Un Episcop despre care trebuie să ne aducem aminte 

Pr. Liviu UNGUR

Evocarea oricărei personalităţi nu este deloc uşoară, chiar şi atunci când cunoştinţele şi documentele îţi oferă date în legătură cu viaţa şi activitatea sa. Cu atât mai greu se pot reconstitui crâmpeie din trăirea cuiva atunci când nu l-ai cunoscut îndeajuns şi datele sunt prea sărace.

Despre vlădica Valerian Zaharia aproape că nu s-a vorbit deloc după scoaterea sa forţată din scaunul de arhiereu al Episcopiei Oradiei, în toamna anului 1969. A fost o perioadă când acest lucru nu se făcea de frică sau din voită uitare. Astăzi, din nefericire, trăiesc tot mai puţini preoţi şi credincioşi care l-au cunoscut şi îşi mai amintesc de dânsul.

De aceea, socotesc că încercarea mea de a-1 readuce în memoria celor care l-au cunoscut, precum şi a celor care îl ştiu din istoria Eparhiei Oradiei este un gest de preţuire şi recunoştinţă pe care suntem datori să-1 facem în memoria vlădicului Valerian care a păstorit Eparhia noastra în anii tulburi şi de prigoană pentru Biserica Ortodoxă Română.

Rămas de mic orfan, a fost crescut în atmosfera rece şi aspră a orfelinatului unde urmează şi şcoala elemen­tară, plecând apoi la seminar şi la facultatea de teolo­gie. Obişnuit cu ascultarea, săracia şi lipsurile, învăţat cu munca, toate acestea au lasat o amprentă puternică asupra vieţii celui care a fost episcopul Valerian Zaharia.

Lucru ce i-a derminat pe mulţi să vadă în el un om dârz şi aspru.

După ce s-a format ca om, intelectual şi slujitor al Bisericii şi Neamului în perioada interbelică, ce a fost încununată de elanul şi entuziasmul produs de Unirea cea Mare din 1918, trecut de tânăr prin diferite funcţii de răspundere în cadrul învăţământului religios şi în admi­nistraţia bisericească, tânărul teolog Valerian Zaharia a trăit cumplita perioadă a celui de-al doilea război mon­dial, cu toate vicisitudinile vremii.

Din 1946, până în noiembrie 1951 (semnând cel mai adesea Valerian Monahul) scrie articole referitoare la multele treburi şi năzuinţe ale Bisericii noastre în revis­tele teologice şi în ziarele capitalei, „Naţiunea” şi „Uni­versul”.

Ca ostenitor al condeiului, vlădica Valerian a conti­nuat să scrie şi după alegerea sa ca episcop al Oradiei. Astfel, pe lângă pastoralele trimise în parohii cu prilejul marilor praznice, a publicat, în anul 1953, „îndrumătorul pastoral”, în 1954 a publicat „învierea şi pacea faţă de rătăcirile unora”, tot în 1954 , „Pogorât-a pe cei puternici şi a înălţat pe cei smeriţi”. în anul 1955 a publicat alte trei cărţi: „Taina mântuirii oamenilor”, „Buruieni crescute la umbra Bisericii” şi „Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi – Concordanţă biblică”. în anul 1956 a publi­cat, „Carte de mântuire ortodoxă”, iar în 1965, „Slujind ortodoxia”.

Ajungând episcop în plină epocă stalinistă, a rămas omul dârz şi drept, cu coloana vertebrală neîncovoiată, traducând în viaţă porunca apostolului: „De ai slujbă, slujeşte, de eşti învăţător, învaţă” (Romani 12, 7).

Grea lucrarea arhiereului, ca de altfel a întregii Bise­ricii în acea perioadă, când statul român se declara ateu, luptând prin toate mijloacele să compromită şi să dis­trugă Biserica strămoşească. Mulţime de preoţi se aflau în închisori, multe parohii erau vacante, iar credincioşii dezorientaţi de tot ceea ce se întâmpla.

Cum să mai faci lucrare pastorală şi misionară în asemenea condiţii? Dar vlădica Valerian, călăuzindu-se după o altă poruncă a apostolului: „Tu însă fii veghe­tor în toate, suferă supărările, fă lucrul evanghelistului, îndeplineşte-ţi bine slujba ta” (II Timotei 4, 5), a pus în centrul activităţii sale mai întâi altarul, apoi semănarea cuvântului Scripturii. Aproape că nu era vreo sărbătoare în care să nu liturghisească.

în lucarea sa zilnică, Preasfinţitul Valerian a ştiut să îndrume, să vegheze, să ajute şi să mustre părinteşte.

Legea dragostei creştine 1-a călăuzit în toate împreju­rările vieţii, ajutându-1 să împlinească făgăduinţa pe care a făcut-o când a fost ales episcop: „Simt toată greutatea răspunsului ce voi avea de dat înaintea lui Dumnezeu, de la Care am primit harul; înaintea Bisericii, care m-a ales episcop; înaintea dreptslăvitorilor creştini care vor şi asteapta de la Vlădica să fie un adevărat părinte sufle­tesc, să fie stâlp de lumină şi pildă de viaţă creştinească… îmi dau seama că nu urc la loc înalt pentru a primi ono­rurile lumii şi supunerea credincioşilor mei. Nu urc în scaunul episcopal spre a fi servit, ci spre a-i servi pe toţi. Episcopatul este o slujire şi cu cât urci mai sus şi ai puteri mai mari, se cade să vezi mai bine şi să serveşti mai mult binele obştesc”.

Grija faţă de arhipăstoriţii săi 1-a făcut să aplice şi un alt îndemn scripturistic: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care o aveţi, priveghind asupra ei, nu de silă, ci cu plă­cere; nu pentru agonisita urată, ci din osârdie; nu ca şi cum aţi domni peste moştenirea lui Dumnezeu, ci dând pildă bună turmei” (I Petru 5,2- 3).

O preocupare majoră în toată activitatea Preasfinţi- tului Valerian Zaharia a fost pregătirea noilor slujitori ai altarului străbun. Eparhia era întinsă dar săracă pentru a putea acorda burse elevilor seminarişti şi studenţilor teo­logi, în acele vremuri. Astfel, era greu de convins tinerii de atunci să urmeze şcolile teologice, ştiut fiind faptul că orice tânăr care urma o şcoală teologică era văzut ca un duşman al noii orânduiri.

Emoţionant mi se pare a fi fost un moment petrecut odată la Seminarul Teologic din Cluj, când Preasfinţia Sa a dorit să stea de vorbă cu fiii duhovniceşti ai Epar­hiei Sale, pentru a-i încuraja şi îndemna la învăţătură şi bună purtare, pentru a deveni buni slujitori ai Bisericii lui Hristos. Vrând să le stimuleze râvna la învăţătură, le-a oferit creioane şi caiete şi câte o sută de lei fiecă­ruia. Dar, la ultimul nu s-a mai ajuns şi atunci vlădica i-a oferit portmoneul său gol.

L-am cunoscut personal pe Preasfinţitul Valerian mult mai târziu. Era în vara anului 1987, când şi-a anun­ţat o vizită la Oradea, după 18 ani de la scoaterea Sa for­ţată din scaun. Preasfinţitul Vasile Coman se afla pentru câteva zile la Mănăstirea Izbuc şi, în calitatea mea de secretar eparhial, primisem sarcina din partea vladicului Vasile să mă ocup cu multă grijă de vlădica Valerian. Şi cum şoferul Episcopiei, deşi anunţat din timp, a uitat, prins cu alte treburi, am fost nevoit să merg singur la aeroport. Preasfinţitul Valerian urcase deja în autobusul aeroportului care aducea pasagerii până în centrul oraşu­lui, la Agenţia Tarom. Observându-1, am urcat în auto­bus, prezentându-mă şi cerându-i scuzele de rigoare. Preasfinţitul, în tonu-i caracteristic, a început cu apostro­fările pe care obişnuia să le facă subalternilor, spre deli­ciul călătorilor, dintre care unii mă cunoşteau. Cu greu am reuşit să-1 fac să coboare pentru a urca în maşina Episcopiei.

Pe parcursul drumului, după ce am început să ne cunoaştem, atmosfera s-a destins, Preasfinţitului tre-j cându-i supărarea.

Au urmat apoi două zile de găzduire la Centrul Epar­hial. Insoţindu-1 tot timpul, la orele de masă, în plim­bările prin centrul oraşului, îl vedeam plin de emoţie, dar dovedindu-şi deosebita sa calitate de povestitor, vorbindu-mi despre multele greutăţi pe care le-a avut în timpul arhipăstoririi sale, aducându-şi aminte şi despre cele bune şi despre cele mai puţin bune.

Se plângea că i-a fost greu să-şi adune în jurul său colaboratori de nădejde şi oameni de încredere, mai cu seamă că era nevoit să-i promoveze şi pe preoţii greco- catolici reveniţi la ortodoxie, pe care nu-i cunoştea prea bine. De altfel, îşi schimba mereu colaboratorii, făcând asfel un fel de rotire a cadrelor.

Totuşi, îşi amintea cu plăcere de doi colaboratori cărora le purta respect, spunând: „Am avut pe diaconul Ioan Şendruţiu, la financiar (contabil şef) şi pe preotul Nicolae Păcală, la secţia administrativ-bisericească, oameni de o deosebită probitate morală şi de mare carac­ter”.

Un merit deosebit al Preasfinţitului Valerian a fost şi faptul că, după eliberarea preoţilor din închisori sau de la canal, s-a străduit să-i reîncadreze din nou. Un exemplu în acest sens a fost şi preotul Constantin Olariu de la Biserica cu Lună, pe care-1 cunoscuse bine din perioada când amândoi colaborau la ziarele „Naţiunea” şi „Uni­versul”, pe care 1-a şi folosit apoi la editarea scrierilor sale.

Vlădică Valerian Zaharia a fost omul care nu s-a lăsat copleşit de atitudinea autorităţilor vremii, care controlau în întregime toată activitatea Bisericii. Astfel, a ajuns o persoană incomodă, fapt ce a dus la înlăturarea sa.

S-a stabilit la Bucureşti, iar Episcopia Oradiei i-a acordat lunar un ajutor de 2500 lei, până la 1 ianuarie 1990, după care suma s-a actualizat la cursul vremii, până la moartea sa, survenită în anul 1996.

Este un lucru meritoriu şi demn de toată recunoştinţa noastră faptul că Preasfinţitul nostru Episcop Sofronie, de la venirea sa la cârma Episcopiei Oradiei, s-a străduit să readucă în memoria noastră chipurile luminoase ale iluştrilor săi înaintaşi precum şi ale altor vrednici ierarhi originari din Bihor, dedicându-le câte un număr omagial în revista „Legea Românească”.

Te rugăm, Dumnezeule, adu-ţi Tu aminte de cel uitat o vreme de oameni şi pe care Tu, Doamne, îl pomeneşte împreună cu aleşii Tăi!