Despre păcat
77. Ce este păcatul ?
Păcatul este călcarea cu deplină știință și cu voie liberă, prin gând, cuvânt sau faptă, a voii lui Dumnezeu. Iar pentru ca voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numeste și fărădelege .
78. Care este originea păcatului?
După învăţătura Bisericii noastre, păcatul şi-a luat începutul odată cu căderea strămoşilor, în rai. Căci citim în Sfânta Scriptură: “precum printr-un om (Adam) a intrat păcatul în lume şi prin păcat, moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Rom. 5, 12). Păcatul nu ţine însă de firea omului, ci el s-a ivit prin întrebuinţarea rea a voii libere cu care a înzestrat Dumnezeu pe om. Deci originea păcatului nu este de la Dumnezeu. Dumnezeu nu este urzitorul păcatului şi nici nu-l voieşte, dar îl îngăduie, fiindcă nu voieşte să ştirbească libertatea de voinţă a omului. Sfântul Antonie cel Mare spune: “Răul nicidecum nu e pricinuit de Dumnezeu, ci prin alegerea cea de bună voie s-au făcut dracii răi, ca şi cei mai mulţi dintre oameni… Nu cele ce se fac sunt păcate, ci cele rele, după alegerea cu voie… Şi aşa fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din sloboda alegere lucrează cele rele în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu” 632 (Filocalia, vol. 1, p. 14 si 20).
79. Care sunt semnele după care se poate cunoaște păcatul ?
Semnele după care se cunoaşte păcatul sunt:
1. Întrebuinţarea deplină a minţii. Unde nu există judecată deplină a minţii, nu există nici pşcat. Faptele copiilor mici, ale nebunilor şi ale tuturor celor lipsiţi de judecata minţii pot fi împotriva legilor, dar nu sunt socotite păcate.
2. Libertatea voii. Faptele rezultate de la om împotriva voii sale, de asemenea pot fi împotriva legii, dar nu sunt socotite păcate.
3. Cunoaşterea legii împotriva căreia este îndreptată fapta, sau cel puţin să fi fost cu putinţă cunoaşterea acestei legi.
80. Cum se naște păcatul ?
Chipul în care se naşte păcatul îl arată Sfântul Apostol Iacov:
“Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit… Ci fiecare este ispitit când este tras şi amăgit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 13, 15).
Din cuvintele acestea se înţelege foarte limpede că rădăcina păcatului stă în poftă.
Pofta lăsată să se întărească în sufletul omului, fără a fi alungată, îl atrage, adică îl ispiteşte pe om. Din pofta întărită se naşte păcatul, care la rândul lui aduce moartea. Fericitul Diadoh al Foticeii spune: «Răul nu este în fire, nici nu este cineva rău prin fire. Căci Dumnezeu nu a făcut ceva rău. Când însă cineva, din pofta inimii, aduce la o formă ceea ce nu are fiinţă, atunci aceea începe să fie ceea ce vrea cel ce face aceasta» 633 (Filocalia, vol. 1, p. 340).
Deci, păcatul se săvârşeşte prin voia liberă a omului, dar naşterea lui depinde de unele pricini, dintre care cele mai însemnate sunt ispita şi ocazia la păcat.
81. Ce este ispita ?
Ispita este îndemnul la păcat. Ea trezeşte pofta spre a dobândi ceva prin călcarea legii morale.
Această pornire vine sau dinăuntrul cuiva, adică din firea lui slăbită de păcatul strămoşesc, sau din afară.
Ispita dinăuntru este prilejuită de:
1. Pofta trupului (mâncare, băutură, desfrânare);
2. Pofta ochilor (bogăţie); şi
3. Pofta inimii (trufia vieţii, mândrie), după cum citim în Sfânta Scriptură: “Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I Ioan 2, 16).
Ispita din afară vine de la diavol şi de la lume.
Că ispitele vin de la diavol, ne arată însăşi Sfânta Scriptură. Astfel, Mântuitorul zice: “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu” (Luca 22, 31). Iar Sfântul Apostol Petru spune lui Anania, care ascunsese o parte din preţul unui ogor vândut: “Anania, de ce a umplut Satana inima ta, ca să minţi tu Duhului Sfânt?” (Fapte 5, 3).Chipul în care ispiteste diavolul este mai ales aţâtarea gândului omului cu felurite închipuiri, care în locul binelui adevărat înfăţişează un bine înşelător şi pierzător de suflet.
Ispitele de la lume înseamna îndemnul la păcat venit din partea oamenilor răi, care aţâţă în alţii felurite pofte şi porniri păcătoase, fie prin cuvinte, fie prin fapte.
82. Poate creștinul să biruiască ispitele ?
Da. Creştinul, ajutat de harul dumnezeiesc, poate birui chiar şi ispitele cele mai puternice, mai ales că Dumnezeu nu-l lasă să fie ispitit peste puterile lui. “Credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi; ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (I Cor. 10, 13).
Pe pământ, creştinul nu este ferit de ispite. Dar ispitele în sine nu sunt încă păcate şi dacă le înfruntă cu bărbăţie, ele pot fi de folos credinciosului, întărindu-l în virtute. “Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci, lămurit făcându-se, va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (Iacov 1, 12). Dacă însă credinciosul nu se împotriveşte ispitelor sau îşi aţâţă poftele sale, atunci ispitele îl duc la păcat.
Cum că ispitele pot fi biruite, găsim pilde în Sfânta Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament, dreptul Iov iese biruitor din lupta împotriva ispitelor cu care se apropiase diavolul de el. În Noul Testament, Mântuitorul a fost ispitit de diavolul, dupa ce postise 40 de zile şi 40 de nopţi. Diavolul, adică, socotind ca o slăbire a trupului va aduce după sine şi o slăbire a sufletului, s-a apropiat de Mântuitorul cu felurite ispite, pe care însă Mântuitorul le-a biruit (Matei 4, 1-11).
83. Care sunt mijloacele prin care se pot birui ispitele ?
Mijloacele cele mai potrivite, cu ajutorul cărora se poate duce lupta biruitoare împotriva ispitelor, sunt:
1. Rugăciunea. “Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22, 40);
2. Lupta cu curaj. “Staţi împotriva diavolului şi va fugi de la voi” (Iacov 4, 7);
3. Privegherea asupra poftelor. “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru 5, 8).
Cuviosul Părinte Marcu Ascetul spune: «Cel ce vrea să biruiască ispitele fără rugăciune şi răbdare nu le va depărta de la sine, ci mai tare se va încălci în ele» 634 (Filocalia, vol. 1, p. 249).
84. Ce este ocazia la păcat ?
Prin ocazie la păcat înţelegem împrejurările din afară care pot da omului prilej de păcătuire, chiar fără ispită. Acela care nu se fereşte de ocazia la păcat şi nu înfruntă ispitele dovedeşte o învoire tacită cu aceste începuturi ale păcatului. El suferă adică pornirea spre păcat, atât poftele dinauntru şi stăruie în plăcerea acestei aţâţări. Această plăcere păcătoasa, împreună cu dorinţa şi hotărârea de a păcătui, alcătuiesc păcatul dinăuntru, care se arată în afară prin cuvânt şi faptă.
85. Ce este viciul ?
Viciul este voia statornică de a călca legea morală. Prin multă păcătuire se naşte voinţa statornică de a călca legea morală. Păcatul, adică, pătrunde atât de adânc în suflet, încât cel ce se găseşte în starea aceasta, simte mulţumire în a stărui în fărădelegi. Cel vicios săvârşeşte păcat după păcat şi ajunge să se împietrească în fapte rele, încât cu greu se mai poate desface din robia păcatului.
Ceea ce este virtutea pentru faptele bune, este viciul pentru faptele rele.
86. Cum poate fi inlăturat viciul ?
Viciul poate fi înlăturat prin hotărârea tare a voii, ajutată de harul sfinţitor, de a nu mai păcătui. Apoi, trebuie înlăturate pricinile care au lucrat la înrădăcinarea păcatului, ca: ispitele, educaţia greşită, lipsa de supraveghere, precum spune Sfântul Apostol Pavel: “Drept aceea omorâţi mădularele voastre cele pământeşti…, dezbrăcându-vă de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui şi îmbrăcându-vă cu cel nou, care se înnoieşte spre deplina cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit… Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii” (Col. 3, 5-14).
87. Ce este obiceiul păcatos ?
Obiceiul păcătos este rodul repetării aceluiaşi păcat şi se arată în uşurinţa de a săvârşi păcatul acesta la orice prilej, cum face, de pildă, mincinosul.
Obiceiul păcătos este foarte primejdios pentru mântuirea sufletului, fiindcă el slăbeşte puterea voii spre bine şi se preface usor în viciu. De aceea, creştinul trebuie să fie cu băgare de seama la el şi să caute a-l înlătura prin voia sa de a nu mai păcătui.
88. Cum trebuie judecat păcatul ?
Păcatul trebuie judecat cu asprime şi iată pentru ce:
Prin jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a recâştigat, pentru cei ce cred în El, harul sfinţitor pierdut prin păcatul strămoşesc, precum şi putinţa de a se mântui şi a dobândi fericirea veşnică. Prin păcat însă, credinciosul nesocoteşte jertfa Mântuitorului, se arată nemulţumitor faţă de Ziditorul şi Binefăcătorul său ceresc şi-şi primejduieşte mântuirea sufletului, pentru dobândirea căreia el trebuie să jertfească toate bunurile pământeşti, căci “Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 37).
Păcatul aduce nenumărate suferinţe, care slăbesc şi otrăvesc puterile sufleteşti, nimiceşte viaţa trupească prin felurite patimi şi boli şi distruge buna înţelegere dintre oameni. Prin aceasta suferă şi rânduiala de obşte, cea întemeiată pe rânduiala morală voită de Dumnezeu.
Păcatul, deci, trebuie judecat foarte aspru, fiindcă el nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu şi-l face pe credincios duşmanul Tatălui său ceresc. De aceea, păcatul nu rămâne fără pedeapsă.
89. Care este pedeapsa păcatului ?
Pedeapsa păcatului este blestemul lui Dumnezeu. Dreptatea dumnezeiască cere ca fiecare faptă, bună sau rea, să-și aibă plata ei, pentru ca Dumnezeu, după cum citim în Sfânta Scriptură: “Va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom. 2, 6).
Faptele sunt judecate mai întâi de conștiința morală a credinciosului. Fapta bună aduce mulțumire, liniște și fericire, pe când fapta rea aduce tulburare lăuntrică, neliniște chinuitoare și mustrare neîncetată din partea conștiinței.
Mustrările conștiintei sunt mai amare decât durerile trupești și ele aruncă uneori pe păcatos în ghearele morții, cum l-au aruncat pe Cain, ucigătorul de frate, sau pe Iuda, vânzătorul Mântuitorului.
Uneori însă conștiința nu-și rostește judecata ei, fiind slăbită și adormită prin păcat. Alteori se pare că păcătosul rămâne nepedepsit de Dumnezeu. Totuși, dreptatea lui Dumnezeu nu rămâne fără urmare. Dumnezeu încearcă pe unii spre a-i întări și mai mult în credință, trimite suferințe altora spre ispășirea păcatelor și se arată răbdător față de cei nelegiuiți până în clipa morții lor.
Adevărata răsplată și pedeapsă urmează însă în viața viitoare. “Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Matei 16, 27). “Și se vor aduce înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre… Atunci va zice împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită voua de la întemeierea lumii… Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este pregătit diavolului și îngerilor lui… Și vor merge aceștia la osânda veșnică, iar drepții la viața veșnică” (Matei 25, 31-46).
90. De câte feluri este păcatul ?
Păcatul este de două feluri:
1. Strămoșesc, adică săvârșit de strămoșii noștri, Adam și Eva, în rai, și care prin naștere se moștenește de fiecare. El se șterge prin Taina Sfântului Botez;
2. Personal, adică păcatul săvârșit de fiecare credincios în parte.
91. Păcatele personale sunt toate deopotriva de grele ?
Nu. Mântuitorul spune lui Pilat: “Cel ce M-a predat ție mai mare păcat are” (Ioan 19, 11), iar Sfântul Apostol Ioan spune: “Este păcat de moarte… și este păcat nu de moarte” (I Ioan 5, 16).
Din aceste cuvinte înțelegem că sunt păcate grele sau de moarte și păcate ușoare, sau care pot fi iertate.
92. Care păcate se numesc ușoare ?
Ușoare sau cu putință de iertat se numesc acele păcate prin care credinciosul, dintr-o slăbiciune a voii și a cunoașterii sale, se abate în chip ușor de la legea morală și de la calea mântuirii. Ele nu au ca urmare pierderea harului dumnezeiesc, ci numai o slăbire a lucrării harului în sufletul credinciosului .
Afară de Mântuitorul și de Sfânta Fecioara Maria, nimeni nu a fost scutit de păcate ușoare, nici chiar drepții: “Cel drept cade de șapte ori și tot se scoală” (Pilde 24,16). Iar Sfântul Apostol Iacov spune: “Toți greșim în multe chipuri; dacă nu greșește cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârșit, în stare să înfrâneze și tot trupul” (Iacov 3, 2). De asemenea, Sfântul Apostol Ioan spune: “Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8).
Păcatele ușoare nu trebuie însă privite cu nebăgare de seamă, căci ele sunt urâte lui Dumnezeu și dacă nu se șterg prin pocăință, duc la păcate grele.
93. Ce sunt păcatele grele?
Grele sunt păcatele acelea prin care cineva, cu multă răutate a voii sale, săvârşeşte lucruri oprite în mod lămurit de poruncile dumnezeieşti. Păcat greu săvârşeşte cineva şi atunci când nu împlineşte de voie poruncile dumnezeieşti, din care pricină răceşte în dragostea către Dumnezeu şi către aproapele.
Păcatele grele se mai numesc şi păcate de moarte, fiindcă răpesc credinciosului harul dumnezeiesc, care este viaţa lui, şi-i pregătesc moartea, adică chinurile iadului (Iacov 1, 15; 1 Cor. 6, 9-10).
94. Păcatele grele sunt de un singur fel ?
Nu. După “Mărturisirea Ortodoxă”, păcatele grele sunt de trei feluri:
1. Capitale;
2. Împotriva Duhului Sfânt;
3. Strigătoare la cer.
95. Care sunt păcatele capitale ?
Capitale sunt păcatele acelea care izvorăsc nemijlocit din firea omenească, slăbită prin păcatul strămoşesc (Marcu 7, 21). Se numesc astfel, fiindcă înfăţişează cele mai de seamă căi ale voii păcătoase şi sunt rădăcina celor mai multe păcate.
Ele sunt următoarele şapte:
1. Mândria,
2. Iubirea de argint,
3. Desfrânarea,
4. Pizma sau invidia,
5. Lăcomia,
6. Mânia şi
7. Lenea.
96. Ce este mândria ?
Mandria, care, dupa cuvântul Sfintei Scripturi, izvorăşte din inima omului (Marcu 7, 21-22), este preţuirea de sine peste măsură şi atitudinea de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni.
Deoarece prin mândrie au căzut atât îngerii cei răi, cât şi cei dintâi oameni, mândria este privită ca începutul păcatului.
Ispita mândriei este foarte intinsă. Nu este credincios care să nu fie ispitit de acest păcat. Însuşi Mântuitorul a fost ispitit spre acest păcat de către diavol, la începutul lucrării Sale în lume (Matei 4, 8-9).
97. Ce urmări aduce păcatul mândriei ?
Cel ce se lasă cuprins de păcatul mândriei uită că tot ce are a primit de la Dumnezeu, nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, se laudă numai pe sine, grăieşte de rău pe altul, este făţarnic, se răzvrăteşte împotriva autorităţilor şi rânduielilor obşteşti. Astfel, din mândrie, întocmai ca dintr-o rădăcină otrăvită, se nasc multe păcate. Sfântul Casian Romanul, vorbind despre acest păcat, spune: «Patima mândriei întunecă întreg sufletul şi-l prăbuşeşte în cea mai adâncă prăpastie. Păcatul mândriei, când pune stăpânire pe bietul suflet, ca un tiran prea cumplit care a cucerit o cetate mare şi înaltă, îl dărâmă în intregime şi îl surpă până în temelii. Mărturie despre aceasta este îngerul acela care pentru mândrie a căzut din cer. Căci fiind zidit de Dumnezeu şi împodobit cu toate virtuţile şi cu înţelepciunea, n-a voit să le recunoască pe acestea venite din darul Stăpânului, ci din firea sa» 635 (Filocalia, vol. 1, p. 123).
Mântuitorul înfierează cu toată tăria păcatul mândriei, arătându-i urmările atât de grele. El spune: “Oricine se înalţă pe sine se va smeri” (Luca 14, 11). Iar Sfântul Apostol Iacov zice: “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă” (4, 6).
Creştinul, deci, trebuie sî se fereascî ţi sî se lepede de pîcatul mândriei, âmbrîcându-se cu virtutea smereniei ţi întărindu-se sufleteşte prin post şi rugăciune. El trebuie să-şi amintească totdeauna că toată virtutea şi tot ce are el a primit de la Dumnezeu, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: “Ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (I Cor. 4, 7).
98. Ce este iubirea de argint ?
Iubirea de argint, care izvorăşte, ca şi alte cugete rele, “din inima omului” (Marcu 7, 21), este pofta neînfrânată după bunurile pământeşti, considerând câştigarea lor drept scopul principal al vieţii. Ea se arată, pe de o parte, din dorinţa de a aduna avere prin orice mijloace, iar pe de alta, prin strădania de a păstra cu îndărătnicie cele adunate, adică prin zgârcenie.
Păcatul acesta se împotriveşte dreptăţii şi îndurării, aducând mari pagube semenilor noştri. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune că: “Iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Tim. 6, 10).
99. Ce urmări aduce iubirea de argint ?
Iubirea de argint naşte pofte nesăţioase, aţâţă patimi, duce la înşelăciune, furt, minciună, jurământ strâmb, nedreptate, apăsarea semenilor săraci şi depărtare de Dumnezeu. “Unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta”, spune Mântuitorul (Matei 6, 21). Ea sfârşeşte uneori cu sinuciderea sau moartea celui ce şi-a lipit inima de avuţie, precum arată cazul lui Iuda, cel care a vândut pe Mântuitorul pentru 30 de arginţi.
De aceea, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe Timotei: “Celor bogaţi în veacul de acum, porunceşte-le să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică, ci în Dumnezeul cel viu, Care ne dă cu belşug toate, spre îndulcirea noastră” (I Tim. 6, 17).
Iubirea de argint fiind o piedică în calea mântuirii, creştinul trebuie să lupte împotriva ei cu virtutea cumpătării, dreptăţii şi îndurării, cerând ajutorul lui Dumnezeu.
100. Ce este desfrânarea ?
Desfrânarea este lăsarea cu totul în voia poftelor trupului, care se aţâţă în noi prin simţurile noastre. Ea izvorăşte din inimă (Marcu 7, 21) şi se săvârşeşte în însuşi trupul nostru, ducând la rătăcirea rânduielilor firii aşezate de Dumnezeu. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care îl va săvârşi omul este afară de trup. Cine se deda însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său” (I Cor. 6, 18).
Pricina pentru care creştinul trebuie să se păzească de desfrânare, o arată tot Sfântul Apostol Pavel, prin cuvintele: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi, pe Care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri ? Căci aţi fost cumpăraţi cu preţ! Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6, 19-20).
Din desfrânare izvorăsc: cugetele necurate, distrugerea vieţii familiale şi nepăsarea faţă de nevoile celorlalţi semeni. De aceea desfrânaţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu (I Cor. 6, 9).Datoria creştinului este ca prin post şi rugăciune să lupte împotriva acestui păcat, să alunge gândurile necurate din cugetul său şi să fugă de tovărăşia celor desfrânaţi.
101. Ce este invidia sau pizma ?
Invidia sau pizma este păcatul care ia naştere în inima omului (Marcu 7, 21) şi care prilejuieşte părere de rău pentru binele aproapelui şi bucurie pentru nenorocirea şi suferinţa lui.
Prin invidie se păcătuieşte faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. De aceea Sfânta Scriptură ne atrage atenţia, spunând: “Unde este pizma şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău” (Iacov 3, 16).
102. Ce păcate se nasc din invidie ?
Din invidie se nasc: ura, clevetirea, vicleşugul, înşelăciunea, uciderea, precum şi slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti ale celui plin de invidie. De asemenea invidia duce şi la depărtarea de Dumnezeu, căci înăbuşă dragostea curată faţă de El şi faţă de aproapele. «Zavistia (invidia) face pe oameni mai răi decât orice şarpe veninos» 636 (Hristoitia, Bucureşti, 1937, p. 286). Creştinul bun se fereşte de acest păcat. El nu pizmuieşte pe omul harnic şi vrednic, spornic în toate cele bune, ci se osteneşte să-i urmeze pilda.
Alungarea pizmei din suflet aduce pacea şi bucuria, pe care nu le cunoaşte cel stăpânit de ea.
103. Ce este lăcomia ?
Lăcomia este pofta nestăpânită de a mânca şi de a bea peste măsură. Este un păcat al trupului (Gal. 5, 19).
Lacomul face din mâncare şi băutură ţinta vieţii lui, uitând că acestea sunt numai mijloace de întreţinere a vieţii. Aceasta se întâmplă ori de câte ori credinciosul uită că are un rost mai înalt în viaţă, o chemare sfântă de îndeplinit.
Mântuitorul ne îndeamnă: “Nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 31-33). Iar Sfântul Apostol Pavel spune: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Cor. 10, 31). La fel, Sfântul Casian Romanul spune: «De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi poruncilor poftei. Primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia»637 (Filocalia, vol. 1, p. 39).
104. Ce păcate se nasc din lacomie ?
Din păcatul lăcomiei se nasc: pofta trupească, petrecerile necuviincioase, îngrijirea numai de sine (egoismul), defăimarea aproapelui, exploatarea lui, certurile, mâniile, diferitele boli, întunecarea minţii, pierderea cinstei, nepăsarea faţă de cele sfinte şi tot felul de fărădelegi.
Datoria creştinului este să lupte împotriva lăcomiei, prin virtutea cumpătării, prin post şi rugăciune.
105. Ce este mânia ?
Mânia este supărarea cu uşurinţă pentru orice lucru şi pornirea de a ne răzbuna asupra celor care ne-au pricinuit vreun neajuns.
Mânia este şi o lipsă a dragostei, căci: “Dragostea nu se aprinde de mânie” (I Cor. 13, 5).
Sfântul Casian Romanul, vorbind despre mânie, zice că: «Mocnind ea tăinuit în inima noastră şi orbind cu tulburări întunecate ochii inimii, nu putem dobândi puterea de a deosebi cele ce ne sunt de folos, nici pătrunderea conştiinţei duhovniceşti. De asemenea nu putem păzi desăvârşirea sfatului bun şi nu ne putem face părtaţi vieţii adevărate, iar mintea noastra nu va ajunge în stare să privească lumina dumnezeiască» 638 (Filocalia, vol. 1, p. 110).
De aceea Sfântul Apostol Iacov îndeamnă pe credincios să fie: “Zăbavnic la mânie, căci mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1, 19-20).
Mântuitorul însuşi ne spune că tot cel ce se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă (Matei 5, 22).
Astfel, din orice pricină ar porni mânia, ea trebuie potolită, căci orbeşte ochii sufletului şi duce la fapte rele, precum l-a dus pe Cain la uciderea fratelui său Abel (Fac. 4, 4-8).
Creştinul are datoria să se ferească de păcatul mâniei şi să lupte împotriva ei cu virtutea blândeţii, smereniei şi dragostei către aproapele. Pildă să-i fie însuşi Mântuitorul, Care în loc să se mânie pe cei ce-L huleau şi-L scuipau, Se ruga pentru ei, zicând: “Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Îndreptăţită este numai mânia împotriva gândurilor rele, împotriva patimilor şi a păcatelor, precum şi împotriva lenei, din care odrăslesc o seamă de păcate. Aceasta este mânia sfântă de care a fost pătruns şi sufletul Mântuitorului (Marcu 3, 5).
106. Ce este lenea ?
Lenea este nepăsarea faţă de împlinirea datoriilor şi dezgustul pentru muncă, fie cu braţele, fie cu mintea.
Lenea aduce: slăbirea puterilor sufleteşti şi trupeşti, lipsa de cele trebuincioase vieţii, îndemn la furt, pricină de ceartă şi uitare de Dumnezeu.
Sfânta Scriptură are cuvinte foarte aspre pentru păcatul lenei sau trândăviei, arătând că cei leneşi vor fi aruncaţi în întunericul cel veşnic (Matei 25, 26, 30). Sfântul Apostol Pavel spune: “Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10). Şi tot el ne îndeamnă: “Nu fiţi leneşi, ci următori ai celor ce prin credinţă şi îndelungă răbdare moştenesc făgăduinţele” (Evr. 6, 12). Lenea se tămăduieşte prin muncă.
107. Care sunt păcatele împotriva Duhului Sfânt ?
Păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt acelea prin care creştinul se împotriveşte cu îndărătnicie poruncilor dumnezeieşti şi tuturor lucrărilor Sfântului Duh. Şi, întrucât virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt lucrări ale Duhului Sfânt, păcatele împotriva Duhului Sfânt se îndreaptă mai ales împotriva acestor virtuţi.
Astfel, păcate împotriva credinţei sunt:
1. Împotrivirea faţă de adevărul dovedit al credinţei creştine. De acest păcat s-au făcut vinovaţi fariseii, care nesocoteau valoarea faptelor Mântuitorului, declarându-le fapte ale diavolului (Matei 9, 34); de asemenea se fac vinovaţi toţi aceia cărora le place să păcătuiască, dar pentru că credinţa creştina îi opreşte, ei o tăgăduiesc, se leapădă de ea, sau o prigonesc.
2. Păcate împotriva nădejdii sunt:
a.Încrederea nesocotită în bunătatea lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel ce păcătuieşte neîncetat, şi totuşi crede că Dumnezeu, fiind atotbun, îl va ierta; de asemenea şi cel ce socoteşte că se va putea mântui numai prin credinţa lipsită de fapte bune (Rom. 2, 4-5; Iacov 2, 26).
b. Deznădăjduirea în mila şi bunătatea lui Dumnezeu. Sunt oameni care socotesc că păcatele făcute de ei sunt atât de mari, încat nu vor mai putea găsi iertare la Dumnezeu, chiar dacă s-ar pocăi şi de aceea nu mai încearcă să se îndrepte, ci păcătuiesc mereu (Ioil 2, 12-13). De acest păcat s-a făcut vinovat Iuda, care, dupa ce L-a vândut pe Mântuitorul, s-a dus şi s-a spânzurat (Matei 27, 5).
3.Păcate împotriva dragostei sunt:
4.Pizmuirea aproapelui pentru harul ce i s-a împărtăşit, pentru sporul lui în fapte bune, precum şi neîndrumarea celor rătăciţi pe calea cea bună. Cine se face vinovat de acest păcat nu va putea moşteni împărăţia lui Dumnezeu (Gal. 5, 21).
5.Nepocăinţa până la moarte şi nesocotirea darurilor lui Dumnezeu. De acest păcat se face vinovat cel care, cu toate că este creştin, nu voieşte să întrebuinţeze mijloacele puse la îndemână de Sfânta noastră Biserică pentru îndreptarea sa şi petrece în păcate până la moarte, împotrivindu-se astfel lui Dumnezeu, “Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2, 4).
108. Ce spune Mântuitorul despre păcatele împotriva Duhului Sfânt ?
“Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 32).
Din aceste cuvinte înţelegem că păcatele împotriva Duhului Sfânt sunt foarte grele. Ele dezrădăcinează din suflet înclinarea spre pocăinţă şi îndreptare şi-l înstrăinează pe credincios de Dumnezeu. Totuşi, prin cuvintele de mai sus, Mântuitorul nu spune că ele nu s-ar putea şterge printr-o căinţă adevărată şi nici că pentru vina lor nu s-ar putea dobândi niciodată iertarea. Pricina neiertării unor astfel de păcate stă în îndărătnicia omului de a nu se pocăi, în împietrirea inimii lui. Cel ce săvârşeşte astfel de păcate nu primeşte iertarea, fiindcă nu voieşte să fie iertat şi nu voieşte să asculte de poruncile lui Dumnezeu.
Dacă, însă, un astfel de vinovat se căieşte din adâncul inimii şi hotărât să nu mai păcătuiască, cere îndurarea lui Dumnezeu, atunci, prin Sfânta Taină a Pocăinţei, el va putea primi iertare, căci nu este păcat, oricât de greu ar fi el, care să covârşească bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Petru s-a lepădat de trei ori de Mântuitorul, dar, pocăindu-se, recunoscându-şi păcatul şi hotărându-se să asculte de Mântuitorul până la moarte, a fost iertat şi reaşezat în cinstea de Apostol (Ioan 21, 15-19).
109. Care păcate se numesc strigătoare la cer ?
Se numesc strigătoare la cer păcatele care tind a nimici imboldurile puse de Dumnezeu în firea noastră. Ele sunt atât de grele, încât, mai mult decât altele, cer o răsplătire de la Dumnezeu chiar în lumea aceasta. Ele nu izvorăsc dintr-o slăbiciune a credinciosului, ci din vădita răutate a voii lui, fiind săvârşite cu precugetare.
110. Care sunt păcatele strigătoare la cer ?
Păcatele strigătoare la cer sunt:
1. Uciderea săvârşită cu voie. Un astfel de păcat a săvarşit, de pilda, Cain. Cu privire la acest păcat citim în Sfânta Scriptură: “Şi a zis Domnul (lui Cain): Ce ai făcut? Glasul Sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Fac. 4, 40).Tot de acest păcat ţin şi cruzimile prin care se tinde la nimicirea vieţii aproapelui, ca: răpirea libertăţii prin robie, războiul de pustiire, precum şi lovirea în cinstea aproapelui, socotită ca o ucidere morală a lui.
2. Sodomia, adică desfrâul împotriva firii, precum şi împiedicarea cu ştiinţă a zămislirii de prunci şi lepădarea lor. Desfrâul împotriva firii şi-a primit numele de sodomie după locuitorii din Sodoma, care pentru acest păcat au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu (Fac. 18, 20). Sfântul Apostol Pavel spune că astfel de fapte ruşinoase nu trebuie să fie nici măcar amintite printre creştini (Efes. 5, 3).
3. Asuprirea văduvelor, orfanilor şi săracilor este un păcat împotriva simţului firesc de dreptate al omului. În Sfânta Scriptură se găsesc multe mustrări împotriva celor ce se fac vinovaţi de acest fel de păcate. “Învăţaţi să faceţi bine, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă” (Isaia 1, 17). Iar Mântuitorul striga: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că mâncaţi casele văduvelor şi cu făţărnicie vă rugaţi îndelung; pentru aceasta mai multă osânda veţi lua” (Matei 23, 14).
4. Oprirea plăţii lucrătorilor, care de asemenea răneşte dreptatea socială. De acest păcat ţin: specula ce se face cu braţele muncitorilor, oprirea pentru diferite pricini nedrepte a unei părţi din plată, scumpirea traiului, falsificarea alimentelor. “Iată, plata lucrătorilor care au secerat ţarinile voastre, pe care voi aţi oprit-o, strigă; şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot” (Iacov 5, 4).
5. Lipsa de cinste şi mulţumire faţă de părinţi. “Cel ce bate pe tata sau pe mama, să fie omorât. Cel ce va grăi de rău pe tatăl sau pe mama sa, acela să fie omorât”, se spune în Sfânta Scriptură (Ies. 21, 15-16).
111. Ne putem face părtași si de păcatele altora ?
Da, şi iată cum:
1. Când poruncim altora să păcătuiască (Matei 2, 16);
2. Când dăm sfat altora să păcătuiască (Ioan 11, 49-50);
3. Când îndemnăm la păcat;
4. Când ne învoim la păcatul altuia (Fapte 22, 20);
5. Când tăcem şi nu înfruntăm pe cel ce păcătuieşte (Pilde 29, 24);
6. Când trecem cu vederea şi nu pedepsim pe păcătoşi;
7. Când ascundem şi apărăm pe păcătoşi (Luca 11, 47-48);
8. Când încuviinţăm păcatele altora (Rom. 1, 32);
9. Când dăm prilej de sminteală spre păcat (Luca 22, 3-6).
În măsura în care luăm parte la păcatele altora, stă şi vina şi răspunderea noastră. Dar, mai presus de ferirea de păcat, datoria creştinului este să ducă o viaţă morală.
112. Ce înseamnă a duce o viață morală ?
A duce o viaţă morală înseamnă a păzi poruncile dumnezeieşti. Prin porunci îşi arată Dumnezeu voia Sa cea atotsfântă, după care trebuie să se călăuzească creştinul în viaţă, căci spune Mântuitorul: “Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui” (Ioan 14, 21). De aceea, datoria creştinului este să cunoască, să înţeleagă bine şi să împlinească cele 10 porunci ale lui Dumnezeu, pe care Mântuitorul le-a cuprins şi le-a desăvârşit pe scurt în porunca dragostei (Matei 22, 37-39).
Să trecem deci la tâlcuirea fiecărei porunci în parte.