări, în cea mai bună parte formale, patriarhul Justinian „a îmbinat într-o manieră originală compromisul cu rezistenţa, cedând în anumite domenii considerate imposibil de apărat, fie prea puţin importante pentru Biserică în acel moment şi căutând să reziste în acele puncte pe care le considera vitale”.²
         Având o capacitate organizatorică şi tactică excep­ţională, el a făcut o evaluare realistă a posibilităţilor Bisericii de a rezista în faţa regimului, precum şi a inte­reselor fundamentale pe care instituţia ecleziastică le avea şi în funcţie de acestea a acţionat cu înţelepciune şi perseverenţă, într-un demers complex ce a scăpat în bună măsură oficialităţilor cu care s-a confruntat. A cău­tat să găsească cel mai potrivit şi fructuos modus vivendi cu regimul politic comunist, încât, la un moment dat, un raport secret al Securităţii menţiona că „ în actuala situaţie, Partidul nu se poate lipsi de bunăvoinţa Patri­arhului”. ³
         A folosit cu multă abilitate în folosul Bisericii rela­ţiile personale cu Gheorghiu-Dej, bazate pe aportul ce şi 1-a adus pe când era doar preot în Vâlcea la ascunde­rea grupului acestuia după evadarea lor din lagărul de la Târgu Jiu. Sub o astfel de protecţie, a neutralizat şi chiar a dominat de multe ori pe fruntaşii Partidului şi în spe­cial pe ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, un înverşunat adversar al său.
         O apreciere deosebită a acordat patriarhul Justinian ierarhilor ardeleni din aceea vreme, care au dus atâta prestigiu scaunelor vlădiceşti de la Sibiu, Cluj, Oradea, Arad şi Timişoara. O relaţie foarte apropiată a păstrat cu mitropolitul Nicolae Bălan, împreună cu care a luat multe decizii de importanţă crucială pentru Biserică. Bălan a fost cel mai mare sprijin al lui Justinian în acţiu­nile sale de rezistenţă.
         Cu prilejul vizitei întreprinse în eparhiile din Ardeal şi Banat, patriarhul a declarat cu nedisimulată satisfac­ţie: realizat sudura completă cu ierarhii ardeleni. Sfântul Sinod fără ei nu înseamnă nimic. Cu ei alături poţi înfrunta orice furtună “⁴.
         Concepţiile sale privind adaptarea şi convieţuirea cu statul comunist se regăsesc expresiv în formula „ aposto­lat social”, ce a dat titlu volumelor sale de cuvântări, 12 la număr, definindu-1 ca om al faptei şi acţiunii concrete adaptate la condiţiile existente.
în cartea sa, „Biserica Ortodoxă în timpul regimului comunist. însemnări zilnice “, Dudu Velicu, fost secretar al lui Miron Cristea şi apropiat al lui Justinian, îl cali­fică astfel: „In formă democrat şi pro, în fond ţărănist şi contra, om de dreapta. Pro forma, el este dispus să accepte, ca patriarh – şef al Bisericii – toate reformele guvernului în domeniul bisericesc şi să sprijine regimul. In fond el nu ia nici o iniţiativă, ci încurajează clerul la lupta pasivă de rezistenţă împotriva guvernului”.⁵
         Acest caracter de dualitate al gesturilor şi acţiunilor sale au contrariat pe mulţi, facându-i să nu înţeleagă că în realitate politica sa era de fapt o diplomaţie rafinată, cu conotaţii complexe, menită să salveze sub aceste apa­renţe însăşi fiinţa Bisericii⁶. El lăsa să se perceapă că este un om al regimului, dar în realitate a fost un mare om al Bisericii, dominând cu personalitatea sa viaţa eclezias­tică din România timp de trei decenii.

Treptele urcuşului lui Valerian Zaharia
         Tot ca un „om al regimului” a fost cotat în anii de început ai „dictaturii proletariatului” în ţara noastră şi Valerian Zaharia.
         S-a născut la 6 noiembrie 1905, în satul Muncel din ţinutul Putnei, în Moldova, din părinţii Gheorghe şi Ruxandra, dar crescut în Azilul din Brăila, căci mama
sa a murit timpuriu, iar tatăl s-a călugărit. După şcoala primară, se îndreaptă spre Seminarul Sfântul Andrei din Galaţi, iar apoi, în anul 1927, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, absolvită în anul 1931, cu licenţa Regulile monahale, după Sfântul Vasile cel Mare şi Sfinţii Părinţi.
         Devine apoi, pe rând, profesor la Seminarul peda­gogic din Bucureşti, secretar al Şcolii de cântăreţi bise­riceşti a Patriarhiei din Bucureşti, protopsalt în strana bisericii Spirea Veche din capitală, pedagog la Semina­rul monahal Cernica.
         La 28 septembrie 1932, intră în cinul monahal şi este hirotonit a doua zi ierodiacon, fiind numit peste un an director al Seminarului. La 4 noiembrie 1935, urcă treapta preoţiei şi primeşte, în 1938, rangul de arhiman­drit.
         Între 1940-1941, funcţionează la cel mai vechi semi­nar din ţară, Veniamin Costache din Iaşi, apoi profesor la Ploieşti şi stareţ al Mănăstirii Ghighiu, după care este numit exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureş­tilor şi stareţ al Mănăstirii Câmpulung Muscel. Colabo­rează intens în presa capitalei, între 1946-1951, la zia­rele Naţiunea şi Universul. în 1948, îl găsim ca stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti⁷.
         Era de-acum un nume în plină ascensiune, sprijinit de ministrul Stanciu Stoian, care 1-a numit inspector în cadrul Ministerului Cultelor. Nu a fost singurul cle­ric care a avut funcţii în acest Minister. Aici au activat profesorul Liviu Stan, reputatul jurist al Bisericii, preo­tul Ioan Vască, iar preotul Constantin Burducea a fost chiar ministru, atrăgându-şi binecunoscuta caracterizare: „Constantin Burducea, când cu steaua, când cu crucea “.
         Ministrul Stanciu Stoian îl va sprijini pe Valerian Zaharia să acceadă la un scaun episcopal. în iunie 1949, s-au desfăşurat alegeri pentru scaunele vacante de la Iaşi, Roman şi Galaţi, între candidaţi fiind şi arhimamdritul Valerian, alături de Antim Nica, Teoctist Arăpaşu şi alţii. A fost fără succes .
         Tot în această perioadă, cei trei au candidat pentru un post de episcop vicar patriarhal, câştigând Teoctist. Ceva mai târziu şi Antim Nica a fost numit în cel de-al doilea post de episcop vicar la Patriarhie. Valerian Zaharia a rămas din nou pe dinafară, pe de o parte din cauza mai multor conflicte deschise, pe fondul firii sale irascibile, iar pe de altă parte datorită incriminării din partea oficia­lităţilor a trecutului său, catalogat drept legionar. într-un memoriu înaintat CC al PRM se spunea despre Valerian Zaharia: „Fost comandant legionar în Iaşi, director al Seminarului Teologic „ Veniamin Costache”, cel care ca elevii seminarului a dărâmat în 1940 Sinagoga cea Mare de la Râpa Galbenă, a fost amnistiat de Anto- nescu. Colegul lui, preofesorul Golimas, fostul director al Liceului Naţional din Iaşi, care a participat cu elevii lui, alături de Valerian Zaharia, la dărâmarea marii sinagogi, este închis. Pentru pretinsele servicii ce zice că le-a adus regimului nostru, prin articole de presă, este destul libertatea de care se bucură. ⁸
         Garda de Fier a fost o mişcare totalitară de dreapta ce şi-a căutat legitimarea prin promovarea naţionalismului ortodox. Apărând ca un deziderat al generaţiei interbe­lice, pentru mulţi români, şi mai ales pentru intelectu­ali de frunte, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, mişcarea legionară a reprezentat la început un proiect naţional de regenerare morală, religioasă şi cul­turală a României Mari. Şi preoţii au început să devină între cei mai devotaţi şi mai activi propagandişti legio­nari. Imaginea preotului îmbrăcat în odăjdii alături de tineri în cămaşă verde a devenit unul din cele mai impor­tante simboluri legionare, spre a desemna caracterul său religios alături de cel naţionalist.⁹ Mai târziu, când poli­ticianismul aberant a deturnat şi a compromis orienta­rea şi acţiunile mişcării, alunecând în violenţe şi crime, însuşi patriarhul Miron Cristea, numit prim ministru după instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, a înfierat deturnarea idealurilor creştine şi naţionale pe care se sprijinise mişcarea la obârşiile sale.
         După 1945, autorităţile comuniste nu au ezitat să pună eticheta infamantă de legionar multora dintre opo­nenţii regimului, chiar dacă nu au avut un trecut legio­nar efectiv, pentru a-i compromite şi persecuta, dar mai ales pentru a-i anihila prin şantaj. în acest context, foarte mulţi dintre colaboratorii patriarhului Justinian, şi chiar el însuşi, au fost catalogaţi drept legionari şi trataţi ca atare de oficialităţi şi temuta securitate.
Aşadar, nu trebuie să mire pe nimeni că fie şi numai pentru episodul cu sinagoga Valerian Zaharia a fost eti­chetat drept legionar, cu scopul evident de a fi oprită ascensiunea sa ca ierarh.
         Metoda şantajului s-a dovedit a fi foarte eficace, ani­hilând pe adversari şi determinând cel puţin docilitatea celor în cauză, „cuminţirea” şi rezultanta finală de „a se da pe brazdă”, ca astfel dosarul său să fie îngropat. Orice tentativă de trişare era aspru pedepsită, până la cele mai grele forme.
         Arhimandritul Valerian Zaharia a trecut şi el prin acest „purgatoriu” şi şi-a dat silinţa să convingă că este „omul regimului”, fiind răsplătit chiar cu o funcţie în
Ministerul Cultelor. Abia după ce a trecut probele ce au convins definitiv autorităţile, a primit unda verde către episcopat, cu întărirea de a putea trece peste neîncrede­rea şi chiar ostilitatea patriarhului, cu care nu o dată a intrat în competiţie şi discordie .

Un ierarh sub aureola martiriului: episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei
         Prilejul promovării sale s-a ivit curând, când a fost adus în prim-planul atenţiei generale „cazul Nicolae Popoviciu”. Fronda făţişă a eruditului şi reputatului epi­scop al Oradiei în confruntarea cu realităţile tot mai stri­gătoare la cer ce încercau să strivească Biserica şi rându­ielile sociale înfloritoare ale României Mari au căpătat accente din ce în ce mai ardente. Se cuvine însă să rele­văm un lucru esenţial, anume că neâncovoiatul ierarh nu s-a ridicat împotriva regimului comunist în sine, potrivit preceptelor scripturistice, ci în chip explicit împotriva amestecului brutal, arbitrar şi dictatorial al autorităţi­lor fără Dumnezeu în lucrarea şi instituţia Bisericii, cu scopul evident de a o minimaliza şi a o distruge.
         Încă din anul 1948, Nicolae Popoviciu a ţinut în catedrala episcopală Biserica cu Lună o serie de predici fulminante împotriva flagrantelor abuzuri ale regimului contra Bisericii, a învăţământului religios, a monahis­mului. Deşi părea o luptă inegală şi neloială, ierarhul nu era utopic ci doar tributar tot mai puternicelor convin­geri generale în iminenţa unui război între Statele Unite ale Americii şi URSS, prin care sovieticii ce au impus în Europa de est regimurile comuniste vor fi fară îndoială izgoniţi şi astfel lucrurile vor reintra în normal. Jntr-o vreme în care imensa majoritate a preoţimii — ca şi a întregii populaţii – credea într-o apropiată şi iminentă venire a americanilor, patriarhul, aproape singur, pro­fesa o totală necredinţă în acest sens, iar timpul a dove­dit că a avut dreptate. “¹⁰
Iritarea autorităţilor a crescut şi din cauza acutizării conflictelor între ierarh şi oamenii regimului ce i-au fost impuşi drept colaboratori: vicarul revenit Andrei Coman, David Dănilă, şeful cadrelor şi Vasile Moga, omul de serviciu de la Episcopie. Astfel că în faţa acţiunilor tot mai făţişe şi mai provocatoare ale episcopului puterea era ferm hotărâtă să-1 înlăture din scaunul episcopal.¹¹
         Patriarhul i-a sărit în ajutor, sfatuindu-1 să renunţe măcar în parte la fronda sa. I-a spus: Ocultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu. “ⁿ Justinian îl aprecia şi îl admira, dar în acelaşi timp se temea că episcopul putea fi arestat, iar în locul lui ar fi putut veni o persoană obe­dientă regimului, slăbind astfel unitatea Sfântului Sinod. Insă netemătorul vlădică era hotărât să nu cedeze în nici un chip, drept pentru care autorităţile au cerut Bisericii să tranşeze în forţă diferendul.
Pregătind şedinţa sinodală hotărâtoare, înţeleptul patriarh a pus pe ordinea de zi, alături de examinarea situaţiei episcopului Nicolae Popoviciu, şi discutarea comportamentului vicarului Andrei Coman, cel care, în expresia lui Justinian, „a adâncit prăpastia dintre Popo­viciu şi autorităţi”. Intâistătătorul Bisericii anticipa că în cazul în care se vor ridica concomitent cele două cazuri, guvernul, pentru a nu pune în pericol unificarea reali­zată în 1948, să renunţe la amândouă, iar Popoviciu să rămână episcop, chiar dacă ar urma să fie transferat „dis­ciplinar” la Galaţi, departe de Oradea, unde scaunul era vacant.
         Însă regimul nu mai era dispus la nici o conciliere. La 2 octombrie 1950, patriarhul a fost chemat de Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, care i-au dat ultimatumul pentru pensionarea forţată a episcopului de la Oradea: „Capul lui Nicolae Popoviciu sau ruperea realţiilor Sta­tului cu Biserica!” în acest fel, Sf. Sinod a fost forţat să-1 sacrifice pe unul din cei mai valoroşi membri ai săi, iar cuvintele lui, la sfârşitul funestei şedinţe: „comuniştii nu se opresc la jumătatea drumului, când e vorba de dis­trus Biserica “¹³ au desemnat profetic că acel moment a reprezentat un vârf al disputei regimului comunist cu Biserica, după care, treptat, Statul şi-a întărit tot mai mult puterea şi dominaţia, mai ales după moartea mitro­politului Nicolae Bălan, în 1955, cînd s-a prăbuşit ulti­mul stâlp al vechiului Sinod şi cel mai mare sprijin al Patriarhului Justinian în acţiunile sale de rezistenţă.

În scaunul vlădicesc al Episcopiei Oradiei
         Succesorul în scaunul episcopal al Oradiei a fost desemnat după mai bine de un an de la vacantare, can­didând Antim Nica, Teoctist Arăpaşu, Nicolae Mladin şi Valerian Zaharia. La 11 noiembrie 1951, Colegiul Electoral al B.O.R. l-a ales pe arhimandritul Valerian, hirotonit întru arhiereu la 13 noienbrie în catedrala patri­arhală din Bucureşti de către mitropoliţii Nicolae Bălan al Ardealului şi Firmilian Marin al Olteniei, împreună cu episcopul Teofil Herineanu al Romanului şi Huşilor. A fost instalat ca episcop în catedrala Biserica cu Lună din Oradea de către mitropoliţii Nicolae Bălan şi Vasile Lăzărescu al Banatului şi episcopii Andrei al Aradului şi Nicolae Colan al Clujului.
         În cuvântarea sa, noul episcop facea acestă făgădu­inţă: „Voi căuta ca prin veghe continuă, prin muncă stă­ruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefăţarnică, să fiu mereu în mijlocul credincioşilor, ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea harului în a cărui slujire sunt pus. ^u14
          Şi într-adevăr, noul ierarh a păşit cu hărnicie în lar­gul ogor al eparhiei Oradiei, care în acea vreme, dato­rită desfinţării Episcopiei Maramureşului, alături de alte eparhii din ţară, în condiţiile în care regimul a căutat să restrângă activitatea pastorală şi misionară a ierarhilor, se întindea în teritoriul celor două mari regiuni, Crişana şi Baia Mare, potrivit împărţirii administrativ-teritoriale din acea vreme. Practic era vorba de Bihor, Satu Mare, Maramureş şi Sălaj, cu 29 de protopopiate, 603 parohii şi un număr de 832.000 de credincioşi.¹⁵
         Dintru început, a reorganizat Consiliul Eparhial şi şi-a desemnat colaboratorii direcţi. L-a demascat şi 1-a înlăturat pe vicarul Andrei Coman, înlocuindu-1 cu dr. Pop Carol, tot revenit, dar cu multă prestanţă, iar din 1956 i-a fost vicar arhim. dr. Paul Augustin, de asemenea fost unit. A păstrat câţiva consilieri deosebiţi ai episco­pului Nicolae Popoviciu, cum au fost Ioan Guiaş, Aurel Muşet, Cornel Moga şi Florian Horgea. Constantul om de bază şi de rară probitate i-a fost Nicolae Păcală, des­pre care spunea adesea: „Câtă vreme îl am pe părintele Păcală ca şi consilier administrativ, dorm liniştit. ” Fire independentă, n-a suferit ca cineva, chiar oameni ai regimului, să se amestece în administraţia Episcopiei. Replica sa: Eu sunt episcop aici!” îi descuraja pe nea­veniţi, dar i-a adus şi multe neplăceri, mai ales din par­tea oficialităţilor comuniste, pentru ca în cele din urmă astfel de atitudini să-1 coste chiar scaunul episcopal.
         Sub virulenţa verbală se ascundea însă o mare căl­dură şi bunătate, specific moldovenescă. îmi povestea nea Gheorghe, omul de serviciu de la reşedinţă, că într-o toamnă 1-a rugat pe Preasfinţitul să-i dea nişte scânduri din curtea din spate a Episcopiei. Omul îşi făcea o căsuţă şi nu se ajungea cu banii. A spus că va plăti în primăvara anului următor. S-a ţinut de cuvânt şi înainte de Paşti a venit cu banii. Episcopul i-a spus: ,J)u-te cu banii şi cumpără familiei tale cele necesare de sărbători şi adu- mi bonurile de la magazin “.
         Era uneori aspru cu preoţii, mai ales la Sfintele Litur­ghii arhiereşti, căci îi plăcea solemnitatea liturgică şi buna rânduială la slujbe. Dar în acelaşi timp a ajutat băneşte pe foarte mulţi preoţi săraci, i-a sprijinit şi i-a apărat pe cei aflaţi în necazuri sau năpăstuiţi de abuzu­rile autorităţilor. Admonesta tăios pe protopopii ce nu-şi ocroteau preoţii, nu cruţa pe cei lipsiţi de caracter sau obedienţi faţă de regim.
         În vremea sa, datorită refugiului multor preoţi în perioada horthistă, precum şi a locurilor foarte puţine la seminar şi la Facultatea de Teologie din Sibiu, erau foarte multe parohii vacante. In anii ’60, când s-au desfă­cut chingile închisorilor pentru deţinuţii politici, episco­pul Valerian Zaharia a avut curajul, foarte rar în vremea aceea, să le ofere acestora parohii, expunându-se unor măsuri drastice din partea stăpânirii politice. Este bine ştiut că acestor damnaţi ai furiei roşii nu li se oferea pe atunci decât locurile la munca de jos, prelungindu-li-se în acest fel condamnările pe toată viaţa, lor şi familiilor lor, ca unor paria ai societăţii. De exemplu, venerabi­lul părinte profesor universitar de teologie Teodor Savu, doctor de Cernăuţi, după ce şi-a ispăşit o cruntă deten­ţie politică pentru că a fost intermediar între episcopul Nicolae Popoviciu şi doi trimişi ai exilului românesc din Paris, care-1 chemau să li se alăture, după eliberare a fost o bună vreme pontator la o staţie de balotat paie din Cefa şi apoi contabil la C.F.R. Aflând despre dânsul, episco­pul Valerian 1-a încadrat la centrul eparhial şi l-a luat ca diacon al său, fiindu-i un sfetnic de mare nădejde.
         O atenţie consecventă a acordat chiriarhul teologilor din eparhie, pe care îi vizita la facultate, oferindu-le pri­oritar parohii cu condiţii cât mai atractive.
Părintele Dumitru Toduţ, numit de episcopul Vale­rian în parohia Abram, de lângă Marghita, a fost eroul unei întâlniri mai deosebite cu ierarhul său. Era înaintea examenului de licenţă şi întrucât părinţii nu-i putuseră achita taxele şcolare în ultimul an, conform unei hotărâri a conducerii Institutului din Sibiu, nu a fost primit la ultimele examene. Disperat, a venit în audienţă la epi­scop, cerând clemenţă. A explicat că părinţii săi avuseră o batoză proprie, motiv pentru care noul regim i-a eti­chetat că ar fi chiaburi şi le-au confiscat tot ce aveau. Ba l-au şi dat afară pe fiul lor de la Politehnică, după doi ani de facultate.
         Episcopul n-a vrut să creeze un precedent, căci mai erau şi alţi studenţi în aceeaşi situaţie şi 1-a refuzat. A urmat un schimb de replici mai aprinse, după care a fost dat afară. Nemaiavând ce pierde, studentul i-a trântit la plecare: ,,/es ca de la un tiran, nu ca de la un părinte ” şi a coborât pe scări. La care episcopul a trimis pe secretar să-1 recheme, a sunat la Sibiu să-1 păsuiască de taxe şi i-a dat parohia Abram, ca din primele salarii, eşalonat, să-şi plătească datoria.

În slujba idealului ca toţi să fie una
         O problemă bisericească din acea vreme, de mare importanţă şi anvergură, a fost revenirea greco-catolici- lor la ortodoxie. Actul de întoarcere la Biserica Mamă a fost socotit un moment fundamental al unităţii neamului şi o şansă pentru români de a fi din punct de vedere creş­tinesc o turmă şi un păstor. Deşi s-a împlinit în condi­ţiile specifice ale regimului dictaturii comuniste, în forţă, patriarhul Justinian 1-a privit prin prisma superioară a beneficei reconcilieri bisericeşti, bineştiind că ruptura ce s-a produs în Transilvania la anul 1700 s-a datorat unor intervenţii şi interese străine de neam.
         Înfăptuită formal la 3 octombrie 1948, reîntregirea bisericească trebuia apărată şi consolidată în faţa multor potrivnici ai acestei împăcări între fiii aceluiaşi popor, sprijiniţi intens de Vatican. Aşa încât patriarhul a iniţiat o strategie susţinută, pe termen lung, în favoarea înche­gării climatului general pentru restabilirea unităţii con­fesionale în toate parohiile afectate.
         Dintru început, s-a acordat o atenţie deosebită pre­oţilor reveniţi, în ceea ce priveşte numirea în parohii şi promovarea în posturi administrative. Trei astfel de pre­oţi au fost onoraţi cu posturi de vicari eparhiali: Traian Belaşcu la Arhiepiscopia Sibiului, Sabin Truţia la Epi­scopia Clujului şi Andrei Coman la Episcopia Oradiei. La fel, şi câte un consilier eparhial, iar 50% din membrii Adunării eparhiale ardelene şi din deputaţii eparhiali la Adunarea Naţională Bisericească erau dintre preoţii şi mirenii reveniţi.                                              în corpul profesoral al celor trei Insti­tute Teologice universitare din Cluj, Sibiu şi Bucureşti au fost promovaţi profesori şi preoţi uniţi.
         Întrucât foştii episcopi greco-catolici au refuzat in corpore numirea în scaunele episcopale ortodoxe ce li s-au oferit, în 1949 a fost ales ca episcop al Romanului şi Huşilor tânărul preot celib revenit Teofil Herineanu, care în 1957 a fost mutat la Cluj, spre a media un climat propice în această zonă atât de sensibilă.
Numirea lui Valerian Zaharia în scaunul episcopal al Oradiei a fost legată şi de această cerinţă a vremii de a fi, ca vechi ortodox, un factor stabilizator al statornicirii şi consolidării revenirii uniţilor la Ortodoxie.
         Eforturile sale în această direcţie au fost pe măsură, întrucât într-o arie destul de largă a eparhiei erau paro­hii foste greco-catolice, ierarhul a susţinut intens o acti­vitate misionară propice, prin dese vizitaţii canonice, slujbe arhiereşti, predici adecvate, cărţi, multe articole în publicaţiile noastre, înlesniri parohiilor şi preoţilor, căldură sufletească, tact pastoral.
         A reuşit să scape din timp de vicarul funest Andrei Coman, acel cal troian prin care uniţii din rezistenţă cău­tau să submineze Biserica Ortodoxă, punându-se toto­dată şi în solda regimului. Episcopul Valerian a colabo­rat fructuos cu preoţi reveniţi, pe care i-a numit în funcţii eparhiale, împunându-se prin tactul şi personalitatea sa.

Ierarhul cărturar
         Un alt domeniu în care Valerian Zaharia a avut rea­lizări deosebite, mult peste cele ale altor ierarhi con­temporani a fost cuvântul tipărit. în condiţiile în care securitatea şi cenzura draconică a Ministerului Cultelor îşi dădeau mâna ca să restrângă atât litera cât şi spiritul puţinelor publicaţii bisericeşti îngăduite, editura Epi­scopiei Oradiei a fost printre cele mai prolifice. Tipo­grafia Diecezană de la subsolul reşedinţei episcopale a mai scos, înainte de a fi confiscată de autorităţi, multe cărţi, chiar dacă revista ciorogariană Legea Românească a fost interzisă.
         Condeiul fostului redactor şi publicist de la ziarele Naţiunea şi Universul a fost cât se poate de prolific, valoros şi de actualitate, aşa cum atestă înşiruirea crono­logică a titlurilor cărţilor sale.
                  1953 Soborul Popoarelor,
                  1953 Pace şi Libertate;
                  1953 îndrumător Pastoral;
                  1954 Unele probleme ale Războiului şi Păcii;
                  1954 Munceşte şi te roagă;
                  1954 Pogorât-a pe cei puternici şi a înălţat pe cei smeriţi;
                  1954 Pace şi îmbelşugare;
                  1954 învierea şi pacea, faţă de rătăcirile altora;
                  1955 Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi- Concordanţă biblică;
                  1955 Buruieni crescute în umbra Bisericii;
                  1955 Taina mântuirii oamenilor;
                  1955 Atomocraţie sau democraţie;
                  1955 Comuniune de luptă şi de credinţă;
                  1955 Temeiul vieţii omului;
                  1956 Carte de învăţătură ortodoxă;
                  1957 Tâlcuiripastorale;
                  1958 Alege deci viaţa. Spectrul Hiroshimei sau duhul Păcii;
                  1965 Slujind Ortodoxia.
         Pline de originalitate şi actualitate sunt şi Pastoralele sale de Paşti şi de Crăciun, precum şi articolele din Tele­graful Român, Mitropolia Ardealului ş.a. In fiecare an, Episcopia Oradiei a scos câte un almanah bisericesc, cu purtarea sa de grijă dar mai ales cu foarte multe colabo­rări personale de valoare.
         S-a preocupat îndeaproape şi a intervenit adesea la autorităţi pentru reparaţii de biserici şi case parohiale, chiar şi pentru construirea unor lăcaşuri noi, ceea ce era foarte greu de realizat pe atunci.
         A făcut multe vizite pastorale în parohii, până în cele mai îndepărtate sate, era slatos, îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii, având mereu în buzunare cruciuliţe şi ico­niţe, pe care le oferea cu dărnicie.
         În tonul epocii, a fost un neostenit militant pentru pace, fiind delegat să participe la câteva congrese inter­naţionale ale luptei pentru pace. A susţinut mai multe conferinţe, în ţară şi în străinătate.

Scoaterea silnică din fruntea Eparhiei Oradiei
         Prin firea sa năvalnică şi nesuferind amestecul auto­rităţilor în activitatea lui, a intrat adeseori în conflicte şi disensiuni adesea ireconciliabile. Multe înfruntări a avut cu împuternicitul regional al cultelor, Nicolae Melenco, fost ofiţer de carieră, ceea ce i-a atras o faimă negativă în faţa oficialităţilor şi a stârnit nemeritate reclamaţii defăi­mătoare menite să-1 discrediteze şi să-i îngroaşe dosarul.
         Un moment de culme s-a petrecut în anul 1969, când a luat atitudine hotărâtă împotriva desfiinţării mai mul­tor mănăstiri şi scoaterii călugărilor şi călugăriţelor din chinoviile lor, ceea ce 1-a făcut să protesteze energic în Sfântul Sinod, după care a spus: „Decât să-mi desfiintez mănăstirile şi să-mi fugăresc preoţii şi călugării mai bine îmi dau demisia şi mă retrag într-o mănăstire ca să o apăr”¹⁶
         Un alt episod tensionat s-a petrecut în cadrul unui sinod mitropolitan al Ardealului, când episcopul Vale­rian a respins categoric conlucrarea în probleme eparhi­ale proprii cu episcopul vicar al Mitropoliei de la Sibiu, Visarion Răşinăreanul, conform unei decizii a Sfântului Sinod privind rolul ierarhilor vicari alături de episcopi şi mitropoliţi. în această situaţie, patriarhul şi sinodalii au condamnat unanim atitudinea sa de nesupunere faţă supremul for bisericesc şi, în consecinţă, au cedat inter­venţiilor tot mai insistente ale oficialităţilor puterii de a-l pune în retragere.¹⁷
         Considerat cu totul incomod pentru regim, sub pre­siunea lui Emil Bodnăraş, unul din preaputernicii epo­cii, episcopul Valerian Zaharia a fost demis din funcţie şi pensionat împotriva voinţei sale în şedinţa sinodală din 12 decembrie 1969. I s-a stabilit domiciliul forţat în Bucureşti, spre a putea fi supravegheat şi după ce a pere­grinat pe la mai multe biserici din capitală, s-a stabilit la parohia bisericii Podeanu, unde a găsit căldura şi ocro­tirea în ultimii ani de viaţă la familia părintelui Vasile Ailioaiei. în anii de după pensionarea sa a trimis zeci şi zeci de memorii către autorităţile bisericeşti şi de stat, cerând insistent repunerea sa într-un scaun episcopal.
         S-a mutat la cele veşnice în ziua de 13 martie 1996, la aproape 91 de ani şi a fost înmormântat în curtea bise­ricii Podeanu, unde şi-a pregătit din vreme locul de veci.
         Acum, când sita timpului a cernut tot ceea ce epi­scopul Valerian Zaharia al Oradiei a lăsat posterităţii şi eparhiei pe care a deservit-o cu dăruire în vremuri atât de potrivnice, se cuvine să reevaluăm şi să înscriem definitiv în cartea netrecătoarei cinstiri chipul adevăratei sale fiinţe şi slujiri bisericeşti.

⁰¹  Vasilc Manea, Cicerone Ioaniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, Biserica Ortodoxă, Ed. Patmos, 1988, p.7.
⁰²  George Enache, Adrian Nicolae Pctcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Bucureşti, 2009, pil-
⁰³  Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958, voi. I, Institutul naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2001, p.5.
⁰⁴  George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 152.
⁰⁵  Idem, p. 130.
⁰⁶  Ibidem.
⁰⁷  Valerian Zaharia, Slujind Ortodoxia, Oradea, 1965, p. 4-11.
⁰⁸  Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., p.237.
⁰⁹  Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30, Ed. Polirom, 2007, p. 149.
¹⁰  Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, laşi, 2008, p. 206.
¹¹  George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 160.
¹²  Ibidem.
¹³  Idem, p. 162.
¹⁴  Pr. Ioan Aurel Bolba, Episcopii ortodocşi ai Oradiei, Con­stanţa, 2008, p. 71.
¹⁵  Almanahul creştin ortodox pe anul 1950, Oradea, p. 51-74.
¹⁶  Pr. Ioan Bolba, op. cit., p. 72.
¹⁷  George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România con­temporană, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 150-151.