Rugăciunea Domnească
39. Care este cel mai desăvârșit model de rugăciune ?
Modelul cel mai desăvârşit de rugăciune este Rugăciunea Domnească, adică: “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, Sfinţească-se numele Tău; Vie împărăţia Ta; Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ . Pâinea noastra cea spre fiinţă Dă-ne-o nouă astăzi; Şi ne iartă nouă greşelile noastre, Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri; Şi nu ne duce pe noi în ispită, Ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava în veci. Amin!” (Matei 6, 9-13).
40. Care este obârșia rugăciunii Tatăl nostru ?
Obârşia rugăciunii Tatăl nostru este cu totul şi în toate cuvintele ei dumnezeiască, fiind alcătuită de Dumnezeu Fiul, adică de însuşi Mântuitorul nostru, la rugămintea unuia dintre Apostoli: “Doamne, învăţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11,1). Atunci Mântuitorul i-a învăţat rugăciunea Tatăl nostru (Matei 6, 9-13). Deci, când rostim această rugăciune, grăim înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos; ne rugăm cu adevărat în numele Domnului Iisus Hristos. De aceea se numeşte Rugăciunea Domnească .
41. Prin ce se deosebește Rugăciunea Domnească de celelalte rugăciuni ?
Rugăciunea Domnească, cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, se deosebește prin puterea ei, prin ușurinta de a fi înțeleasă și prin bogăția cugetărilor ei.
1. Marea putere a rugăciunii Tatăl nostru stă în faptul că prin ea nu numai că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos 353 (Origen, Despre rugaciune, XI, 1, trad. cit., p. 221), ci ne rugăm cu însăși cuvintele Mântuitorului 354 (Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p. 45). «Dumnezeu singur a putut să învețe cum ar vrea să fie rugat» 355 (Tertulian, Despre Rugaciune, trad. cit., cap. IX, p. 235). De bună seamă, acestei rugăciuni i se potrivește cel mai bine cuvântul Domnului: “Orice veți cere de la Tatăl întru numele Meu, vă va da vouă” (Ioan 16, 23).
2. Rugăciunea Tatăl nostru este cea mai ușoară de înțeles dintre toate rugăciunile. Ea este rugăciunea oricui crede în Dumnezeu. Rugăciunea Domnească “pe cât este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare în sens” 356 (Ibidem, cap. I, p. 230).
3. În rugăciunea Tatăl nostru avem cereri pentru toate trebuințele sufletești și trupeşti; deci pentru toate bunătățile cerești și pământești. Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească 357 (Sf. Ciprian, De Oratione Domenica, trad. cit., cap. II, p. 45). De veți străbate toate rugăciunile, zice Fericitul Augustin, nu veți afla nimic care să nu fie cuprins în Rugăciunea Domnească .
42. Din câte părți este alcătuită Rugăciunea Domnească ? Rugăciunea Domnească este alcătuită din trei părţi:
1. chemare,
2. cereri și
3. încheiere.
43. Care este chemarea și ce înseamnă ?
Chemarea (invocația) este: “Tatăl nostru, Care ești în ceruri”. Aceasta chemare ne pune în adevărata stare de rugăciune; ne înalță mintea la Dumnezeu și ne întărește încrederea în El, ca Tată, ca «Părinte» (Rom. 7, 15).
1. Cuvântul Tată deșteaptă încredere, ne aduce aminte de harurile primite de la Dumnezeu 358 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIV-a la Romani, op. cit., vol. X, p. 298-299) și «ne învață că acela care vrea să se roage lui Dumnezeu nu trebuie să vină înaintea Lui numai ca o făptură a Lui, ci ca un fiu al Lui după har, fiindcă dacă nu este fiu, nu poate să-L numească Tată. Iar acest har al înfierii l-a dat Iisus Hristos celor care cred într-însul, după cum grăiește Scriptura: “Și celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” 359 (Mărturisirea ortodoxă, II, 10). «Iisus Hristos învățându-ne să numim pe Stăpânul și Făcătorul a toate, pe Dumnezeu, Tatăl nostru, odată cu aceasta și în acelasi timp hotărăște eliberarea noastră din muncile veșnice, izbăvirea sufletelor, mântuirea, înfierea ca fii ai lui Dumnezeu, moștenirea slavei Sale, care ne este făgăduită, unirea cu singurul Său Fiu și în sfârșit, revărsarea peste noi a Sfântului Său Duh» 360 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX-a la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162).Nici un muritor n-ar îndrăzni să dea această numire Celui Atotputernic, dacă nu ne-ar fi îngăduit Fiul Său cel Unul Născut. «în psalmi, în prooroci și chiar în Lege sunt mii de rugăciuni, dar nu aflăm pe nimeni rugându-se și numind pe Dumnezeu Tată…, ci îl rugăm ca pe Dumnezeu și Stăpân, așteptând pe Cel ce revarsă duhul infierii…» 361 (Origen, La Joan 19, 5, 1, Migne, P. G., X, col. 324). Dumnezeu vrea să fie iubit, de aceea îngăduie să fie numit Tată, ne spune Fericitul Augustin, fiindcă această numire este plină de dragoste și aprinde dragostea. Copilul numește tată pe cel căruia îi datorează viața, iar noi numim Tată pe Dumnezeu, fiindcă El este Făcătorul nostru (Deut. 32, 6).
2. Zicem “Tatăl nostru”, nu “Tatăl meu”, pentru ca noi toți suntem frați și ne rugăm unii pentru alții. Această chemare ne învață că, precum Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturor, tot astfel suntem datori și noi credincioșii să fim frați între noi și să ne rugăm nu numai pentru noi, ci și pentru toți frații nostri, unul pentru altul, precum ne învață Scriptura: “Rugați-vă unul pentru altul, ca să vă vindecați” (Iacov 5, 16). În Rugăciunea Domnească fiecare se roagă pentru toți și toți pentru unul; ea este rugăciunea obștească și a tuturor creștinilor 362 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44). Nevoia ne silește să ne rugăm pentru noi, dar dragostea frățească ne îndeamnă să ne rugăm pentru alții 363 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta stramta, 3, op. cit., vol. IV, p. 22). Iisus Hristos însuși zice că noi toți suntem frați (Matei 23, 8). Altădată, El numește frați pe Sfinții Apostoli (Matei 28, 10), iar Apostolii numesc frați pe credincioși (Rom. 1,13 s.u.) De altfel, drept este să se numească frați cei ce au un singur și același Tată în cer 364 (Tertulian, Despre rugăciune, trad. cit., cap. II, p. 230). Deci cuvântul “Tată” arată că trebuie să iubim pe Dumnezeu; iar cuvântul “nostru”, că trebuie să iubim pe aproapele. Domnul unității noastre, spune Ciprian, n-a vrut ca rugăciunea noastră să fie de unul singur și oarecum egoistă, ci a tuturor, obștească 365 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 44). «Cuvântul “nostru” netezește toate nepotrivirile și deosebirile de stare și de avere și face, deopotrivă, pe cel lipsit la fel cu cel avut și pe cel supus la fel cu cel ce stîpânește» 366 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX, la Matei, 4, op. cit., vol. VII, p. 162).
3. Zicem “Care ești în ceruri” pentru că Dumnezeu îngăduie să fie văzut numai în ceruri, deși este pretutindeni. «Pre Dumnezeu a-L vedea, nu este cu putință oamenilor»367 (Sf. Ioan Graptul (+ 849), Canonul morților, odă IX, in Evhologhion) și “nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1, 18). Totuși, îngerii văd pururea fața lui Dumnezeu, Care este în ceruri (Matei 18,10), iar cei drepți la inimă vor vedea fața Lui (Ps. 10, 7) la înviere, când vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30). «Cuvântul acela ce zice: “în ceruri” ne învață ca, în timpul când ne rugăm, să înălțăm mintea și toată gândirea noastră de la cele pământești și stricăcioase la ceruri, spre cele nestricăcioase… fiindcă harul și bogația binefacerilor Sale strălucesșe mai ales în ceruri» 368 (Mărturisirea ortodoxă, București, 1981, 11, 10). Cuvintele “Care ești în ceruri” ne aduc aminte că menirea noastră trece dincolo de marginile vieții de acum; că dincolo de lumea aceasta se află casa Tatălui nostru (Ioan 14, 2), care ne așteaptă: “cât pentru noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde așteptăm Mântuitor pe Domnul nostru Iisus Hristos” (Filip. 3, 20). «Aici Domnul, învățându-te să chemi pe Tatăl Cel din ceruri, îți amintește de patria cea bună, ca, sădindu-ți o dorintă mai puternică a celor bune, să te pună pe calea ce te duce iaraăși la patria ta» 369 (Sf. Grigorie al Nissei, Despre Rugăciunea Domnească, c. II, trad. Pr. Prof. D. Staniloae, în “Părinți și scriitori bisericești”, Editura Institutului Biblic, vol. 29, Bucuresti, 1982, p. 420).
44. Câte cereri cuprinde partea a doua a Rugăciunii Domnești ?
Partea a doua a Rugăciunii Domnești cuprinde șapte cereri. Darurile Sfântului Duh sunt șapte (Isaia 11, 3; Rom. 12, 6 s.u.) și tot șapte sunt și cererile Rugăciunii Domnești. Iar înconjurarea Ierihonului cu chivotul Vechiului Testament de șapte ori și dărâmarea zidurilor acestei cetăți (Iosua 6, 3-20), preînchipuie cele șapte cereri ale Rugăciunii Domnești și lucrările ei.
45. Care este întâia cerere din Rugăciunea Domnească și ce înseamnă această cerere ?
Cererea întâi din Rugăciunea Domnească este: “Sfințească-se numele Tău”, și înseamnă că numele Tatălui «se sfințește în noi și de către noi, când noi ne sfințim pe noi înșine cu viața cucernică și îmbunătățită întru slava numelui Său» 370 (Mărturisirea ortodoxă, 11, 13). «Numele lui Dumnezeu este sfânt din fire» 371 (Sf. Chiril al Ierusalimului, op. cit., Cateheza V Mistagogica, 12, p. 571), că zice: “Sfânt este numele Lui” (Luca 1, 49); și zicem “sfințească-se numele Tău”, nu ca și cum am dori ca Dumnezeu să se sfințească prin rugăciunile noastre 372 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 47); nici nu putem spune despre El că s-ar putea sfinți în felul cum se sfințesc oamenii; adică prin cât mai mare depărtare de rele și prin necontenita înaintare întru împlinirea faptelor bune (virtuților). Ci prin aceasta zicere: «rostim limpede și răspicat numai sfințenia ce El o are” 373 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta strâmtă, op. cit., vol. IV, p. 22). «Cerem de la El ca numele Lui sa se sfințească în noi» 374 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 48; Tertulian, op. cit., 3, p. 231). Sau, «de vreme ce ești sfânt, sfințește și întru noi numele Tău. Sfințește-ne și pe noi, ca fiind ai Tăi să sfințim numele Tău și ca un sfânt să fie propovăduit întru noi și preaslăvit, iar nu să se hulească din pricina noastra» 375 (Sf. Simion al Tesalonicului, Voroava de intrebari si raspunsuri, Bucuresti, 1765, cap. 320, p. 316).Iar Sfantul Ioan Gură de Aur ne spune ca se zice “sfinţească-se numele Tău, în loc de preamărească-se numele Tău de către toţi oamenii şi de către toata făptura” 376 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia Poarta stramta, 4, op. cit., vol. IV, p. 22. Preamărim numele lui Dumnezeu, ducând o viaţă cucernică, împodobită cu virtuţi şi fapte bune, de la care oamenii să se îndemne să slăvească numele lui Dumnezeu 377 (Mărturisirea ortodoxa, II, 13). Cu alte cuvinte, oricine rosteşte “Tatăl nostru… sfinţească-se numele Tău” îşi ia îndatorirea să preamăreasca prin faptele şi vorbele sale pe Dumnezeu, aşa încât să se împlinească în el porunca lui Iisus Hristos: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăveasca pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 16). Deci, lucru de căpetenie al cererii “sfinţească-se numele Tău” este nu numai să nu se hulească numele lui Dumnezeu prin viaţa noastră, ci şi să se slăveasca şi să se sfinţească 378 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. III, p. 426). “Sfinţim numele Tatplui nostru cel dupp har, Care este ăn ceruri, omorând pofta ppmânteascp şi curăţindu-ne de patimile aducptoare de stricpciune” 379 (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scurta tâlcuire a Rugăciunii Tatăl nostru, în “Filocalia”, trad. cit., vol. 11, p. 263)., Preamărim prin fapte numele lui Dumnezeu atunci când ne întocmim întreaga viaţă spre cinstirea lui Dumnezeu şi a sfinţilor, “prietenii” Săi (Iacov 2, 23), spre propovăduirea, cinstirea şi apărarea Bisericii Sale. Preamărim prin cuvinte numele lui Dumnezeu atunci când toată vorba noastră va fi o laudă necontenită a lui Dumnezeu şi a tuturor bunătăţilor Lui.
46. Ce pedeapsă așteaptă pe cei ce ocărăsc numele lui Dumnezeu ?
Cine ocărăşte pe Dumnezeu, pe Sfinţi, lucrurile şi persoanele sfinţite, adică înjură (suduie) de cele sfinte, acela huleşte pe Dumnezeu; păcatul lui este fără iertare şi se cheamă păcat drăcesc. Faţă de acest păcat, toate celelalte păcate par uşoare, fiindcă hulitorul îşi azvârle ocara împotriva lui Dumnezeu (IV Regi 19, 22). Ocărârea unui bun conducător de stat, spune Fericitul Augustin, este o nelegiuire, a înjura însă chiar pe Bunătatea cea desăvârşită este înspăimântător! «Tu, cel ce-ţi deschizi gura împotriva Atotputernicului», strigă îngrozit Sf. Efrem Sirul, “nu te temi că ar putea fi trimis foc din cer să te mistuiască?”
Dumnezeu pedepseşte îngrozitor pe hulitori, nu numai in viaţa viitoare, ci şi în aceasta pământească. De pildă, Baltazar, răpitorul sfintelor vase din templul din Ierusalim, a fost ucis şi împărăţia lui dărâmată, chiar în noaptea când a îndrăznit să se folosească la beţie de aceste sfinte lucruri (Dan. 5). Senaherib, împăratul sirian, hulind pe Dumnezeu a murit ucis chiar de mâna fiilor săi (IV Regi 19). Irod Agripa, împăratul iudeilor, îngăduind să fie asemănat cu Dumnezeu, a murit ros de viermi (Fapte 12, 23) etc. “Nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu Se batjocoreste” (Gal. 6, 7). Batjocoritorul îşi ascute singur sabia care-l va lovi 380 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX la Matei 3, op. cit., vol. VII, p. 242). Dacă celui ce ocărăşte pe fratele său îi este rânduit “focul cel veşnic” (Matei 5, 22), dar pe aceia ce hulesc nu pe neamurile lor, ci chiar pe Dumnezeu, ce chin îi aşteaptă? 381 (Sf. Ioan Gură de Aur, Prima Omilie despre statui, 10, op. cit., vol. II, p. 544) Într-o zi, Fericitul Ieronim, fiind întrebat pentru ce înfruntă cu atâta asprime pe un hulitor de Dumnezeu, a răspuns: «Câinele latră să-şi apere stăpânul, – atunci pot eu tăcea când Dumnezeul meu este suduit? Omoară-mă, dar de tăcut nu voi tăcea». Când s-a cerut Sfântului Policarp, episcopul Smirnei (+167), să tăgăduiască pe Hristos, el a răspuns: «Iată, se împlinesc optzeci şi şase de ani de cand îl slujesc, fără ca El să-mi fi făcut vreodata vreun rău. Deci, cum aş putea huli pe Dumnezeul şi Mântuitorul meu?»
47. Cum preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul ?
Preamărim pe Dumnezeu cu cuvântul ajutând la răspândirea învăţăturii creştine, «ca toţi aceia care nu cred şi nici nu cunosc pe adevăratul Dumnezeu să se întoarcă şi să-L cunoască, aşa încât în ei şi prin ei să se slăvească numele lui Dumnezeu» 382 (Mărturisirea ortodoxă, II, 13). Apoi îl preamărim rugându-ne Lui să dea sfintei Sale Biserici păstori îmbunătăţiţi, care să sporească propovăduirea Evangheliei în lume; şi de asemenea, să dea popoarelor ocârmuitori într-a căror «paşnică ocârmuire, viaţa paşnica şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia” 383 (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur).
48. Care este a doua cerere din Rugăciunea Domnească și cum se tâlcuiește ?
A doua cerere din Rugăciunea Domnească este “Vie împărăţia Ta”. Această cerere se tâlcuieste în trei chipuri: Dumnezeu să împărăţească peste noi; împărăţia Lui să fie printre noi şi împărăţia Lui să fie în noi.
1. Când rostim cererea “vie împărăţia Ta”, ne rugăm să ni se arate împărăţia lui Dumnezeu 384 (Sf. Ciprian, op. cit., p. 78-79), – aceea împărăţie la care suntem chemaţi de Mântuitorul, când zice: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia care este gătită vouă” (Matei 25, 34). Deci, cerem să ne facă moştenitori ai cereştii Sale împărăţii, adică ai fericirii veşnice. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu, care va fi mângâierea creştinilor, bucuria îngerilor şi ruşinarea păcătoşilor, este acea împărăţie care se va înstăpâni la sfârşitul veacurilor. Cuvintele “vie împărăţia Ta” să fie strigătul de nerăbdare al sufletului nostru năzuind spre cer, spre “dreptate şi pace, şi bucurie întru Duhul Sfânt” (Rom. 14, 17).
2. Venirea împărăţiei lui Dumnezeu atârnă, fireşte, de Tatăl ceresc, însă, cerând să vie împărăţia Sa, ne rugăm de asemenea cu scopul ca această împărăţie să se vădească, să rodească şi să se desăvârşească şi în noi. În această împărăţie, adică în toţi cei ce tin pe Dumnezeu drept împăratul lor şi se supun legilor Lui, Dumnezeu sălăşluieşte ca într-o cetate bine ocârmuită. Aici Tatăl e de faţă şi Hristos împărăţeşte cu Tatăl, precum însuşi grăieşte: “La El vom veni şi locas la El vom face” (Ioan 14, 23). Prin cererea “vie împărăţia Ta”, ne rugăm lui Dumnezeu, “ca El, cu harul şi cu dreptatea Sa şi cu îndurarea Sa să împărăţească în noi toţi, mai ales in înima noastră, iar nu păcatul” 385 (Mărturisirea ortodoxa, 11, 15). “Vie împărăţia Ta” ne mai povăţuieşte «să năzuim la bunurile viitoare şi să căutăm împărăţia cerului şi veşnicia» 386 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Poarta stramta, 4, op. cit., vol. IV, p. 32). «Cine a auzit pe Pavel spunând: Să nu împărăţească păcatul în trupul nostru cel muritor, acela, curăţindu-se pe sine în faptă şi în gând şi în cuvânt, va spune lui Dumnezeu: “Vie împărăţia Ta”» 387 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogica, 13, op. cit., p. 572).,
3. La Cina cea de Taină, Hristos spune Ucenicilor Săi: “Voi prietenii Mei sunteţi dacă veţi face câte Eu poruncesc vouă” (Ioan 15, 14); iar în cea din urmă poruncă le zice: “Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura” (Marcu 16, 15). Oare, poate fi altă datorie mai mare, pentru o inima curată, decât a căuta să lăţească cinstea şi strălucirea unui fără de pereche învăţător şi Prieten? “Vie împărăţia Ta” e rugăciunea care a însufleţit şi s-a înălţat din inimile tuturor Sfinţilor; a împins pe Sfinţii Apostoli la cucerirea lumii şi la biruinţa credinţei în Hristos; pentru ea şi-au vărsat sângele mii şi mii de Mucenici, ori şi-au înmormântat tinereţea şi şi-au răstignit viaţa în smerenie, ascultare şi în tăcerea mănăstirilor nesfârşita ceată a sihastrilor şi a călugărilor. Deci, dorinţa de a face să prisosească atât în noi, cât şi în afară de noi împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie năzuinţă oricărui creştin. Orice creştin este dator să lăţeascp împărăţia lui Dumnezeu în jurul său printre noi. Dar această împărăţie există chiar în lume (Matei 12, 28); ea este lucrarea lui Iisus Hristos, a Cărui Evanghelie este numită: “Evanghelia împărăţiei” (Matei 9, 35; 1 Cor. 15, 24-28) şi dacă totuşi ne rugăm “să vie” este din pricina faptului că ea încă nu a ajuns la creşterea deplină. Drept aceea datori suntem să ajutăm ca această împărăţie, aşezată în lume, adică Biserica lui Hristos, să se întindă peste tot pământul şi să cuprindă în sânul ei pe toţi oamenii, ca toţi să ajungă la cunoştinţa adevărului şi să se mântuiască (I Tim. 2, 4). Această datorie o împlinim cu rugăciunea şi cu fapta.
49. Care este a treia cerere din Rugăciunea Domnească și ce cuprinde ea ?
A treia cerere din Rugăciunea Domnească este: “Facă-se voia Ta, precum în cer și pe pământ”. Adică, învrednicește-ne să împlinim voia Ta pe pământ, așa precum îngerii o împlinesc în cer 388(Ibidem).
Sfântul Simion al Tesalonicului, luând temei de la Sfântul Grigorie al Nissei și de la Sfântul Maxim Mărturisitorul, dă acestei cereri următoarea tâlcuire: «Fă-ne pe noi ca pe îngeri: adică fie și facă-se voia Ta în noi, precum în dânsii; fie (în noi) voia Ta cea sfântă și fără prihană, ci nu voia noastră omenească, cea cu prihană» 389 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 316). Îngerii în cer ascultă pe Dumnezeu de bunăvoie și pururea și cu aceeași râvnă; se supun neîncetat și sunt neclintiți în ascultarea și împlinirea poruncilor lui Dumnezeu (Ps. 102, 21). Astfel, prin cererea “fie voia Ta, precum în cer și pe pământ” noi ne rugăm Tatălui ceresc să ne hărăzească darul de a trăi pe pământ cu Puterile cerești 390 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia XIX la Matei 5, vol. VII, p. 163); «Și după cum îngerii în ceruri se supun în toate, fără să cârtească, voinței lui Dumnezeu, tot astfel și oamenii, toți, să se supună lui Dumnezeu pe pământ, fără mâhnire și cu toată recunoștința» 391 (Mărturisirea ortodoxă, II, 17). Voia lui Dumnezeu este însă aceea pe care a arătat-o Iisus Hristos și pe care El a împlinit-o; și dorim împlinirea voinței lui Dumnezeu în cer și pe pământ, fiindcă una și alta ajută la mântuirea noastra 392(Sf. Ciprian, op. cit.. II, p. 50-51) și a tuturor oamenilor (I Tim. 2, 4). Deci, în primul rând, această cerere nu este doar o datorie, ci “o stare de desăvârșire” 393(Fer. Augustin, op. cit., 8, vol. 11, p. 241), este strigătul aprins de dragoste pentru împărăția lui Dumnezeu și un cântec de biruință întru cinstirea nemărginitei Sale puteri. Și în al doilea rând este un fapt de supunere al voii noastre la voia lui Dumnezeu, după însăși pilda Mântuitorului: “M-am pogorat din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38); este un semn de respect din partea supușeniei noastre sau ca să zicem așa, un suspin de încrezătoare lăsare în nădejdea lui Dumnezeu, atunci când voia Lui trebuie împlinită cu suferință: “Părinte, de voiești, treacă paharul acesta de la Mine; însă nu voia Mea, ci voia Ta să se facă” (Luca 22, 42).
50. Care este a patra cerere din Rugăciunea Domnească și ce cerem prin ea ?
A patra cerere din Rugăciunea Domnească este: “Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă, astăzi”. Adică, dă-ne tot ce ne trebuie pentru întreţinerea vieţii trupeşti şi sufleteşti. Cererea a patra este zaua ce leagă cele trei cereri de mai înainte, privitoare la mărirea, împărăţia şi voia Tatălui ceresc, de celelalte patru, care urmează şi care au în vedere trebuinţele, necazurile şi nădejdea mântuirii noastre. «Începând cu această cerere şi până la sfârşitul Rugăciunii Domneşti este limpede că ne rugăm lui Dumnezeu pentru noi» 394 (Fer. Augustin, op. cit., vol. II, p. 342). Ca atare, cererea a patra s-ar putea prinde de a treia în acest chip: ca să putem face voia Ta şi să dobândim fericirea veşnică, avem nevoie şi de cele ce trebuie pentru întreţinerea acestei vieţi. Deci «ca oameni ce sântem cerem şi pâinea cea spre întărirea fiinţei noastre, ştiind că şi aceasta este (tot) de la Tine» 395 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317) şi că «noi nu putem trăi fără pâine» 396 (Fer. Augustin, op. cit., 10, vol. 11, p. 242).
1. Cineva s-ar putea mira că ne rugăm numai pentru “pâine”. Pâinea este însă hrană cea mai trebuincioasă; iar «în cuvântul pâine se cuprind toate cele trebuitoare ca să ne păstrăm viaţa noastră în lumea aceasta; atât în ce priveşte hrana, cât şi alte lucruri de care avem nevoie ca sa trăim» 397 (Mărturisirea ortodoxă, II, 19). Drept aceea, Mântuitorul ne-a învăţat să cerem pâine, pâinea cea spre fiinţă; adică să ne mulţumim cu “cele ce ajung spre păstrarea fiinţei trupeşti;… şi nimic altceva din acelea prin care e depărtat sufletul de la grija dumnezeiască şi cea mai de folos” 398 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., c. IV, p. 437). “… având hrană şi îmbrăcăminte” – zice Sf. Apostol Pavel – “cu acestea vom fi îndestulaţi” (I Tim. 6, 8 ). Rostirea cuvintelor “pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o noua astăzi” îndatorează pe cel ce se roagă să se gândească să ceara pâine şi pentru aproapele şi să ajute pe cei lipsiţi. Pe de altă parte, cuvântul nouă nu este aici fără rost; el ne dă să înţelegem că trebuie să cerem pâine câştigată cinstit şi cu munca noastră. Că zice Sf. Grigorie al Nissei: “Dacă pâinea cu care ne hrănim nu este răpită de la altul, dacă nimeni n-a flămânzit ca să ne săturam noi şi nimeni n-a suspinat ca să ne umplem noi pântecele, ci este agonisită cinstit şi deci, din al său, şi este rod al dreptăţii şi spic neprihănit şi neamestecat al păcii, pâinea lui Dumnezeu este una ca aceasta” 399 (Ibidem, c. IV, p. 439).
2. Hrana trupească singură nu poate îndestula pe om, pentru că el are şi un suflet în care este întipărit chipul lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi ne învaţă că “pâinea” pe care o cerem în Rugaciuneă Domnească e nu numai pâinea cea trupească, ci şi cea sufletească. Adică pâinea sufletului; o pâine «care hrăneşte pe omul adevărat, cel zidit după chipul lui Dumnezeu, crescându-l şi făcându-l asemenea cu Creatorul» 400 (Origen, Despre Rugaciune, c. XXVII, 2, trad. cit., p. 258). Ca atare, “pâinea lui Dumnezeu este aceea ce se pogoară din cer şi dă viaţă lumii” (Ioan 6, 33). Pâinea sufletului este: cuvântul lui Dumnezeu, adicp cunoaşterea şi înţelegerea Evangheliei şi Sfânta Cuminecătura, adică împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
a) Hrana cea mai presus de fire a sufletului nostru este cuvântul lui Dumnezeu, despre care zice Scriptura: “nu numai cu pâine va trai omul, ci (şi) cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4, 4). Fără de această pâine “omul cel dinlăuntru” (Rom. 7, 32; II Cor. 4,16) moare, ca şi cum ar fi sfârşit de foame şi de flămânzire. Iar «moartea sufletului se abate mai ales asupra celor ce nu vor să asculte de cuvântul Domnului şi de învăţăturile Lui»401 (Mărturisirea ortodoxă, II, 19) şi să le înţeleagă. Această pâine este de mare folos sufletului. Fără ea nu putem trăi. Hrana noastră cea spre fiinţă şi din care trăiesc sufletele pe pământ este cuvântul lui Dumnezeu, ce se împarte necontenit în biserici. Viaţa veşnică va fi răsplata celor ce-l ascultă şi-l împlinesc 402 (Fer. Augustin, op. cit., 10, p. 243).
b) Cealaltă hrană a sufletului este cuminecarea cu Trupul şi Sângele lui Hristos: “Trupul Meu cu adevărat este mâncare şi Sângele Meu cu adevărat este băutura; cela ce mănânca Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55, 56). În Sfânta Liturghie, rugăciunea Tatăl nostru se rosteşte înainte de frângerea şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, «cu scopul ca noi, voind să primim sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, să-i le cerem nu numai întru numele lui Iisus Hristos, ci şi prin rugăciunea Lui». «Pâinea spre fiinţă» este pâinea celor ce mănânca trupul lui Hristos 403 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 53). Aceasta este pâinea spre fiinţă, nu cea obişnuită şi este rânduită spre fiinţarea sufletului 404 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogică, op. cit., p. 573). Ea întăreşte şi sfinţeşte şi trupul şi sufletul 405 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 302, p. 319). Tatăl ceresc, când vrea să Se facă hrana oamenilor, împrumută faţa ei. “Noi frângem o pâine”, scrie Sfântul Ignatie al Antiohiei creştinilor din Efes, “care este nouă doctorie pentru a nu muri”. Pâinea este mâncarea care hrăneşte fiinţa noastră cu Dumnezeu cel viu şi face ca să fim în El şi El în noi.
3. Cuvântul “astăzi”, din cererea a patra, înseamnă veacul cel de acum, câtă vreme trăim în lumea aceasta 406 (Mărturisirea ortodoxă, II, 19). «Dar să nu trecem hotarele rugăciunii privind lacom înainte la multe perioade de ani şi să uităm astfel că suntem muritori şi avem o viaţă care trece ca umbra. Ci să cerem prin (aceasta) rugăciune, fără îngrijorare, doar pâinea trebuincioasa zilei» 407 (Sf. Maxim Marturisitorul, op. cit., p. 276). “Astăzi” înseamnă şi încrederea în providenţa divină (Matei 6, 25-34).
51. Care este a cincia cerere din Rugăciunea Domnească și cum se tâlcuiește ?
A cincia cerere din Rugăciunea Domnească este: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” şi se tâlcuieşte: iartă păcatele noastre, aşa cum iertăm şi noi celor ce greşesc împotriva noastră.
În cererea a patra am rugat pe Tatăl ceresc să ne dea cele de trebuinţă pentru hrana vieţii; acum îl rugăm “să dea iertare păcatelor noastre, mai ales a acelora pe care le-am săvârşit după Sfântul Botez, prin care am supărat pe Dumnezeu sau pe aproapele fie cu gândul, sau cu hotărârea de a păcătui, fie cu cuvântul, sau şi cu fapta”408 (Mărturisirea ortodoxă, II, 21). Ca în adevăr multe sunt păcatele noastre şi “dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Toată cunoaşterea şi puterea dumnezeieştii Evanghelii se cuprinde în cererea: “Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. În adevăr, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, S-a întrupat şi Şi-a dat Sângele Său pentru iertarea fărădelegilor şi a păcatelor noastre. Tot spre iertarea păcatelor a aşezat şi Sfintele Taine 409 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317). Dar grăind despre păcatele noastre şi poruncindu-ne să ne cerem iertare, Mântuitorul arată că iertarea atârnă de faptul de a ierta şi noi păcatele pe care alţii le-ar fi făcut împotriva noastră: “că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Prin urmare, rostind rugăciunea Tatăl nostru cu inima împietrită de a nu ierta altuia greşelile, înseamnă a ne osândi singuri. Totuşi, dacă din slăbiciunea firii încă nu am izbutit să biruim ura din noi, nu trebuie să încetăm a rosti această rugăciune. Căci dacă o facem din inimă, Dumnezeu, până în cele din urma, Se va îndura şi ne va da putere să biruim slăbiciunea firii şi să alungăm ura din inima noastră .
52. Care este a șasea cerere din Rugăciunea Domnească și ce cerem prin ea ?
Cererea a şasea din Rugăciunea Domnească este: “Şi nu ne duce pe noi în ispită”. Prin ea ne rugăm Tatălui ceresc ca “harul Lui să ne ferească de ispitele care întrec puterile noastre” 410 (Mărturisirea ortodoxă, II, 23).
53. Ce este ispita și cine este ispititorul ?
Ispita este bântuiala cea rea, care amăgeşte şi împinge pe credincios sub jugul diavolului 411 (Fer. Augustin, op. cit., Cuvantarea LVII, 4, p. 254).
Ispita nu este de la Dumnezeu, că Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni (Iacov 1,13), ci, după cum zice Origen «dacă este un rău ca să te laşi ispitit (lucru pe care tocmai îl cerem să nu se întâmple), atunci cum să nu fie absurd să ne gândim ca Bunul Dumnezeu, Care nu poate aduce roade rele, l-ar arunca pe cineva în cele rele?» 412 (Origen, op. cit., XXIX, 11; trad. cit., p. 276). Avem de luptat împotriva duhurilor răutăţilor din văzduh (Efes. 6, 12). Iar Sfântul Grigorie al Nissei numeşte ispititor pe diavolul 413 (Sf. Iustin Martirul, Apologia I, c. 65, în “Părinţi şi Scriitori Bisericesti”, vol. II, Ed. Institutului Biblic, Bucuresti, 1980, p. 70). Ispita este uneltirea celui necurat; el este cel ce atâta în om pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2,16). Cu aceste întreite bântuieli a cercat el să ispitească chiar pe Hristos (Matei 4,1-11) şi cu ele a dus în ispită pe Eva în rai: “Frumos era la vedere şi bun la mâncare rodul ce m-a omorat” 414 (Octoih, Fericirile, glas 7, Duminica). Diavolul se foloseşte de obicei de slăbiciunile noastre, adică de împătimirea noastră pentru cele pământeşti, atunci când ne întinde momeala ispitei. Pescarul care vrea să prinda un anumit soi de peţte agaţă în cârligul undiţei o anumită gânganie, ce place îndeosebi bietului peşte .
54. Ispita este păcat ?
Ispita în sine nu este păcat; învoirea cu ispita este păcat. Dumnezeu nu ispiteşte, dar îngăduie ispita fie pentru mântuirea sufletelor noastre, fie spre a ne da prilej să dovedim tăria credinţei noastre, şi astfel să avem drept la răsplatire: «Ispitele ce se întâmplă drepţilor sunt pentru cercare şi au şi plată» 415 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., cap. 320, p. 317). Se poate spune, pe bună dreptate, că ispitele sunt semne ale dumnezeieştii bunăvoinţe, aşa cum îi zice Arhanghelul Rafail lui Tobit: “Trebuia să fii ispitit, fiindcă ai bineplăcut lui Dumnezeu” (Tobit 13, 13, Vulgata şi Cod. Sinaiticus). Pentru aceea, oamenii cei mai bântuiţi de ispite sunt tocmai cei ce se tem de Dumnezeu şi fac voia Lui, căci satana nu ispiteşte pe cel ce-l are în mână, ci pe acela care îi scapă sau îi zădărniceşte planurile lui. Sfântul Efrem Sirul a văzut în vedenie tolănit pe ziduri, la poarta unei cetăţi pline de desfrâu, un singur diavol, care nu făcea altceva decât să se tot sucească leneş, când pe o parte, când pe alta. În schimb, în pustie a văzut un viespar întreg de draci dând târcoale în jurul unui singur pustnic îmbunătăţit. “Unde ispita bântuieste mai aprig, acolo se poate spune că şi virtutea este mai mare” 416 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia despre statui, 1-2, op. cit., vol. II, p. 567-568).
55. Ispitele folosesc la ceva ?
Ispitele ne sunt de mare folos: “Fericit este bărbatul care rabdă ispita; căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii” (Iacov 1, 12; 1, 2, 4).
Ispitele ne trezesc din nepăsare, ne smeresc, ne sporesc virtutea (copacul scuturat de vânt îşi înfige rădăcinile mai adânc), ne măresc dragostea de Dumnezeu, ne ajută să ne ispăşim păcatele chiar în viaţa de acum şi în sfârşit, sporesc fericirea noastră veşnică (prin cioplire şi lustruire, piatră nestemată capătă mai multa strălucire).
56. Atunci, dacă nimeni pe pământ nu este scutit de bântuiala ispitelor, cum trebuie înțeleasă cererea: “Și nu ne duce pe noi în ispită” ?
Întradevăr, viața omului pe pământ este o luptă, după cum citim în Sfânta Scriptură (Iov 7, 1) și dacă cerem să fim scutiți de lupta cu păcatul nu cerem “ca să nu fim puși la încercare, căci așa ceva nu e cu putință, ci ca să nu fim biruiți în ispita” 417 (Origen, Despre rugăciune, c. XXIX, trad. cit., p. 276). Ne rugăm «să ne întărească, cu harul Său, ca să putem răbda cu tărie și cu bărbăție până la sfârșit caznele ce ni se vor da»418 (Mărturisirea ortodoxă, II, XXIII). A nu cădea în ispită, când suntem bântuiți, a răbda cu tărie și cu bărbăție necazurile înseamnă a ne împotrivi, a lupta împotriva ispitei, că legea noastră creștină este lupta (I Cor. 9, 25), iar fără luptă și fără biruință nu se poate câstiga împărăția cerurilor (Matei 11, 12).
57. Puterile noastre singure sunt oare de ajuns pentru lupta împotriva ispitei ?
Numai cu puterile noastre nu putem birui ispita; de aceea, atunci când ispita ne bântuie, să ne rugăm lui Dumnezeu, ca să ne mântuiască (scape) cu harul Sau 419 (Ibidem, II, XXIII).
Dumnezeu nu îngăduie să fim ispititi peste puterile noastre (I Cor. 10, 13). Olarul nu ține prea mult oalele în cuptor, ca să nu crape de prea mult foc 420 (Sf. Macarie Egipteanul, Omilia XXVI, 3, op. cit., p. 147). Din pățania dreptului Iov se vede că diavolul are asupra omului numai atâta putere câtă îi îngăduie Dumnezeu (Iov 1, 12); iar dacă Dumnezeu îngăduie ispite mari, atunci El dă și harul îndestulător spre a ține piept încercărilor (II Cor. 12, 9). Harul de împotrivire se dobândește prin rugăciuni. Cine se ispiteste, dar, să cadă numaidecât la rugăciune; așa au făcut Sfinții Apostoli în corabie, cuprinși de furtună pe lacul Ghenizaretului (Matei 8, 25).
Rugăciunea este pavăza cea mai puternică împotriva ispitei: “Privegheați și vă rugați, ca să nu intrati în ispită” (Matei 26, 41). Rugăciunea luminează mintea și întărește voința. Așadar, tâlcul cererii “și nu ne duce pe noi în îspită” este, nu să ne scape de ispită, că și Sf. Apostol Pavel a cerut și nu a fost ascultat (II Cor. 12, 7-9), dar să ne izbăvească de bântuielile ispitelor, care ne-ar putea prăvali în păcat; să ne dea putere să ne împotrivim, să luptăm și să biruim ispita.
58. Care este a șaptea cerere din Rugăciunea Domnească ?
A șaptea cerere din Rugăciunea Domnească este: “Ci ne mântuiește (scapă) de cel rău”.
59. Ce se înțelege prin cuvântul “cel rău” din aceasta cerere ?
După învățătura Sfinților Părinți și marilor dascăli ai Bisericii, “cel rău” din aceasta cerere este diavolul; “cel rău” este «diavolul cel protivnic, zice Sf. Chiril al Ierusalimului 421 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza V Mistagogica, 18, op. cit., p. 576). Iar Sf. Grigorie al Nissei spune că ispititorul este diavolul, iar “cel rău” este o altă numire dată diavolului 422 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451). El este duhul răutății, făptuitorul și adevarătul începător al răului 423 (Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia XIX, la Matei 6, op. cit., vol. VII, p. 165); iar răul pe pământ are obârșia “de la cel rău” (Matei 5, 37).
60. Ce tâlcuire are cererea a șaptea din Rugăciunea Domnească ?
Prin această cerere ne rugăm “să ne păzească Dumnezeu de tot răul, adică de păcat și de toată răutatea care ațâță mânia lui Dumnezeu spre pedepsirea noastra” 424 (Mărturisirea ortodoxă, II, 25).
1. Ne rugăm adică să ne izbăvească de răul ce bântuie sufletul și în primul rând de păcat și de urmările lui. Păcatul fiind călcarea cu știință și de bună voie a poruncilor lui Dumnezeu, plata lui este moartea (Rom. 6, 23). Când zicem “și ne izbăvește de cel rău”, cerem apărarea lui Dumnezeu împotriva celui rău, pe care dobândind-o suntem tari și apărați de toate câte diavolul și lumea le uneltesc împotriva noastră 425 (Sf. Ciprian, op. cit., II, p. 60). Și mare nevoie are lumea de acest “ne izbăvește de cel rău”! Mai ales de răul sufletesc, de acel potop de minciuni ce se revarsă asupra lumii prin tot felul de mijloace: de îndemnul la dezmăt, ură și răzbunare; de nestatornicia căsătoriilor; de oprirea vinovată a nașterilor de prunci și de alte rele asemenea acestora.
2. “În această cerere trebuie să înțelegem că ne rugăm să fim feriți de orice altă răutate pe care omul cu greutate o suferă, cum ar fi foamete, ciumă, razboi, foc și alte asemenea” 426 (Mărturisirea ortodoxă, II, 25). Adică ne rugăm să ne slobozească de tot ce ar putea să ne fie păgubitor vieții trupești. Negreșit, multe din greutățile de acest fel sunt urzituri și meșteșugiri tot ale diavolului, măcar că făptașii sunt oameni. De aceea, Mântuitorul zice să spunem: “Ci ne izbăvește de cel rău”, poruncindu-ne însă să nu avem nici un fel de amărăciune pe frații noștri din pricina răutăților pe care le îndurăm din partea lor, ci să întoarcem toată ura noastră împotriva acelui duh al răutății, făptuitorul și adevăratul începător al răului 427 (Sf. Ioan Gura de Aur, op. cit., p. 165).,
3. Vechea carte de învățătură, Mărturisirea ortodoxă, ne mai învață încă să vedem în această cerere o rugăciune și pentru sfârșitul nostru cel mai de pe urmă. Pentru acest sfârșit al vietii noastre Biserica la Sfânta Liturghie se roagă ca el să fie «creștinesc, neînfruntat, cu pace și răspuns bun la înfricoșătoarea judecată», așa că prin cererea “ci ne izbăvește de cel rău” ne mai rugăm lui Dumnezeu ca la timpul morții noastre să alunge de la noi toată bântuiala vrăjmașului sufletului nostru și să ne ferească de înfricoșările diavolului, de munca cea veșnică a iadului și de diavolul cel rău 428 (Mărturisirea ortodoxă II, 25 . 429. Ibidem, II, 27).
61. Care este a treia parte a Rugăciunii Domnești și ce cuprinde ea ?
A treia parte a Rugăciunii Domnești este încheierea: “Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci. Amin”.
Începem Rugăciunea Domnească printr-o chemare: “Tatăl nostru care ești în ceruri…” și o terminăm cu o încheiere, căreia îi mai zicem și doxologie: “Că a Ta este împărăția și puterea și slava în veci”. În chemare ne-am găsit în starea cea adevărată cerută de rugăciune, înălțându-ne duhul către Dumnezeu, cu încredere că vom dobândi cele ce vom cere de la El cu cuviință, de vreme ce de la Tatăl nostru cerem. Iar în încheiere ne arătăm nădejdea că vom primi cele pentru care ne-am rugat.Și întrucât El stăpânește lumea și făptura toată I se supune, a Aceluia este puterea și slava și nimeni nici în cer, nici pe pământ, nu-I poate sta împotrivă 429. Rostind această încheiere-doxologie, parcă am zice: «îți cer toate acestea fiindcă pe Tine Te cunosc singur și adevărat stăpân a toate, cu putere fără de sfârșit, putând face tot ce vrei, având o mărire pe care nimeni nu o poate răpi. Drept aceea, aducem mulțumită Celui ce a binevoit să ne dea atâtea bunătăți și vestim sărbatorește că Lui se cuvine toată mărirea, toata cinstirea și toată puterea; zic: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin»430 (Sf. Grigorie al Nissei, op. cit., p. 451).
62. Ce este și ce înțeles are cuvântul “Amin” cu care se încheie Rugăciunea Domnească ?
Cuvântul “Amin” cu care se termină Rugăciunea Domnească e un vechi cuvânt evreiesc, pe care îl întâlnim numai în Evanghelia Sfântului Apostol Matei de treizeci şi una de ori. Cu el se încheie toate rugăciunile şi doxologiile şi are mai multe înţelesuri. Aici însă înseamnă: «Aşa să fie» 431 (Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia Poartă strâmtă, 5, op. cit., vol. IV, p. 24), «Toate să se facă după cum ne-am rugat» 432 (Mărturisirea ortodoxă, II, 27) şi arată încrederea neclintită că Dumnezeu dă tot ce-I cerem cu credinţă, cu nădejde şi după voia Lui (Ioan 5, 14-15).
Negreşit cuvântul Amin este un răspuns dat şi în ziua de azi la Sfârşitul Liturghiei şi Ieronim spune că poporul în vremea lui încheia Rugăciunea Domnească, rostită de unul singur, în numele tuturor, cu Amin, spus cu atâta însufletire, încât răsunau bisericile ca de bubuitul tunetului.
Biserica întrebuintează din cea mai adâncă vechime Rugăciunea Domnească la Sfânta Liturghie, precum şi la toate sfintele slujbe, fiindcă ea cuprinde tot ce trebuie să cuprindă o rugăciune. Rostind-o ar trebui să simţim îmbrăţişarea îngerilor, pentru ca nu mai numim pe Cel ce ne-a zidit: Dumnezeul nostru, ci îi spunem Tatăl nostru. Tot creştinul, care crede drept, trebuie să ştie această rugăciune şi să o rostească în toate împrejurarile vieţii sale 433 (Sf. Simion al Tesalonicului, op. cit., c. 320, p, 318).
