Curmarea firului Vieții 

Prea Sfinţiţi Părinţi Episcopi, Prea Cucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi,

         Firul vieţii celui ce s-a zbătut şi a dobândit de-a lungul existenţei sale împliniri şi satisfacţii, dar şi încercări dureroase, iată s-a sfârşit acum şi Prea Sfin­ţitul Valerian Zaharia merge acolo unde Dumnezeu II l-a chemat şi unde ne va chema pe fiecare dintre noi.
         Biserica noastră a avut în persoana şi strădaniile P.S. Valerian Zaharia un luptător neobosit, ca episcop într- o latură a ţării unde, în anul 1950, când a fost ales epi­scop la Oradea, era mare nevoie de prezenţa unui cap luminat şi a unei inimi pline de curaj pentru a înfrunta toate potrivniciile asupra credinţei strămoşeşti şi a valorilor neamului nostru românesc. Fiecare viaţă de om, dar mai ales a celor pe care Dumnezeu îi alege ca sâ-I slujească la Sfântul Altar, este o taină, din clipa naşterii şi până la trecerea pragului spre veşnicie. Nici P.S. Episcop Valerian n-a făcut excepţie şi aş putea spune că taina vieţii lui a fost mai adâncă şi mai plină de roade decât a altora, datorită sincerităţii şi mai ales curajului moştenit de la părinţii săi, împovăraţi cu zece copii, aşa cum se înfăţişau în vremurile acelea famili­ile româneşti.
         Legat întru toate de Sfânta noastră Biserică şi de credinţa neamului, P.S. Valerian a respectat până la jertfa hotărârile Sfântului Sinod, înţelegând să renunţe, atunci când i s-a cerut, la rostul său de conducere a eparhiei şi să se retragă la pensie. Deşi a suferit prin această măsură sacrificându-şi propria sa viaţă, vlă­dica Valerian a liturghisit unde a fost invitat. A fost, aşa cum s-a afirmat aici, unul din cei sacrificaţi pe alta­rul dreptăţii şi pildă de ascultare, acolo unde se simţea mai multă nevoie de slujirea sa.
         L-am cunoscut bine şi am împărţit cu adormitul în Domnul, în deceniile vieţii noastre atât bucuriile cât mai ales necazurile. Ca episcopi, am fost vecini: eu la Arad şi dânsul la Oradea. Iar experienţa sa mi-a fost de mare folos şi aş putea spune că şi suferinţele sale mi-au fost într-un fel pavăză, pentru a nu cădea în cur­sele de care el s-a lovit, presărate atunci la tot pasul. Nu suntem scutiţi de ele nici astăzi, pentru că viaţa unui slujitor al Bisericii, ca şi a unui creştin, este tot­deauna urmărită de diavolul şi de uneltele lui.
         Aşadar, am venit la înmormântarea sa nu numai din responsabilitatea pe care o am în Biserică, ci şi din afecţiune personală, cu atât mai mult cu cât, de când sunt la Bucureşti, l-am cunoscut şi mai bine, în momentele când şi-a deschis inima faţă de mine, pen­tru suferinţele sale ca frate slujitor la acelaşi altar. Mul­ţumită lui Dumnezeu, aici, la biserica Podeanu, unde s-a aflat îmbisericit şi rânduit cu locuinţa, P.S. Episcop Valerian a găsit o înţelegere largă, creştinească, preo­ţească. Ar fi fost o mare mâhnire pentru noi, ca un epi­scop vârstnic, bolnav, cu multă nevoie de afecţiune, să fi rămas singur, aici la Podeanu unde locuia şi se ruga Prea Sfinţia Sa. Venirea părintelui Vasile Ailioaei şi a familiei sale la această biserică a fost un balsam pentru P.S. Valerian, care a devenit un fel de bunic al lor şi al parohiei. îmi spunea mereu cât este de recunoscător părintelui şi doamnei preotese şi cât de mult îl mân­gâie credincioşii la biserica Podeanu. Poate şi de aceea Dumnezeu i-a prelungit anii până la această frumoasă vârstă de mai bine de 90 ani.
         Deşi suferind mereu, cu medicamente în buzunar, de când îl ştiu, uneori le mai şi amesteca, luându-le când nu trebuia, Dumnezeu i-a arătat bunătatea Sa şi iată, 1-a adus până la această frumoasă vârstă, care a prilejuit ziua de astăzi, când îl petrecem către învierea cea de obşte, la trecerea din necaz, din suferinţă, pe care le încercăm cu toţii, la lăcaşurile cereşti, de pace şi de odihnă. Această iubire a lui Dumnezeu o putem înţelege, în chip văzut, prin faptul că a fost rânduit să meargă la lumina învierii într-o sfântă zi de vineri din postul mare şi să aibă parte de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi astfel să plece pregătit şi sufleteşte, lăsând în urmă chipul şi pilda unei vieţi statornice în credinţă şi de păzire cu străşnicie a adevărurilor Bise­ricii noastre strămoşeşti.
         Rămân de la dânsul scrieri frumoase, numeroase biserici sfinţite în cuprinsul Episcopiei, de la Bihor până la Satu Mare şi Sălaj. II vor pomeni numeroşi preoţi hirotoniţi în timpul păstoririi, între care şi părin­tele Ioan Popa de faţă, fostul său secretar şi mulţi pri­eteni. Deseori P.S. Valerian îşi găsea împlinirea perso­nalităţii sale între preoţi şi credincioşi, mergând foarte des în eparhie, iar de multe ori pornea pe jos, pe stră­zile Oradiei, alături de tineri, de copii, de vârstnici, cu care schimba o vorbă, le adresa un îndemn şi îi zidea sufleteşte cu câte un cuvânt părintesc.
         Iubiţi credincioşi ai parohiei Podeanu, v-aţi bucu­rat totdeauna de slujbe cu arhiereu, căci P.S. Episcop Valerian şi-a avut reşedinţa la această biserică şi a fost legat de ea, stabilindu-şi aici şi mormântul. Puţine biserici din Bucureşti pot să se prezinte cu această pecete, de a oferi locuinţă şi ospitalitate unui arhiereu. Cu toţii aveţi, slujitori şi credincioşi, un mare merit înseninându-i bătrâneţea, care nu este uşoară, cum ştim din experienţă. Pentru această comportare pildu­itoare vă adresez toată preţuirea mea. Grija dumnea­voastră, a părintelui paroh şi a doamnei preotese, au mângâiat inima răposatului în Domnul, a Bisericii şi a ţării noastre.
În aceste clipe, să ne rugăm împreună lui Dumnezeu ca să aşeze sufletul bun şi cald al P.S. Episcop Valerian Zaharia, fratele nostru în Hristos şi în slujire, în ceata drepţilor Săi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Veşnica lui pomenire !
* Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, rostită la slujba de înmormântare a Episcopului Valerian Zaharia, 15 martie 1996 – Biserica Podeanu, Bucureşti, din revista Biserica Ortodoxă Română, anul CX1V, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1996, p. 205-207.

Funeraliile Episcopului Valerian Zaharia
         Vineri, 15 martie 1969, împreună cu Dl. Prof. Basarab Dumitrescu, am participat la înhumarea rămăşiţe­lor pământeşti ale celui ce a fost între anii 1951 – 1969 episcopul ortodox al Oradiei, Prea Sfinţitul VALERIAN ZAHARIA, care la venerabila vârstă de 91 de ani şi-a dat obştescul sfârşit în locuinţa din anexa casei parohi­ale a parohiei „Podeanu” din Bucureşti.
         Trupul neînsufleţit al defunctului vlădică a fost depus în biserica „Podeanu”, în curtea căreia Prea Sfinţia Sa şi-a petrecut anii de surghiun, din 1969 până la trecerea sa la cele veşnice. Aici, sub zidurile bisericii a şi fost înmormântat.
L-au condus pe ultimul drum al vieţii vremelnice Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Î.P.S. Arhi­episcop Vasile Costin al Târgoviştei şi Muscelului, P.S. Vincenţiu Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, P.S. Teodosie Snagoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, preoţi, membri ai familiei, prieteni şi un mare număr de credincioşi.
         La orele 10 s-a săvârşit Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, iar la orele 13a început slujba proho­dului, săvârşită de un sobor din care au făcut parte Î.P.S. Arhiepiscop Vasile, P.S. Episcopi Vincenţiu Ploieştea­nul şi Teodosie Snagoveanul, I.P.Cuv. Arhim. Zareh Baronian, vicarul Episcopiei armene din Bucureşti, P.C. Pr. Vasile Ailioaiei, parohul bisericii „Podeanu”, P.C. Pr. Boris Cicală din Bucureşti, P.C. Pr. Ioan Popa din Oradea, fost secretar eparhial în timpul păstoririi P.S. Valerian şi alţi preoţi.
         După otpust, părintele Ailioaiei, în cuvinte alese, a prezentat biografia Prea Sfinţitului Episcop Valerian, subliniind zbuciumul vieţii sale, de la leagăn până la mormânt.
         A vorbit apoi Dl. Basarab Dumitrescu, care vreme de trei legislaturi a fost deputat al Adunării Eparhiale Oradea şi al Adunării Naţionale Bisericeşti, zăbovind asupra activităţii P.S. Episcop Valerian în cei 18 ani în care a condus destinele Eparhiei Oradiei şi marcând grelele frământări ale acelei epoci, precum şi tumultul sufletesc al P.S. Sale, care s-a lăsat cu scoaterea sa din scaun, fiind pus la izolare.
         În încheiere, PF. Patriarh Teoctist, în cuvinte vibrante şi pline de simţire, a apreciat personalitatea P.S. Valerian, zăbovind asupra faptului că deşi surghiunit şi izolat în cei 26 de ani de la scoaterea sa din scaunul episcopal, tot timpul, cu multă demnitate, s-a încadrat în rânduiala ascultării bisericeşti şi călugăreşti. De ase­menea, P.F. Sa a punctat roadele slujirii şi destoiniciei sale ca Intâistătător al Episcopiei Oradiei, când prin vâl- torile vremii a cârmuit cu multă pricepere şi sacrificiu această grea eparhie, cu multele furtuni şi apăsătoarea atmosferă impusă de regimul din aceea perioadă. Nu a trecut cu vederea P.F. Sa nici anumite aspecte ale păti­mirii defunctului ierarh în aceşti ani, pătimiri pe care la vremea respectivă le-a cunoscut atât de bine, ca Epi­scop-vicar patriarhal şi, apoi, ca Episcop al Aradului şi care i-au fost nu numai jaloane de orientare, ci i-au fost scut şi pavăză, spre a nu cădea personal în acele curse şi vâltori.
         P.F. Părinte Patriarh Teoctist a mulţumit şi a adresat aprecieri celor care nu l-au dat uitării şi pe vlădica Vale­rian, cu precădere D-lui Dumitrescu şi părintelui Ioan Popa de la Oradea, care totdeauna i-au împărtăşit zbu­ciumul şi frământările, sprijinindu-1 pe măsura posibili­tăţilor, fiindu-i apropiaţi până la trecerea sa din această viaţă.
         Ca participant la această solemnă ceremonie, mărtu­risesc sincer că până acum nu mi-a fost dat să văd şi să asist la un moment de o asemenea trăire şi intensitate spirituală.
         Dacă Bunul Dumnezeu i-a rânduit Prea Sfinţitului Episcop Valerian atâta zbucium din fragedă pruncie şi până la adâncile bătrâneţe, socotesc că acesta a fost momentul când 1-a împodobit cu acea cunună a martira­jului creştinesc şi românesc.
„Sit tibi terra levis”
“Articol apărut în revista Buna Vestire, nr. 4, aprilie, Beiuş, 1996,p. 18.

Cuvântare la  înmormântarea Episcopului Valerian Zaharia Prof. Basarab DUMITRESCU
         Înalt şi demn cler al Ortodoxiei române, îndurerată asistenţă, Dragi creştini ortodocşi,
Vin din Crişana zbuciumată de istorie, împreună cu Părintele loan Popa, din Oradea, unde Preasfinţia Sa Valerian Zaharia a păstorit optsprezece ani, în cea mai grea şi mai tumultoasă Eparhie. Optsprezece ani de sen­tinelă dârză la graniţa de vest a neamului românesc. Opt­sprezece ani de confruntare pentru dreptatea românilor ortodocşi.
Venim să aducem un pios omagiu aceluia care, aşa cum a putut, a pus sămânţa unei Românii în ţara lui Menumorut. în numele Crişanei ne închinăm în faţa celui care a fost Episcop de Oradea, Valerian Zaharia.
         Vă vorbeşte unul care, din anul 1951 şi până în 1963, am fost membru în Adunarea Naţională Bisericească şi membru în Colegiul Electoral pentru alegerea Episco- pilor, Arhiepiscopilor şi Mitropoliţilor Bisericii Orto­doxe Române, reprezentând regiunea Crişana. Au fost ani grei, ani de frământări, ani de suspiciuni, ani când fiecare căuta să-şi menţină scaunul. Numai cine a fost atunci în rândurile Adunării Generale Bisericeşti îşi poate da seama de viaţa zbuciumată şi grea, mai ales pe meleaguri bihorene.
         Am avut fericita ocazie, Preasfinţite Părinte Vale­rian, să vă ţin discursul de bun venit la Oradea, în acea toamnă a anului 1951, când aţi fost întronizat. De atunci ne-am legat unul de altul. Poate ne-a unit şi laşul, de unde amintirile veneau des, poate şi caldele sentimente pentru această ţară, pentru această naţie.
         Am fost împreună optsprezece ani şi la bine şi la rău, în urbea de pe malul Crişului Repede. Ne-am înfrăţit cu caldul sentiment al credinţei ortodoxe şi al neamului românesc, acolo unde era mai necesar ca oriunde. în cei optsprezece ani, cât aţi păstorit în Eparhia Oradiei, aţi aruncat sămânţa prieteniei cu toate credinţele şi etniile şi aţi devenit un făuritor al marilor iubiri.
         În anul 1968 – prin meschine culise – prin intrigi şi bârfe, prin calomnii şi minciuni, acel Bodnăraş, care răs­pundea de culte, v-a promis, că dacă acceptaţi să ieşiţi la pensie, după un an veţi veni iar ca episcop la Oradea. Ce joc murdar! Ce minciună!
Timpul va rezolva şi această enigmă şi va arăta ade­vărul adevărat.
         Vom lupta, Preasfinţite Valerian, să vă aducem la Oradea, în Biserica cu Lună, căci acolo vă este locul de veci. Acolo unde optsprezece ani aţi păstorit şi v-aţi ară­tat meritele şi faptele bune ce le-aţi făcut. Fiţi sigur, Preasfinţite Valerian, că ştim să luptăm şi să apărăm dreptatea şi adevărul, încât să intraţi în drep­turile şi meritele ce le-aţi avut ca episcop, apărând şi vrând binele şi numai binele Bisericii Ortodoxe Române din Crişana.
Ar trebui să vă fac o scurtă biografie, Preasfinţite Valerian, căci m-am învrednicit a vă cunoaşte viaţa foarte bine. Oare are vreun rost? Din nefericire, biogra­fia din ultimii 26 de ani vă este plină de suferinţi, neca­zuri, griji, lipsuri şi chiar intrigi. De ce acum, când ne despărţim, să pomenim despre aceşti ultimi 26 de ani atât de grei şi plini de poveri.
         Viitorul va arăta viaţa Preasfinţiei Voastre, aşa cum a fost ea, cu ape line dar şi tumultoase, cu luptă, curaj şi dreptate, dar şi cu umilinţă, răbdare şi mai ales cu sufe­rinţă.
Fiţi sigur, Preasfinţite Valerian, că nu vă vom uita niciodată. Vă duceţi acolo sus la o vârstă patriarhală. Aşa a vrut Dumnezeu. Să vă fie ţărâna uşoară! Şi odihneşte- te în pace, suflet zbuciumat şi mare Ortodox al Crişanei.
Bucureşti, 15 martie 1996