HOREA, CLOŞCA ŞI CRIŞAN, EROII REVOLUŢIEI  DE LA 1784-1785 

Horea,Cloşca şi Crişan, mari bărbaţi, mari barbarii şi mari învăţăminte din istoria neamului! ,,225 ani! O hartă a suferinţei, jertfei româneşti, a sacrificiului comun şi individual devenite virtuţi şi adăugate la portretul statornic al poporului român. Trecerea a 225 de ani de la revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan, nu este doar o privire retrospectivă asupra unui areal al frământărilor sociale din Munţii Apuseni ci chiar frunza lor îndoliată de nedreptăţi strigătoare la cer, purtând amprenta unui jug străin, a unui flux eldoradic pentru stăpânirea comorilor adâncurilor, a bogăţiilor sale, din care respiraţia aurului rămâne şi azi vânăta floare de colţ.’’[1]

A trebuit să se nască un HOREA pe numele adevărat NICULA VASILE–URSU, care ,,horea’’ cu glasul duios şi ,,doinea’’ frumos din fluier – în tinereţe fiind şi cantor în strana bisericii – moţ sărac, înzestrat cu calităţi native deosebite, din Arada, un cătun al Albacului, ca să-şi reverse albia de înţelepciune într-o unire sfântă cu Cloşca şi Crişan, ca vitejia lor să ia forma unei flăcări, devenită vâlvătaie, sprijinită pe braţele vânjoase ale moţilor. Istoria Europei îi simţise pulsul de cremene, ascuţişul dârzeniei, duhul lui de sămânţă şi lance. Revoluţia lui Horea Cloşca şi Crişan avea să rămână scrisă cu litere mari în calendare, prin care  străluceau şi strălucesc încă, ca o pată uriaşă de sânge, tragerea lor pe roată, într-o formă sau alta la Alba Iulia. Aşa s-a scris cu sânge de iobag  român, însetat de  libertate şi dreptate şi s-a încheiat aceasă răzvrătire a românilor din Ţara Moţilor şi aproape întreg teritoriul Transilvaniei care, cu cinci ani înainte de Revoluţia Franceză de la 1789, luptau pentru aceleaşi idealuri ale omenirii.[2]

Pentru împlinirea acestui ideal, au avut şi precursori de nădejde, în persoana călugărului VISARION SARAI, care în l744 a condus mişcarea românilor împotriva unirii cu Biserica Romei, provocând mari mişcări populare şi tulburări religioase cu ramificaţii până  în părţile crişene, iar între 1757–1760 pe SOFRONIE de la CIOARA, care şi el a ridicat ortodocşii împotriva ,,UNIAŢIEI’’, convocând şi un sinod  local la Alba Iulia între l4 şi l5 februarie l761, în care s-a revendicat deplina libertate a cultului ortodox pentru românii  transilvăneni şi care n-a putut fi înăbuşită decât numai cu sprijinul armatei.[3]

Răscoala moţilor Horea, Cloşca şi Crişan nu a fost numai o isbucnire a amărăciunii populare, contra împilătorilor neomenoşi, ci o conştientă ridicare, contra ordinii sociale feudale, cu un program nou pe care-l formulează în condiţii de capitulare.[4]

În timp ce populaţia ortodoxă din Oradea serba cu mare însufleţire momentele sublime ale punerii pietrei de temelie a noii biserici, flăcările revoluţiei populare a românilor din Munţii Apuseni, prefigurau zorile vremurilor moderne. Exploziile mişcărilor de emancipare naţională care au caracterizat secolul al XVIII – lea în istoria Transilvaniei, au reprezentat cea mai importantă acţiune socială, îndreptată împotriva constrângerii feudale şi au evidenţiat un sens naţional românesc extrem de puternic, evidenţiat de către documentele de epocă, cât şi un puternic aspect social, dat fiind faptul că marea majoritate a iobagilor exploataţi erau români. [5]

9  NOIEMBRIE 1784, ,,PIATRĂ FUNDAMENTALĂ’’ ÎN ISTORIA BISERICII CU LUNĂ .

În vara anului 1784, cei doi reprezentanţi ai comunităţii ortodoxe din Oradea, MIHAI PÜSPÖKI şi  MIHAI KRISTOFF, nobili, versaţi în legi şi puternic ataşaţi credinţei ortodoxe, au fost primiţi de Împăratul IOSIF al II–lea la Viena, obţinând aprobare pentru zidirea bisericii, pecetluind-o la 27 septembrie 1784: ,,Vestit Judeţ, Credincioşii de ritul grecesc neunit domiciliaţi în Oradea Mare, conform cererii lor umilită aici în copie alăturată, ceruse dela Tronul Regal ca să li se admită graţios din mai multe motive exerciţiul liber al religiunii lor: Majestatea Sa Cezaro-Regească din dar şi graţie specială, aprobă cererea şi cu bunăvoinţă s-a îndurat a acorda dreptul de a exercita particular cultul lor. Această binevoitoare rezoluţie regească, la graţiosul ordin regal, Consiliul Locţiitor Regesc o comunică Vestitului Judeţ…, Dat în Consiliul Locţiitor Regal Ungar la Pojon în ziua de 27 Septembrie 1784’’. [6]

O legendă din acea vreme,care circula printre bătrânii din oraş relata faptul că, în toamna anului 1784 împăratul Iosif al II – lea, trecând prin Oradea pe podul de pe Crişul Repede, câţiva credincioşi ortodocşi i-au aruncat petiţia lor în caleaşcă. Împăratul a oprit şi citind petiţia, şi-a exprimat dorinţa ca personal să pună piatra de temelie a bisericii ortodoxe. Din păcate, împăratul n-a fost prin Ardeal, precum nici în Oradea în acele momente fierbinţi, mai ales că la 1 noiembrie 1784 a izbucnit revoluţia românilor din Ţara Moţilor.[7]

Pe baza aprobării din 27 sept.1784, comunitatea ortodoxă aşază în grabă la 9 noiembrie 1784, piatra de temelie pentru zidirea noii biserici cu binecuvântarea episco-pului Petru Petrovici al Aradului, sintetizând anii de suferinţă ai Ortodoxiei sub stăpânire străină cât şi împlinirea idealurilor de emancipare naţională şi religioasă ale românilor bihoreni.

„PISANIA”, săpată în piatră, pe timpanul de deasupra cafasului corului – este redactată în trei limbi, potrivit naţionalităţii ortodocşilor de atunci: în româneşte, în greceşte (pentru macedo-românii  numiţi şi ’’greci’’) cât şi în sârbeşte.

Redăm acum textul PISANIEI în limba română,  înscrisă pe partea de miazănoapte a cafasului: ’’Zidire a Bisearicii acestia Temeiul cel din început sau pus în anul 1784 în 9 zi noem cu Voia şi slobozenie a Preaînălţatului Imperat Romanilor IOSIF al II le căruia fie pomenire vecinică stepanind în Eparhie Aradului Episcopul Petru Petrovici Fiind Proto-presviter Oradiei Mari Georgie Ranisavlevici. Iară Mihai Pioşpechi şi Mihail Criştof  Titori. Sau zidit cu chieltuiala Norodului Dreptcredincios Neunit de neam Grecesc Romă-nesc şi Serbesc Lăcuitoriu a Oraşului acestuia şi a hramului Adormirii a Născătoarei De Dumnezeu cu Fii ascultători.[8] Prin Kiumeş Meistor Iakob Eder şi Ioan Lins Paler’’. [9]

O notiţă a preotului IOAN CLINTOC în 1807, pe un mineiu al lunii ianuarie, cu greutăţile întâmpinate de comunitatea ortodocşilor orădeni in cursul celor 6 ani de la începerea lucrărilor până sfinţirea bisericii consemna că: ,,…această  biserică s-a început aşa: nu se putea pomeni de ar fi fost biserică neunită în Oraşul Oradea Mare, ci tot poporul neunit al Orăzii Mari umbla la biserică în V.V. ( adică Varad Velencze), până ce împăratul Iosif al II – lea împăratul Romii au dat toleraţie adică răbdare sau slobozirea legilor şi a se zidi biserica şi (de) a se putea întoarce de la o lege la alta cu catehi-zaţie de şase săptămâni, atunci eu mai jos numit eram paroh în V(arad) V(elencze) din anul l770 şi de acolo slujam norodul neunit cu multă greotate ducând încă şi morţii la Olf (Wolf adică pădurea care se întindea de la gara Velenţa, acum distrusă) de-i îngropam, dar hule şi goanele de la uniţi câte păţeam, cine le-ar putea scrie. – Eu venit din satul Nojorid, român şi cu puţină învăţătură, dar în anul 1784 no-uă, şi biserică şi temeteul (cimitirul) ni s-au slobozit şi aşa la 20 de zile octombrie ne-am mutat cu slujba în casa lui Nyri Andraş, care stă azi de la biserică peste uliţă. Iarăşi în şapte zile noiembrie s-au şi sfinţit şi s-au pus piatra fundamentală a bisericii, iar în anul l790, noiembrie l7 zile am şi intrat cu sfânta sluj-bă într-însa, dară am trudit destul până la zidire, numai Dumnezeu ştie că şi în Velenţa am slujit în casă  opt ani, până ce s-a zidit biserica aceea, şi aici iară şi în casă şase ani, până ce s-a zidit şi aceasta cu multă trudă şi strâmtorare, dar şi cu bucurie şi dor a norodului cum nu se poate scrie. Spre acesteia dară apărare şi patronie s-au aşezat şi pus hramul Adormirei Maicii lui Dumnezeu.’’[10]

Piedică puternică împotriva bisericii a constituit protestul vehement al episcopului unit MOISE DRAGOS, privind planul, dimensiunile, şi TURNUL, într-o vreme când nici o biserică din Oradea nu avea turn ( cu excepţia bisericii rutene de pe malul drept al Crişului), exclamând: ,,O monumentală biserică, cu turn, cu clopote şi cu orologiu aici în cel mai catolic oraş! Şi aceasta chiar la credincioşii ortodocşi din Oradea, a căror confesiune până mai ieri a fost tolerată numai, nu se putea imagina…’’ [11]

În 1786, în urma unor ploi torenţiale care au durat câteva zile, apele Crişului acoperind în întregime Piaţa mică (azi Bulevardul Unirii), ca urmare a îmbibării pământului cu multă apă, a cărămizii mai mai slabe, cât şi a lipsei legăturilor de fier, bolta bisericii s-a prăbuşit, refăcându-se abia în primăvara anului l787 şi pierzându-se mult timp cu ancheta  juridică a comisiei condusă de judele Samuil C. Teleky cât şi de arhitecţii Iosef Hofmann şi Bartholomeu Hulih.[12]

La 17 Nov. 1790, după 6 ani de sacrificii, ,,o nouă poartă spre cer era înălţată’’[13] primindu-şi jertfelnicii săi credincioşi,( români ortodocşi ,,neuniţi’’, macedo-români sau greci, cât şi sârbi, cu rudenii în Pesta, Mişcolţ, Debreţin şi Macedonia), la praznicul sfinţirii bisericii, cât şi răsplata pentru enormele jertfe materiale şi aşteptări îndelungate.

DONAŢII ŞI BINEFĂCĂTORI AI BISERICII CU LUNĂ .

Biserica a avut parte de binefăcători şi donaţii de valoare, primind un BALDACHIN, lucrat în culorile roşu galben şi albastru, de la Marele Arhiereu Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, în 20 februarie  l862, [14]cât şi MASA SF. ALTAR, cioplită  în marmură neagră,  dăruită de macedonienii George Costa şi Dimitrie Vasu, având inscripţiaîn limba greacă: ,,acestea le-au dăruit domnii George Costa şi Dimitrie Vasu din Macedonia, din cetatea Sedtzas, la biserica ortodoxă orientală. Semnat la Oradea, 1790 mai 7[15]’’.

Un mare dar l-a constituit şi primirea SF. ANTIMIS – cel dintâi la noua biserică – confecţionat în l743, cu o dublă inscripţie în limbile slavonă, şi română: ,,…la biserica Adormirea Născătoarei de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, din Oradea – Mare. Pavel Avacumovici, pravoslavnicul episcop al Aradului, 25 iulie 1805’’.

De mare valoare au fost şi cele  două CĂDELNIŢE de ARGINT, una cu inscripţia în limbile elină şi română: ,,Donată de Emanuil Coardanis din Chioto în onoarea Prea Sfintei Fecioare Maria, 1777 luna lui Poseidon’’ şi cea de-a doua, având inscripţia: ,,Iereu Gavrilovici Ioan, 1762’’,  anii l762 şi l777 gravaţi pe ele, dovedind funcţionarea neântreruptă din 1754, a Capelei ortodoxe din str.Peţa, cu acelaşi hram ,,Adormirea Maicii Domnului’’.

Tot din această perioadă se păstrează şi SF. POTIR  de argint aurit, de o rară frumuseţe, ornamentat pe dinafară cu spice de grâu şi viţă de vie cu struguri, (simbolizând pâinea şi vinul Sf.Euharistii) având pe talpă inscripţia: ,,Acest potir s-a făcut pe cheltuiala jupânesei răposatului Antal Daniil, pe seama bisericii neunite din Oradea-Mare’’. [16]

Grandiosul Iconostas, cu ornamentaţii în stil baroc târziu clasicizant, în armonie cu  ansamblul iconografic, a fost împodobit cu CANDELE de argint donate de: Mihai Radovici, candela de la icoana Sf.Treimi , deasupra uşilor împărăteşti, Mihai Stupa, candela de la icoana Maicii Domnului, Nicolae Jiga, candela de la icoana Sf.Nicolae iar candela de la icoana Sf.Ioan Botezătorul a fost dăruită de Ioan Pudera.[17]

Un frumos  goblen, pentru împodobirea amvonului, a fost donat de jupâneasa Maria Pometa, soţia  epitropului  MIHAI STUPA, pe care se află brodaţi cei 12 apostoli, iar soţia lui Ioan Pudera, Maria Stoica, a lucrat cu mâna  faţa de masă din lână pentru acoperirea Sf.Mese.[18]

De o rară frumuseţe este şi crucea împletită din fire de argint abundent aurite, pe care sunt gravate numele creştinelor donatoare: ,,Pomeneşte Doamne pe Maria şi pe Ana, 1804’’. [19]

În 1792, a fost procurat un CLOPOT MIC, aflat şi astăzi în turla bisericii, iar între anii 1803-1804, au fost achiziţionate alte TREI CLOPOTE, foarte mari confec         ţionate la Buda de Francisc Milner. Armata austro-ungară, în 26 iulie 1917 a rechiziţionat cele două clopote mari, iar în 8 februarie 1918 şi pe cel mic, ortodocşii primind în schimb o ,,rebonificare’’ de 8432 coroane pentru achiziţionarea altor trei CLOPOTE NOI, pe care le-au cumpărat abia în 1925. [20]

Clopotul mare (1415 kg.), are un medalion cu Sf. Ap. Petru şi Pavel, fiind destinat unei alte biserici dar achiziţionat pentru Biserica cu Lună, de la atelierul lui Friederich Hönig din Arad, clopotul mijlociu (75o kg) având un medalion cu Maica Domnului şi Pruncul Iisus în braţe, cu inscripţia: ,,Întru mărirea  lui Dumnezeu s’a făcut pe cheltuiala poporului dreptcredincios român din Oradea mare anul l925. Turnat Friederic Hönig în Arad. Episcop Roman Ciorogariu, Protopop Tract şi Paroh Andreiu Horvat, Paroh Vasile Popovici Protopop, Preşedintele Comitetului Parohial Dr. Aurel Lazăr, Epitrop prim Dr. Dimitrie Mangra, Epitrop Ioachim Marta’’, precum şi clopotul mic (230 kg), turnat la acelaşi atelier.[21]

Din anul 1793, în turla bisericii se află un OROLOGIU – UNICAT, creat în interdepen-denţă cu un GLOB LUNAR, jumătate auriu, jumătate negru, care la 28 de zile face o ROTAŢIE în jurul axei sale, INDICÂND FAZELE LUNII, mecanism unic în Europa, creat de meşterul orădean GEORG RUEPPE. Mecanismul este alcătuit dintr-un sistem de roţi dinţate dispuse pe verticală şi conţine trei subsisteme de angrenaje, unul pentru acţionarea ,,arătătoarelor’’, celălalt pentru acţionarea ,,sferturilor de oră’’ şi ultimul pentru acţionarea ,,orelor fixe sau întregi’’, iar subsistemul de angrenaje pentru acţionarea arătătoarelor (cel central), printr-un sistem de pârghii (axe cardanice) şi angrenaje, pune în mişcare luna.[22] Pe o rotiţă de pe Orologiu meşterul constructor şi-a însemnat numele şi data construirii: ,,Georg Rueppe in Grosswardein 1793’’ [23],  iar pe un act datat: ,,V(árad) Olaszi 24 iulii 1800’’, meşterul frânghier Ruszt Ferench confirmă primirea a 36 fl. pentru confecţionarea frânghiei de 14 stînjeni, la orologiul construit de Rupp Győrgy.[24]

Mecanismul din fier forjat al orologiului cu patru cadrane, este un sistem mai complex decât cele obişnuite, făcând un tot unitar cu mecanismul care pune în mişcare ,,Luna’’, de unde şi denumirea: ,,Biserica cu Lună’’, o raritate europeană şi mondială, căci printr-un sistem cardanic, ,,Luna’’ este acţionată de mecanismul ,,Orologiului’’.[25]

Deasupra iconostasului, pe arcul triumfal care desparte naosul de altar, la cheia de boltă, deasupra crucii de pe tâmplă, la o înălţime de 15 m., se află PORTRETUL LUI HOREA, într-un ancadrament de stâlpări aurii, cu faţa spre apus, ca şi un ,,CRAI’’, aşezat acolo  din 1816, când a fost pictată biserica. Aşezarea pe un astfel de loc de cinste, cu siguranţă a fost cerută de românii ortodocşi, în semn de recunoştinţă pentru faptele lui. Aşa au găsit de cuviinţă să-i mulţumească, pentru că biserica se născuse odată cu revoluţia lui, ca neamul său să trăiască liber şi demn viaţa şi credinţa ortodoxă.[26]

Pentru realizarea picturii, a fost nevoie de un împrumut de  8000 fl. de la Fondul Naţional Şcolar de pe lângă Mitropolia din Carloviţ, de mari sacrificii şi multe donaţii din partea localnicilor cu stare materială. Pictura murală, în cea mai mare parte, iconostasul şi pereţii laterali, a fost opera renumiţilor pictori ALEXANDRU şi îndeosebi ARSENIE TEODOROVICI (un iconograf de origine armeană, cu mare reputaţie la acea vreme, foarte apreciat şi căutat), ajutaţi de pictorul PAVEL MURGU care a pictat icoanele de pe cele două strane şi amvon cât şi de colaboratorii IOSEF SCHULTZ & IACOB GOLSZ şi  tâmplarul IOSIF MITRUTZER.[27]

După 32 de ani de jertfe pentru realizarea picturii şi 6 ani  cu construcţia, la 11 iunie 1832, Biserica cu Lună a primit arhiereasca binecuvântare de târnosire din partea Episcopului MAXIM MANUILOVICI al Vârşeţului şi Caransebeşului, adminisrator al Aradului şi Oradiei, înconjurat de protopopii de Caransebeş şi Vârşeţ, de preoţii bisericii Atanasie Boţco şi Iosif Popovici, de bărbaţii vrednici: mecena Nicolae Jiga, prim-epitropul Ioan Pudera, avocatul Mihai Püspöki senior, Andrei Driva, Pavel Zomborli, Teodor Pal, Paul Papp, de organizatorii festivităţilor, judele Ioan Püspöki junior, comisar Dimitrie Kristoff, senatorul Mihai Radovici şi avocatul Mihai Stupa,[28] precum  şi de poporul dreptcredincios, care mulţumea lui Dumnezeu pentru dar.

Actul sfinţirii, a fost eternizat pentru viitorime, pe nişte tăbliţe înrămate, aşezate pe locul unde episcopul Maxim a uns zidul cu Sfântul şi Marele Mir, având inscripţia: ,,Cu bună voinţa, şi deplinirea Triipostaticescului, şi de o fiinţă Dumnezeu, sau sfinţit Bisearica aceasta întru pomenirea Adormirii Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu, prin sfinţita lucrare a Înalt Preasfinţitului D. MAXIM  MANUILOVICI Pravoslavnicului Ep(is)cop al Verşeţului, Lugojului, Caransebeşului, şi Orşavo-Mehadiei, prercum şi a văduvitei de Dumnezeu scutitei Eparhii al Aradului Actualnicului Administra-tor, în zilele fericitei împărăţii a Prealuminatului, şi atot stăpânitoriului Înpăratului, şi Craiului FRANŢIŞC I-lui, şi a încoronatului mai tânărului Craiu FERDINAND  al V-lea, fiind Arhie-piscop şi Mitropolit sârbesc şi rumânesc Exelenţia sa Domnul ŞTEFAN STRATIMIROVICI. În oraşul Oradia mare în Anul dela Hs. 1832. Luna lui Mai zioa 30-le’’.[29] Bisericii cu Lună i s-au făcut mai multe reparaţii, după 1792, anul terminării lucrărilor   de zidire în exterior. Astfel în 6 martie l870, marele mecena  NICOLAE JIGA, ajuns prim-epitrop al Bisericii cu Lună, a donat pietrele de marmoră şi  materialele pentru renovare, iar  între 18 iunie şi 18 septembrie, a plătit aurirea turnului şi a crucii înnegrite de fum în urma incendiului din 1836, lucrări care au dăinuit până la marea renovare din l909. Între anii 1887-1888, prin daniile lui Nicolae Jiga junior, fiul lui N.Jiga, trecut la cele veşnice la 5 noiembrie l870, ajuns şi el epitrop, au fost renovate acoperişul geamurile şi clopotniţa şubredă.[30]

Incendiul izbucnit însă, în 7/19 iunie 1836, a nimicit în flăcări centrul oraşului cât şi o mare parte din Velenţa, prefăcând în cernuşă 80 de case, inclusiv Biserica greco-catolică şi primăria oraşului. Timp de trei zile a ars tot centrul oraşului inclusiv casele din str. Capucinilor (A.Şaguna, azi Gen.Tr. Moşoiu), împreună cu biserica şi mănăstirea Capucinilor. Scântei purtate de vânt au ars şi cetatea, cartierul Subcetate, inclusiv cartierul Velenţa, nimicind în flăcări sediul Episcopiei ortodoxe, casa parohială, şcoala şi turnul vechii biserici.

Biserica cu Lună a scăpat ca prin minune, cu sprijinul studentului teolog Bica Alexandru (viitorul preot al bisericii) cât şi a soţiei lui Mihai Püspöchi, Maria Stoica, care au alarmat la timp credincioşii iar aceştia s-au luptat cu flăcările apărând Biserica cu Lună cu preţul unor mari sacrificii, rămânând urme pe pereţii înnegriţi de fum,[31] fapt constatat la expertiza Studiului de parament efectuat de Arh.Tamás Emődi  în anul 2005.

În legătură cu incendiul, N.Firu în „Monografia Bisericii cu Lună” din 1934 notează: ”Bătrânii pe care i-am ajuns aici în Oradea povesteau frumoasa legendă, după care în timpul când în jurul bisericii ardeau casele şi nori de fum cu scântei învăluiau trunul bisericii, pe vârful crucii poposeau trei porumbei albi – îngerii păzitori sau Sf.Treime – care au apărat biserica de primejdie. Întru aducerea aminte de acest foc, s-a dispus ca în tot anul în ziua de 7/19 iunie ora 3 dimineaţa să se tragă clopotul cel mare al bisericii, iar la ora 7 să se servească Utrenie şi Sf. Liturghie, cu rugăciunea de mulţumită pentru minunata scăpare de acel dezastru.” [32]

La împlinirea a 125 de ani de la punerea pietrei fundamentale, în anul 1909, a avut loc o mare renovare refăcându-se complet acoperişul, ferestrele, pardoseala, curăţarea picturii cât şi vopsirea mobilierului, lucrare finanţată de fiul Bihorului, născut în Pociovelişte, episcopul  IOAN PAPP al Aradului, şi preot paroh,Toma Păcală, dr.Aurel Lazăr şi Iosif Vaina.

Lucrări de renovare, premergătoare jubileului din l934, la împlinirea celor 150 de ani de la punerea pietrei fundamentale, s-au executat în anul 1929, sub conducerea ing. arh. Teodor Krause şi sub stricta supraveghere a pr. paroh Vasile Popovici şi a prim-epitropului Ioachim Marta, când s-a îndepărtat tencuiala veche, plină de igrasie din spatele scaunelor, montându-se aerisitoare. O altă renovare, s-a mai executat în anul 1953.

MITROPOLITUL ANDREI ŞAGUNA ŞI BISERICA CU LUNĂ .

În mijlocul sec.al XIX-lea, poporul român din Transilvania şi Biserica sa dreptmăritoare, au primit în dar, pe omul providenţial care avea să ridice poporul român din starea de asuprire şi înapoiere şi să-l pregătească pentru realizarea idealului unităţii naţionale şi bisericeşti. Născut între străini şi crescut în ambianţa mitropoliei din Carloviţ, unde calităţile sale excepţionale au fost curând remarcate, a preferat să meargă în mijlocul unui popor asuprit, unde îl aşteptau situaţii urgente, trebuind să ia totul aproape de la început.

Numit stareţ al mănăstirii Beşenova, pârât la Viena de călugării obştii pentru că a fost numit ,,împotriva pravilelor mănăstireşti’’, episcopul Aradului Gherasim Raţiu (l835-l850), încă din l839, îi propune mitropolitului Ştefan Stancovici, să-l promoveze pe Andrei Şaguna în treapta de arhimandrit şi să-l numească preşedinte al Consistoriului din Oradea-Velenţa. Deşi la început a refuzat, ulterior a regretat deoarece intrigile călugărilor de la Beşenova şi Carloviţ, i-au amărât sufletul,  făcându-l să primească în 1846, numirea de administrator al eparhiei vacante a Ardealului.[33]

Bătrânul episcop Gherasim Raţiu al Aradului, voia ca  Andrei Şaguna  să fie al românilor bihoreni, ceea ce l-a determinat să rămână toată viaţa ataşat de aceştia şi de dorinţa lor de a-şi reactiva vechea episcopie, căreia i-a lăsat prin testament, importanta sumă de 25000 fl.[34]. Bisericii cu Lună, în 20 februarie 1862 (trecând prin Oradea spre Viena), încântat de frumuseţea ei, i-a dăruit un BALDACHIN, arătându-şi dragostea faţă de aceştia, prin cuvintele: ,,Excelenţa Sa Prea Sfinţitul Domn Andrei Baron de Şaguna, Arhiepiscop şi Metropolit al Românilor din Ungaria şi Ardeal au dăruit Bisericei gr. răs. ort. cu hramul Adormirea Maicei Domnului din Oradea Mare acest baldachin la anul l867’’.[35]

Dragostea bihorenilor  pentru Andrei Şaguna, o descrie vicarul său Nicolae Popea: ,,Îmi aduc aminte că la 1862, în călătoria spre Viena ce o făcuse prin Cluj, de la Lacul Negru (Fekete tó), vreo 4-5 poşte, ca într-un triumf îl duseră fraţii, fără diferenţă confesională, până la Oradea-Mare’’.[36]

În timpul activităţii, Andrei Şaguna a întreţinut legături strânse cu fruntaşii românilor din Banat şi Crişana, cu  Emanuil Gojdu, de la Oradea, mutat la Pesta şi cu Nicolae Jiga, pe care l-a preţuit în chip cu totul deosebit,  îndrumându-i în intenţiile lor caritative, căutând să-i cointereseze în acţiunile bisericeşti şi naţionale, pentru păstrarea individualităţii  etnice a poporului românesc.[37]

Demnă de remarcat este şi înfiinţarea la sfârşitul anului 1851 şi începutul lui 1852, la Oradea, a ,,Societăţii de lectură’’, prima societate cultural-patriotică din Transilvania sub oblăduirea mitropolitului Andrei Şaguna, promovând valorile culturii şi limbii româneşti, membriii ei socotindu-se parte indivizibilă din cele douăsprezece milioane de români, lansând totodată şi un ,,apel către fraţii lor dulci din toate provinciile locuite de fraţii de aceeaşi credinţă şi neam, pentru a se înrola sub acelaşi stindard, pentru a se întruni, a se asocia în corporaţii, spre acelaşi scop nobil şi măreţ, unirea cea mare’’. [38]

După ce Curtea de la Viena, în înţelegere cu Vaticanul, a ridicat biserica românilor uniţi la rangul de mitropolie (1853)[39], scoţând-o  după 153 de ani, de sub jurisdicţia Primatului romano-catolic al Ungariei de la Esztergom, nici cererea dreaptă a ortodocşilor români, privitoare la reactivarea vechii mitropolii a Transilvaniei nu putea întârzia. Ea venea ca o recunoaştere târzie şi  modestă, din partea Curţii din Viena, a loialităţii românilor, cât şi a lui Şaguna, nefiind uşor de realizat acest deziderat legitim.

În 12/24 decembrie 1864 printr-un autograf împărătesc, se încuviinţa reânfiinţarea vechii mitropolii a românilor ortodocşi din Transilvania şi numirea lui Andrei Şaguna ca arhiepiscop şi mitropolit, chiar dacă recunoaşterea, a venit în 1868, şi fost  aprobată de împărat la 1869, iar Congresul Naţional Bisericesc,  cuprindea pentru prima oară, pe toţi românii ortodocşi din Ardeal, Banat, Crişana şi Maramureş, pe baza STATUTULUI ORGANIC, intrat în vigoare la 1870. Unitatea dintre românii ardeleni şi cei din Banat, Crişana şi Maramureş, slăbită prin măsuri de ordin administrativ, s-a refăcut, pe plan bisericesc şi cultural, prin aplicarea Statutului Organic (devenit piatră de hotar şi în istoria românilor ortodocşi din Bihor), care a stat la baza Statutului întregii Biserici Ortodoxe Române. [40]

Pr. Prof .Dr. Mircea Păcurariu, afirma că Statutul Organic, a făcut din biserică nu numai un lăcaş de închinare, ci şi de apărare naţională, Andrei Şaguna dând Bisericii româneşti din Transilvania o organizare  superioară, fiind socotit cel mai mare legiuitor şi organizator bisericesc în Biserica Ortodoxă Română, cât şi în întreaga Ortodoxie.[41]

În iulie 1873, după 27 de ani de arhierie, marele mitropolit al românilor transilvăneni Andrei Şaguna a trecut la cele veşnice, regretat de întreaga suflare românească, la care fost prezentă şi delegaţia orădenilor de la Biserica cu Lună. S-a încheiat cea mai rodnică slujire arhierească  din istoria mitropoliei Ardealului.[42]

EPISCOPI, VICARI, PROTOPOPI, PREOŢI, AI  BISERICII CU LUNĂ .

Istoria începuturilor existenţei „Bisericii cu Lună”, a fost împodobită cu purtarea de grijă şi arhiereasca binecuvântare a trei mari episcopi SINEZIE JIVANOVICI şi PETRU POPOVICI ai Aradului, a fostului paroh şi protopop al „Bisericii cu Lună”, MAXIM MANUILOVICI  (botezat MIHAI) al Vârşeţului şi a ultimilor doi vlădici ai scaunului episcopal de Oradea, EFREM BENIAMIN (+1695) şi  PETRU HRISTOFOR (1711-1712), dispărut în împrejurări necunoscute, scaunul vlădicesc de Oradea rămânând vacant până în anul 1920. Din 1743, anul înfiinţării parohiei în Oraşul Nou şi până în 1784, când s-a pus temelia noii biserici, cei dintâi preoţi care au slujit credincioşilor Bisericii cu Lună au fost  protopopii-vicari şi preşedinţii Consistoriului din Velenţa existent acolo în amintirea  vechii episcopii a Bihorului.

Protopopii-Vicari ale căror nume le cunoaştem sunt: prot. IGNATIE, ieromonah   GHEORGHE RANISAVLIEVICI, arhimandrit TEODOSIE IOANOVICI, TEODOR ARSICI, MIHAI MAXIM MANUILOVICI, viitorul episcop de Vârşeţ.

După 1784, au trecut la noua parohie din oraş  preoţii IOAN CLINTOC-vici (1784-1812) şi DIMITRIE FLUTUROVICI (1784-1795) din Velenţa, urmaţi în slujire de MELENTIE IRIMIEVICI, IOAN BEÖTHY (1795-1811), cu capelanii GEORGE VASILIEVICI şi VASILE DAVIDOVICI cu fiul ZAHARIE DAVIDOVICI, MELETIE STANCOVICI (1811-1818), IOSIF POPOVICI (1817-1837), GEORGE COJOGNEAN (1818-1824), ILIE POYNAR (1825-1832), PAVEL FÂŞIE (1832-1871), ATANASIE BOŢCO (1828-1849), GHEORGHE HORVAT (1873-1888), PAVEL BODEA (1857-1907), ATANASIE BOŢCO (1828-1849), IOAN PAPP (1849, bunicul după mamă a  lui Aurel Lazăr), IOSIF-IEROTEI BELEŞ ( fost protopop al Tot-Vărădiei), protopopul de Velenţa SIMION BICA (1870-1886), membru în în sinodul eparhial de la Arad (1870-1880), protopopul TOMA PĂCALĂ (1888-1912), cel care a condus lucrările marii renovări din 1909), preotul VASILE POPOVICI (1907-1945, unul din cei mai buni oratori pe care i-a avut Biserica cu Lună) şi protopopul ANDREI HORVAT(1924-1929), fiul învăţătorului şi capelanului GEORGHE HORVAT (în1894 ales şi hirotonit de ep.Ioan Meţianu), din Velenţa, autor al memorabilei CRONICI din perioada l894-1924. Cu cei doi slujitori propovăduind  din amvon s-a petrecut, măreţul act al UNIRII din 1918.[43]

Alături de protopopii–parohi, au mai slujit şi capelanii IOSIF PAP (1831-1842), IOAN JURCUŢ (1829-1930), SIMEON POPOVICI, IOAN FÂŞIE (1865-1875), catehetul tinerimii ortodoxe din acea vreme, diaconul ceremonial NICOLAE DIAMANDI (din 7 mai 1890), care în 1891, organizează primul cor bisericesc, al Bisericii cu Lună.[44]

CTITORI, FONDATORI, EPITROPI, BĂRBAŢI DE FRUNTE, AI COMUNITĂŢII  BISERICII CU LUNĂ .

Cel mai vechi „înaintemergător”al comunitatăţii orădeane şi a generaţiei sale, este HORVAT SAMUIL, cel care la 1713 semna în numele ortodocşilor cunoscutul contract de sprijin mutual.

I-au urmat generaţia BISERICII CU LUNĂ în frunte cu MIHAI PUSPOKI şi MIHAI KRISTOFF, înmormântat în naosul bisericii, având frumoasa inscripţie: ,,Sepultura noblis famli Mihalis Kristoff Asessoris Cottus Bihor. A. 17888, 1804, 1808’’,[45] familii înnobilate de împăratul LEOPOLD al II lea la 1791.

Au urmat acest model jertfelnic şi familiile DIMITRIE DRIVA, PAULCEK MIHAI, GHEORGHE NICOLICI, MIHAI CEFAI, ŞTEFAN VAIDA, GEORGE MOLNAR, IOAN PÜŞPÖKI senior, NYRI ANDREI, (în casa căruia a funcţionat capela  din Oraşul Nou), VRETA POPOVICI, MIHAI POPOVICI, GAVRIL GAVRA, MIHAI STUPA, MARIA POMETA, IOAN PUDERA, MARIA STOICA, ANDREI PAP şi moştenitorul său DIMITRIE MÂRZAC, epitropul de la care s-a cumpărat terenul pe care a fost construită Biserica cu Lună,[46] IOSIF PAPP cu soţia MARIA COVACI, ECATERINA MANUILOVICI, GAVRIL FAUR.

Dintre marile personalităţi bărbaţi de frunte, două mari caractere, ale căror nume a rămas până astăzi adânc întipărite în memoria poporului român, ca şi mari mecenaţi şi întemeietori de fundaţii sunt: NICOLAE JIGA şi EMANUIL GOJDU.

Primul mare mecenate NICOLAE  JIGA, fiu de ţăran român, născut în Sânicolau Român la 4 dec.1790, a  fost o vreme jude al oraşului, din 1830  devenind  vice-epitrop al bisericii, iar din 1848 epitrop prim, participant activ pe plan naţional, cultural şi bisericesc.

În 1844 a fost trimis împreună cu EMANUIL GOJDU la patriarhul IOSIF RAIACICI  de la Carloviţ pentru împrumutul de 8000 florini. În perioada Revoluţiei de la 1848-1849 a  participat împreună cu EMANUIL GOJDU la Viena pentru drepturile românilor.  Rămâne pe veci legat de FUNDAŢIA întemeiată de el în  1860 în folosul tinerimii române, prin ajutoarele financiare şi bursele de studii oferite,  intelectualilor  de seamă din Bihor.

În apărarea  neamului şi a bisericii strămoşeşti se situează şi marele  mecenate şi filantrop EMANUIL GOJDU, născut în Oradea la 12 febrduarie 1802, peste drum de altarul Bisericii cu Lună, membru al comunităţii ortodoxe din Oradea până la mutarea  în Budapesta, şi împuternicit de conaţionalii săi, împreună cu NICOLAE JIGA, după revoluţia de la l848-1849, să obţină drepturi pentru ei.[47]

Despre marele român Emanuil Gojdu, istoricul TEODOR NEŞ spunea : „Semnul crucii care introducea masa, cuvântul românesc şi cântările naţionale ce-i umpleau casa, veselia studenţilor români adunaţi şi bine primiţi în ospitalierul său cămin, destăinuiau o caldă simţire românească şi respect faţă de tradiţiile şi obiceiurile neamului şi Bisericii sale”.

S-a remarcat printr-o mare diplomaţie urmărind o înţelege cu poporul maghiar, dar şi o statornică alipire, de poporul şi biserica naţională, în cadrul ei văzând unica posibilitate de salvare a neamului său.Rămâne în istorie prin sprijinul acordat de Fundaţia sa atâtor intelectuali români, cât şi prindonaţia întregii sale averi, către Biserica Ortodoxă din Transilvania, în nădejdea că va veni vremea redobândirii acesteia în integralitate.[48]

Contemporan cu cei doi fondatori bihoreni şi-a făcut simţită prezenţa în sânul Comunităţii Bisericii cu Lună TEODOR LAZĂR, în calitate de jurisconsult  absolvent de teologie ortodoxă la Arad, care a apărat cauza bisericii ortodoxe în general şi a Bisericii cu Lună în special. Protocoalele şedinţelor Comitetului Parohial poartă pecetea personalităţii lui de bun fiu al bisericii şi înţelept gospodar. A continuat pe această linie şi fiul său AUREL LAZĂR, care l-a urmat în profesiunea de jurist şi membru activ în comitetul parohial.

În fruntea Comitetului parohial al Bisericii cu Lună, între anii l888-l890, este ales un alt bun creştin şi român vrednic, avocatul NICOLAE ZIGRE, care la acea dată avea o bogată activitate în cadrul administraţiei bisericeşti, la parohie, protopopiat, episcopia comună cu Aradul, cât şi la Consistoriul mitropolitan şi Congresul Naţional Bisericesc de la Sibiu, organisme în care priceperea juridică şi gospodărească, zelul său izvorât din iubire de neam şi Biserică au adus însemnate servicii poporului român din Transilvania. [49]

Avocat de profesie, a avut şi el acelaşi profil spiritual cu a lui Teodor Lazăr. Fiu de ţăran din Lupoaia, s-a ridicat prin puterile sale proprii la cele mai înalte demnităţi profesionale şi civile. Căsătorit cu Maria Poynar, fiica lui Ioan Poinar membru activ al Bisericii cu Lună, înrudit prin familia poinăreştilor cu Em.Gojdu şi N.Jiga, a luptat alături de Aurel Lazăr, Roman Ciorogariu şi contempo-ranii săi pentru marea unire de la 1918, dar a închis ochii în 21 oct.1918, când l-a despărţit o lună şi jumătate de marele eveniment. Alături de el îi putem aminti pe FLORIAN DUMA din Mierlău, IOAN BUNA din Gurbediu şi Dr.TEODOR LASCU din Roit, buni români, evlavioşi şi jertfelnici creştini.[50]

Cel din urmă bărbat de frunte al Comunităţii Bisericii cu Lună până la Unire a fost Dr. AUREL LAZĂR, luptătorul împotriva asupririi naţionale şi  realizatorul statului naţional unitar român, cu ceilalţi luptători pentru unire, participant activ la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia de la 1 dec.1918. Face parte din generaţia celebrului MEMORANDUM de la 1892, pe care l-a susţinut ca şi reprezentant al tinerimii române din Bihor, alături de marii luptători naţionali VASILE LUCACIU, VASILE GOLDIŞ, ŞT.CICIO POP, precum şi alţii. Împreună cu pr.TOMA PĂCALĂ, au coordonat marea renovare a Bisericii cu Lună din 1909, edificarea şcolii şi a celorlalte clădiri din jurul bisericii. A fost jurisconsult al Consistoriului, al Sinodului eparhial şi al Congresului naţional bisericesc al Mitropoliei Transilvane, sprijinind reuniunile Astra Bihoreană, Corul Hilaria, Liceul Emanuil Gojdu.

În memorabila zi de 12 oct.1918, în casa Dr.Aurel Lazăr, Comitetul Partidului Naţional Român a redactat ,,DECLARAŢIA DE INDEPENDENŢĂ NAŢIONALĂ’’, susţinând în capitala ungară că „nu recunoaşte îndreptăţirea Parlamentului din Budapesta, de a se considera reprezentant al naţiunii române şi că Partidul Naţional este singurul reprezentant şi for autorizat a reprezenta poporul român…’’, care statua separarea definitivă de imperiul austro-ungar şi invoca principiul autodeterminării naţionale . Declaraţia de răsunet mondial, a reprezentat  punctul de plecare al întregii mişcări naţionale care a culminat cu  Adunarea Naţională de la Alba Iulia. A răposat în 18 nov.193o, regretat de toată suflarea românească din Transilvania.[51]

---

[1] Ion Mărgineanu, ,,225 de ani de la martiriul eroilor Horea, Cloşca şi Crişan’’, în ziarul ,,Unirea’’Alba Iulia, marţi 23 februarie 2010, p.5.
[2] Prof. Emil Jurcă, ,,Tragerea românilor pe roată – o crimă ce nu poate fi uitată’’, în ziarul ,,Unirea’’ Alba Iulia, vineri 26 februarie 2010, p.1.
[3] Nicolae Gorgan, Ion Popescu, Emilian Groşenoiu, ,,Vetre de spiritualitate străbună”, Ed.Almarom, Rm.Vâlcea,2005, p.12.
[4] Roman Ciorogariu Episcop, ,,Horia şi Cloşca – Întâmplarea Horii şi a Cloşchii  pe la l784 – l785, sau oglinda faimoşilor tâlhari, hoţi de codru, ucigaşi, bandiţi, rebeli şi conjuraţi, renumiţi în întreaga Europă, tradusă de Czővek István din scrierile lui Friedrich Schiller’’, partea întâia, Pesta 1817, Tipografia Diecezană Oradea, 1931, p.10.
[5] Florian Dudaş, ,,Răscoala lui Horea în tradiţia poporului”, Ed.Albatros, Bucureşti, 1984, p.19.
[6] N.Firu, ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p. 45.
[7]  Idem, p.47.
[8] ,,Din activitatea bisewricească a E.O.R. …’’, p.255.
[9] Constatăm că Pisania bisericii consemnează în limbajul de acum două secole numele executanţilor ,,Kiumeş Meistor Iakob Eder şi Ioan Lins Paler’’. Dacă ne-am orienta după limbajul mai puţin bogat şi evoluat din vremea aceea, ar însemna că Iakob Eder a fost numai maistru zidar. Romanizatul ,,kiumeş’’, provine de la termenul maghiar ,,kőmüveş’’, care se traduce literal prin ,,zidar’’, sau  ,,maistru zidar’’. Faptele însă arată că ,,Eder’’ a fost arhitect, proiectant şi constructor în acelaşi timp şi nu un simplu executant. Din procesul verbal al anchetei cu prăbuşirea bolţii în timpul construcţiei, de la Pr.Vasile Popovici , de la specialistul maghiar, Biro Iozsef, cât şi din istoricul templului reformat de pe str.Libertăţii nr. 40, terminat la 1784, se desprinde adevărul că ,,Eder’’ a fost arhitect şi nu zidar. Prof. Virgil Vătăşianu spune că Biserica cu Lună este ,,operă a arh.Iokob Eder.        În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea constructor pomenit în Pisanie, Ioan Lins Paler, ,,Ioann’’ şi ,,Lins’’ sunt prenumele şi numele. Termenul de ,,Paler’’, nu exprimă un nume ci o funcţie în domeniul construcţiei. Este un termen vechi provenit din limba maghiară, cât şi din limba germană şi care potrivit unui dicţionar explicatv al limbii maghiare, înseamnă ,,conducător de lucrări’’, în meseriile de dulgher şi zidar (în limbajul modern maistru sau şef de echipă). Acesta a fost numai zidar nu şi arhitect proiectant. Probabil că şi el, tocmai în timpul exercitării funcţiei sale pe şantier, a suferit de pe urma accidentului menţionat mai sus. În ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, apare când ,,Lins’’ când ,,Lincz’’. Detaliile le găsim  în lucrarea: ,,Din activitatea bisricească a E.O.R…’’, p.260.
[10] Idem,  p.24.
[11] N.Firu, ,,Monografia Bisereicii Sf. Adormiri…”,  p.57.
[12] Arhivele jud.Bihor, fasc.III, nr.3655/1786, în lucrarea N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri…”, p.61.
[13] Pr.Dr.Ioan Demian Codorean, ,,Biserica cu Lună din Oradea, mărturie a spiritualităţii crişane – 225 de ani de existenţă”, Articol Internet, 07.11.2009, p.7.
[14] N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf.Adormiri…’’, p.65.
[15] N.Firu, Idem, p.64.
[16] Ibidem.
[17] Proces verbal nr. 624/1833, aflat în Arhiva Parohiei Oradea Centrală, în lucrarea N.Firu, op.cit., p. 65.
[18] Proces verbal nr. 588/1832, aflat în Arhiva Parohiei Oradea Centrală, în lucrarea N. Firu op.cit. p.64-65.
[19]N.Firu, Ibidem.
[20] N.Firu, op.cit., p.67.
[21] ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’, p.272.
[22] Ronald -Otto Hochhauser, expert orologier Muzeul Ţării Crişurilor, Raport de constatare, nr.1/2o februarie 2006, p.1.
[23] N.Firu, op.cit., p.68-69.
[24] Arhivele Statului Oradea, Fond Parohia Ort. Rom. Oradea, Registre nr. 5, şedinţa din 13/26 iunie l9l7, Dosar 2, fila 216.
[25] Pentru a fi protejată de intemperiile care, cu timpul ar putea oxida şi deteriora piesa originală, menţionată mai sus, în anul l977, rotiţa a fost acoperită cu un strat de inox. Prof. Mihai Sofronie, a întocmit şi publicat schiţa sistemului ,,OROLOGIU – LUNĂ’’, în ,,Telegraful român’’, anul l3o, Sibiu, 1 iulie l982, nr.25-26/1982, p. 3. Amănunte în lucrarea, ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’,p.272-273.
[26] Idem, p.304.
[27] N.Firu, ,,Monografia bisericii  Sf.Adormiri…’’, p.76.
[28] Detalii, în Procesele-verbale ale Parohiei cu nr.562,586,587,593,594,595,598,597 din anul l832, Cf.N.Firu, op.cit.p.82.
[29] Nicolae Firu, în op.cit. p.83, face afirmaţia că sfinţirea s-a săvârşit la 11 iunie 1832, (aşa cum s-a consemnat în protocoalele Parohiei), iar nu la 30 mai 1832 (cum s-a înscris în hrisoavele de sfinţire). Dezlegarea aparentei ,,contradicţii’’ între cele două date o dăm acum. Este o chestiune de stil calendaristic. În actele administrative (protocoale etc.), Parohia utiliza, cum era şi normal, calendarul obişnuit, civil, oficial al statului habsburgic, calendar de stil nou. În problemele de cult însă, Ortodoxia din Transilvania (ca şi în celelalte două Ţări Române), utiliza calendarul de stil vechi. (Aşa se procedează şi astăzi, în Bisericile Ortodoxe Rusă şi Sârbă, unde, în problemele de ordin administrativ, se ţine seama de calendarul civil de stil nou, iar în problemele de cult, se ţine seama de calendarul bisericesc, de stil vechi). Data de 30 mai de pe hrisoave, s-a înscris exact în momentul sfinţirii (care era un act de cult), pe un loc anume lăsat gol de mai înainte, cu cerneală albăstruie, iar nu cu tuş negru cu care este scris întreg textul hrisoavelor, două în româneşte şi unul în sârbeşte. Textul grecesc a fost scris chiar la data sfinţirii, cu altă caligrafie şi cu aceeaşi cerneală albăstruie. Prin urmare, din punct de vedere cultic, sfinţirea s-a săvârşit pe stil vechi, iar din punct de vedere administrativ s-a consemnat în stil nou. Aşadar (cum se procedează când e vorba de cele două stiluri, concomi-tente), sfinţirea de către Episcop, a bisericii, s-a săvârşit la 30 mai/11 iunie 1832, între cele două date neexistând nici o contradicţie. Cf. Note de subsol, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’, p.292.
[30]Idem, p.105-106.
[31] Idem, p.84.
[32] N.Firu, ,,Monografia Bisericii Sf. Adormiri… ”, p.94-96.
[33] Gh.Liţiu, ,,Oameni şi fapte din alte vremi, episcopul Gherasim Raţiu şi protosincelul Andrei Şaguna’’, în ,,Biserica şi şcoala’’, Arad, An LXVIII, nr.46, din 12 nov.1944, p.362-363, după actele din Arhiva Episcopiei Aradului, fără număr datate, 12 şi respectiv 30 nov.1841, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R., p.98.
[34] ,,Actele sinoadelor eparhiale…’’, Oradea, 1922, p. 118, Idem, p. 99.
[35] N.Firu, ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p.65.
[36] N.Popea, ,,Arhiepiscopul şi mitropolitul Andrei baron de Şaguna’’, Sibiu, 1879, p.339, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R. …, p. 99
[37] N.Firu, ,,Mitropolitul Andrei Şaguna şi relaţiile sale cu Oradea Mare’’, în ,,Legea Românească’’, Oradea, an III, nr.25VI/VII, iulie 1923 şi  Roman Ciorogariu, ,,Cum văd eu chipul lui Şaguna’’, în ,,Legea românească’’, an III, nr.din 25.VI/8.VII, iulie 1923, Ibidem.
[38] ,,Unirea Transilvaniei cu România – 1 decembrie 1918’’, Ed. II-a, Bucureşti, 1972, p.144, nota 77, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R…’’, p.100.
[39] Mircea Păcurariu, ,,Istoria Bisericii Ortodoxe Române’’, vol.III, Bucureşti l981, p.21o.
[40] Ilarion Puşcariu, ,,Metropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania’’, Sibiu, 1900, în lucrarea, ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’, p.101.
[41] M.Păcurariu, op.cit.p. 97, ,,La moartea marelui mitropolit al Ardealului, episcopul evanghelic-luteran Georg Daniel Teutsch din Sibiu, scria că ,,…numele lui Şaguna înseamnă o epocă nouă în viaţa poporului român şi a Bisericii Ortodoxe’’, Cf. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, ,,Mitropolitul Andrei Şaguna – sprijinitor al învăţământului românesc din Transilvania’’,  în ,,Telegraful Român’’, an 131, nr.5-6/1 febr.1884, p. 1, Idem, p.102.
[42] Arhivele Statului Oradea, Protocolul de şedinţă a Consiliului Parohial de la Biserica cu Lună din 20 iulie 1873, nr.1-2, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R. …’’,p.105.
[43] Idem, p.135-140.
[44] Arhivele Statului Oradea, Protocolul şedinţei Consiliului Parohial din 7 mai 1890. Este vorba de familia epitropului Diamandi, înrudită cu ce a lui Nicolae Jiga.
[45] N.Firu ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p.97.
[46] Ştefan Lupşa, ,,Catedrala ortodoxă din Oradea’’, în Almanahul creştin ortodox 1960’’, Oradea, p.94-96, Idem, p.131
[47] N.Firu, ,,Monografia bisericii Sf.Adormiri…’’, p.98-99.
[48] ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’, p.144.
[49] Teodor Neş, ,,Oameni din Bihor (l848-l918)’’, Oradea, l937, p.370-382.
[50] Roman Ciorogariu, ,,Zile trăite’’, Oradea, 1926, p.181, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R., p.145.
[51] Arhivele Statului Oradea, Fond Parohia Ortodoxă Română, Oradea, registre, şedinţa din ianuarie, 1910, în lucrarea ,,Din activitatea bisericească a E.O.R….’’, p.147.