Preasfinţitul Părinte Sofronie s-a născut la 3 noiembrie 1967 în localitatea Arad, judeţul Arad, din părinţii Petru şi Maria, ortodocşi. A fost botezat la biserica parohiei Arad-Şega II, cu numele Radu-Ştefan.Studiile în Arad: liceul de matematică-fizică „Moise Nicoară – Ioan Slavici”, promoţia 1986; examenul de bacalaureat l-a susţinut în sesiunea iunie 1986 cu media generală 9,69.

       A fost admis la concursul de admitere la Institutul de Medicină, Specializarea Medicină Generală, sesiunea iulie 1986, la categoria incorporabili, cu media generală de admitere 9,23. Satisface stagiul militar cu termen redus, nouă luni, la Şcoala Militară de Ofiţeri în Rezervă „Detaşamentul Păuliş” din Lipova.

       Între anii 1987 – 1993 urmează cursurile Facultăţii de Medicină din Timişoara, absolvite în 1993, cu media generală a celor şase ani de studii 9,81. În sesiunea septembrie 1993 susţine examenul de licenţă la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara, noua denumire după 1990, în urma căruia a obţinut diploma de doctor-medic, eliberată de Ministerul Învăţământului, cu media de examen 10.

       În 1990 participă la înfiinţarea filialei A.S.C.O.R. Timişoara, iar din 1991 devine preşedintele acesteia. Se înscrie la concursul de admitere la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii de Stat „Aurel Vlaicu” din Arad, Specializarea Teologie Pastorală, sesiunea octombrie 1993, în urma căruia este declarat admis cu media generală de admitere 9,50.

       În perioada 1993 – 1997 urmează cursurile Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Arad, absolvite în 1997, cu media generală a celor patru ani de studii 9,93. Examenul de licenţă îl susţine în sesiunea iunie 1997, în urma căruia obţine diploma de licenţă în teologie, cu media examenului de licenţă 10. În intervalul de timp 1993 – 1994 lucrează ca medic stagiar la Spitalul Judeţean şi la Spitalul Municipal, ambele din Arad şi organizează filiala A.S.C.O.R. din Arad. În cursul anilor 1994, 1995 şi 1996 efectuează stagii de pregătire duhovnicească la Mânăstirea Ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul din Essex – Anglia.

       În anul 1995 este închinoviat la Mânăstirea Hodoş-Bodrog din Episcopia Aradului, iar în Postul Adormirii Maicii Domnului din 1995 este tuns în monahism de Înaltpreasfinţitul Părinte Timotei al Aradului, naş de călugărie fiind  Înaltpreasfinţitul Părinte Serafim, Mitropolitul Germaniei şi Europei Centrale, care îi dă numele de călugărie Sofronie.

       Este hirotonit ierodiacon şi apoi ieromonah pe seama Mânăstirii Hodoş-Bodrog de către Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim, cu încuviinţarea Înaltpreasfinţitului Părinte Timotei, în 12, respectiv 13 august1995, fiind hirotesit duhovnic de Înaltpreasfinţitul Părinte Timotei. Între octombrie 1995 – iunie 1997 slujeşte ca preot-duhovnic la Mânăstirea „Sfântul Simeon Stâlpnicul” din Arad. După susţinerea examenului de licenţă în teologie, iunie 1997, şi până în ianuarie 1998 primeşte ascultarea de a organiza Sectorul de Asistenţă Socială al Episcopiei Aradului, participând la numeroase conferinţe tematice.

       În ianuarie 1998 este chemat la Sfânta Patriarhie, unde îndeplineşte funcţia de secretar la Cabinetul Preaferictului Părinte Patriarh Teoctist, până în februarie 1999.

       La propunerea Patriarhului Teoctist, în şedinţa de lucru din 28 august 1998 a Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, i se conferă rangul de protosinghel.

       La data de 15 decembrie 1998, în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este desemnat drept candidat principal pentru alegerile în vederea ocupării postului vacant de Episcop al Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria.

       La praznicul Sfinţilor Trei Ierarhi, 30 ianuarie 1999, la Giula, la Reşedinţa Episcopală, sub preşedinţia Înaltpreasfinţitului Părinte Timotei al Aradului, locţiitor al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria şi delegatul Sfântului Sinod la alegerea de Episcop, Colegiul Electoral al Episcopiei îl alege, cu două treimi din voturi (optsprezece din totalul de douăzeci şi şapte valabil exprimate) în postul de Episcop al acestei eparhii.

       Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa de lucru din 4 februarie 1999, validează în unanimitate alegerea şi îi acordă rangul de arhiereu. În 7 februarie 1999, după Sfânta Liturghie, Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist îl hiroteseşte arhimandrit.

       La 21 februarie 1999, pentru prima oară în istorie, Catedrala din Gyula (Hu) găzduieşte ceremoniile de hirotonie şi instalare ale primului Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, de către Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Înaltpreasfinţiţii Părinţi Mitropoliţi Nicolae al Banatului, Petru al Basarabiei, Serafim al Germaniei şi Europei Centrale, Iosif al Europei Occidentale şi alţi 12 Ierarhi ai  Bisericii Ortodoxe Române.

      La 13 februarie 2007, Preasfinţitul Părinte Sofronie a fost ales, de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, ca Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, fiind întronizat, la 25 februarie 2007, de Duminica Ortodoxiei, în vechea Catedrală cu Lună din Oradea.

       Limbi străine cunoscute: –  de comunicare, la manifestări internaţionale: franceza, engleza, italiana; –  conversaţie, scris, citit: germană, maghiară, spaniolă, rusă, sârbo-croată.

       Titluri academice primite: – Senator de Onoare al Universităţilor de Stat din Arad şi Oradea; – 24 mai 2008 Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” Arad.

       Cărţi, studii şi articole publicate

       În timpul arhipăstoririi ca Episcop al românilor ortodocşi din Ungaria, 1999-2007, Preasfinţia Sa a editat primul mensual al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria, „Buletinul Episcopiei”, în cadrul căruia a publicat numeroase studii şi articole, desfăşurând o intensă activitate editorială, în ciuda modestelor posibilităţi ale Eparhiei. Tot în această perioadă a publicat studii şi articole în presa bisericească din ţară şi străinătate, precum şi în periodicele românilor din Ungaria, respectiv „Foaia Românească” şi suplimentele acesteia „Ortodoxia” şi „Pagini culturale”. De asemenea, menţionăm Pastoralele Preasfinţiei Sale, scrise cu prilejul marilor praznice, Învierea Domnului şi Naşterea Domnului.        În anul 1999 a publicat, la Editura M.R. Komplex din Budapesta, lucrarea „Cuvinte despre rugăciune ale Părintelui Sofronie Saharov”. După întronizarea ca Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Preasfinţitul Sofronie şi-a extins şi diversificat activitatea editorială. S-a îngrijit în mod special de revista religioasă şi culturală a Episcopiei Oradiei, „Legea Românească”, care are apariţie trimestrială, fiind editate până la acest moment, cu binecuvântarea şi contribuţia Preasfinţiei Sale, 15 numere omagiale, dedicate unor personalităţi ecleziastice de primă mărime din spaţiul Bihorului, a Crişanei şi a părţii de vest a ţării, în cadrul cărora a publicat studii şi articole, aducând un aport substanţial în vederea configuraţiei tehnico-estetice a fiecărui număr.        Menţionăm editarea, în cei trei ani şi jumătate de la întronizarea în scaunul de Episcop al Oradiei, a Scrisorilor Pastorale ale Preasfinţitului Părinte Sofronie, la cele două mari praznice împărăteşti, Învierea Domnului şi Naşterea Domnului, precum şi „Scrisoarea Pastorală la Odovania Praznicului Învierii Domnului” (2009), „Cuvântul Pastoral la Duminica Părinţilor şi Copiilor lor” (7 iunie 2009), „Cuvântul Pastoral la Duminica românilor migranţi” (16 august 2009) şi „Cuvântul Pastoral la Duminica Părinţilor şi Copiilor lor” (6 iunie 2010). A scris, în anul 2007, o „Predoslovie” la lucrarea de doctorat a Doamnei Prof. Elisaveta Roşu din Oradea, intitulată „Roman R. Ciorogariu. Repere istorice”.        În anul 2008 a scris un cuvânt înainte la volumul de poezii al Pastorului reformat Ladislau Fazakas din Marghita, intitulat „Refugiu. Motive de credinţă” În anul 2009 a scris un cuvânt înainte la cartea „365 de sfinţi şi 365 de pilde”, autor fiind Părintele Teodor Cios de la Beiuş, iar în 2010 a scris cuvântul înainte al „Manualului de kinetoterapie pentru persoanele afectate de scleroză multiplă”, editat de Episcopia Oradiei.

Petroniu (Petru din botez) Florea s-a născut în 30 noiembrie 1965 în localitatea Târgu-Mureş, judeţul Mureş, din părinţii Traian şi Fira Florea (ca al 8-lea dintre cei 9 copii ai familiei).

Educaţie şi formare:

• Cursurile şcolii primare, gimnaziul şi prima treaptă de liceu le-a urmat în TârguMureş.
• 1983-1988 a fost elev al Seminarului Teologic Ortodox din ClujNapoca.
• iulie 1988 a dat examen de admitere la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu şi a fost declarat admis.
• septembrie 1988 – iunie 1989 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca soldat cu termen redus, într-o unitate militară din Lugoj, judeţul Timiş.
• 1989-1990 a urmat cursurile anului I ale Institutului Teologic Ortodox din Sibiu.
• octombrie 1990 s-a transferat la Facultatea de Teologie Ortodoxă din ClujNapoca (nou înfiinţată), pe care a absolvit-o în iunie 1993.
• Teza de licenţă cu titlul: „Moise la interferenţa realităţii istorice şi a reflecţiilor patristice” a susţinut-o în sesiunea iunie 1993, obţinând nota 10, iar ca medie generală a celor patru ani de facultate a avut 9,67.
• 1993-1994 a urmat cursuri de greacă modernă în cadrul secţiei de Filologie a Facultăţii de Filozofie din cadrul Universităţii Aristotel, Tesalonic, Grecia, pe care le-a absolvit cu calificativul „excepţional”.
• iunie 1994 – decembrie 1998 a fost doctorand al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Tesalonic.
• 15 decembrie 1998 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul: „Literatura patrologică românească în secolul XX”, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic, obţinând calificativul: „excepţional”.
• 15 ianuarie 1999 a depus jurământul de doctor în teologie, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Tesalonic.
• 04 februarie 1999 a dat examen şi a fost admis ca preparator la disciplinele: Catehetică, Omiletică şi Practică Pedagogică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.
• 10 aprilie 1999 a fost hirotonit diacon.
• 11 aprilie 1999, noaptea Sfintelor Paşti,  a fost hirotonit preot celibatar pe seama catedralei arhiepiscopale din Alba-Iulia.
• 4 iunie 2000 a primit distincţia de iconom stavrofor.
• 27 iunie 2000 a fost tuns în monahism de către Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Andrei de Alba Iulia, fiind închinoviat la catedrala arhiepiscopală din Alba Iulia, care are regim de mănăstire, schimbându-i-se numele din Petru, în Petroniu. În aceeaşi zi a fost ridicat la rangul de protosinghel.
• 12 septembrie 2000 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales arhiereu vicar al Episcopiei Oradiei.
• 14 septembrie 2000 Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Andrei de Alba Iulia l-a hirotesit arhimandrit.
• 01 octombrie 2000 a fost hirotonit şi instalat arhiereu vicar al Episcopiei  Oradiei. Hirotonia a avut loc în „Biserica cu lună” din Oradea.
• 2001 Ministerul Educaţiei Naţionale din România i-a echivalat diploma de doctor în teologie.
• 2001 – 2007 s-a ocupat de lucrările de ridicare a catedralei episcopale din Oradea şi de renovare ale Centrului Eparhial.
• 2002 – 2005 a predat cursuri de „Formare duhovnicească” la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universităţii din Oradea.
• 2007 a identificat şi dobândit în Zalău un sediu provizoriu pentru Centrul Eparhial al Episcopiei Sălajului, iar în 2008 l-a amenajat în funcţie de cerinţele impuse.
• 05 martie 2008 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales episcop titular al Episcopiei Sălajului, iar în 13 aprilie acelaşi an a fost întronizat ca întâistătător al acestei Eparhii în catedrala „Înălţarea Domnului” din Zalău.
• noiembrie 2003 – octombrie 2008 a fost reprezentantul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în Comisia Mixtă Internaţională de Dialog Teologic Ortodox – Catolic, iar între noiembrie 2005 – octombrie 2008 a fost membru în Comitetul Coordonator al acestei Comisii.
• 2010 a obţinut în Zalău un teren pentru Episcopia Sălajului şi a început lucrările de ridicare ale clădirii sediului eparhial.
• Ca episcop a sfinţit piatra de temelie pentru 35 de biserici, a târnosit 91 lăcaşuri de cult, a resfinţit 114 biserici, a hirotonit 161 diaconi, 150 preoţi şi 3 arhierei (bineînţeles în sobor) şi a prezidat 71 de conferinţe preoţeşti.
• A efectuat peste 1500 de vizite pastorale şi canonice în parohiile din Eparhie.
• A susţinut un număr mare de conferinţe în Eparhie şi în afara acesteia.
• A acordat numeroase interviuri la televiziune, radio şi în presă.

Activităţi peste hotare

• 29 ianuarie – 24 februarie 1991 a participat la Canberra, Australia, la cea de-a 7-a Adunare Generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, fiind reprezentantul studenţilor Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca şi membru al delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române. Tema generală a acestei Adunări a fost: „Vino, Sfinte Duh – reînnoieşte întreaga creaţie”.
• 20 aprilie – 9 mai 1992 a efectuat un pelerinaj în Grecia şi Muntele Athos.
• 13 – 31 August 1993 s-a aflat în pelerinaj în Grecia şi Muntele Athos.
• 26 iunie – 19 august 1994 s-a aflat în misiune creştină la Calcutta şi în Bengalul de Vest, India, predând elemente generale de învăţătură creştină ortodoxă creştinilor ortodocşi de acolo, precum şi hinduiştilot interesaţi de ortodoxie.
• 21 aprilie – 01 mai 1995 a efectuat un pelerinaj în Muntele Athos.
• 04 – 20 iulie 1995 s-a aflat în pelerinaj în Egipt.
• 26 iulie – 3 septembrie 1995 a fost în misiune creştină în India.
• 10 – 14 octombrie 1995 a efectuat un pelerinaj în Muntele Athos.
• 09 – 16 noiembrie 1995 s-a aflat în vizită de studii în Italia.
• 03 – 23 aprilie 1996 a efectuat un pelerinaj în Israel.
• 07 iunie – 7 iulie 1996 s-a aflat în misiune creştină în India.
• 06 – 11 octombrie 1996 a efectuat un pelerinaj în Muntele Athos.
• 13 – 17 martie 1997 s-a aflat în pelerinaj în Turcia.
• 07 – 09 noiembrie 1998 a efectuat un pelerinaj în Muntele Athos.
• 28 iunie – 01 septembrie 1999 a predat la Calcutta, India, cursuri aprofundate de teologie ortodoxă preoţilor ortodocşi din Bengalul de Vest.
• 17 – 24 octombrie 2001 a efectuat o vizită pastorală în Franţa.
• 08 – 28 ianuarie 2002 a făcut o vizită pastorală în Noua Zeelandă.
• 18 – 22 aprilie 2002 a vizitat parohia ortodoxă română din Bruxelles, Belgia.
• 18 – 27 septembrie 2002 a participat la cel de-al treilea congres internaţional organizat de Patriarhia Ecumenică în insula Leros, Grecia, cu tema: „Ortodoxia şi lumea”.
• 09 – 20 decembrie 2002 s-a aflat în vizită pastorală în Statele Unite ale Americii.
• 09 – 25 ianuarie 2003 a efectuat o vizită pastorală în Mexic.
• 02 – 07 aprilie 2003 a luat parte la Bad Segeberg, Germania, la consultaţia „Despre cooperare în misiune”, organizată de Conferinţa Bisericilor Europene, Consiliul Bisericilor din America Latină şi Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române.
• 20 – 26 mai 2003 a participat la Roma la simpozionul: „Slujirea petrină”, organizat de Consiliul Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştine, ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române.
• 09 – 13 iunie 2003 a efectuat o vizită pastorală în Austria şi Germania.
• 23 – 27 septembrie 2003 a luat parte la Padova, Italia, la colocviul ecumenic internaţional al episcopilor ortodocşi şi catolici, cu tema: „Biserica şi societatea”, organizat de Episcopia Romano Catolică de Padova, în colaborare cu Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi cu Episcopia Romano Catolică de Iaşi, ca membru al delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române.
• 13 ianuarie – 4 februarie 2004 a efectuat o vizită pastorală în Statele Unite ale Americii.
• 20 – 22 octombrie 2004 a luat parte la Tesalonic, Grecia, la cea de-a opta consultaţie dintre Biserica Ortodoxă şi Grupul Partidului Popular European (Creştin Democrat) şi Partidele Democrate din Parlamentul European, cu tema: „Construirea Europei prin reconciliere şi cooperare”, ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române.
• 14 – 21 martie 2005 a efectuat o vizită pastorală în Portugalia.
• 09 – 16 mai 2005 a luat parte la Atena, Grecia, la cea de-a 13-a conferinţă internaţională despre misiune şi evanghelizare, cu tema: „Vino, Sfinte Duh, vindecă şi reconciliază” organizată de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române.
• 11 – 13 septembrie 2005 a participat la Constantinopol (IstambulTurcia) la întâlnirea delegaţilor Bisericilor Ortodoxe în Comisia Mixtă Internaţională de Dialog Teologic Ortodox – Catolic, ca reperezentant al Bisericii Ortodoxe Române.
• 03 – 08 decembrie 2005 a luat parte la Volos, Grecia, la simpozionul internaţional „Rolul Bisericilor din ţările balcanice în Europa extinsă” organizat de Mitropolia de Dimitrias şi Almyros, ca delegat al Bisericii Ortodoxe Române şi a susţinut conferinţa: „Moştenirea duhovnicească a ţărilor balcanice şi rolul Bisericilor din aceste ţări în Europa Unită”.
• 13 – 16 decembrie 2005 a participat la Roma, Italia, la întâlnirea Comitetului Coordonator al Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic Ortodox-Catolic.
• 09 februarie – 04 martie 2006 a efectuat o vizită pastorală în Australia.
• 18 – 25 septembrie 2006 a luat parte la Belgrad, Serbia, la întâlnirea Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic Ortodox-Catolic.
• 16 – 24 octombrie 2006 a efectuat un pelerinaj în Israel şi Egipt.
• 01 – 20 decembrie 2006 s-a aflat în vizită pastorală în Statele Unite ale Americii.
• 07 – 21 iulie 2007 a efectuat o vizită pastorală în Grecia.
• 18 – 28 septembrie 2007 a efectuat un pelerinaj în Grecia.
• 06 – 15 octombrie 2007 a participat la Ravenna, Italia, la întâlnirea Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic Ortodox-Catolic.
• 05 – 08 mai 2008 s-a întâlnit la Neuendettelsau şi Regensburg, Germania, cu reprezentanţi ai conducerii fundaţiei social filantropice luterane „Diakonia”, în vederea încheierii unui parteneriat între Episcopia Sălajului şi această fundaţie.
• 27 septembrie – 5 octombrie 2008 a participat la Elounda, Creta, Grecia, la lucrările Comitetului Coordonator al Comisiei Mixte Internaţionale de Dialog Teologic Ortodox – Catolic.
• 14 – 24 octombrie 2008 s-a aflat în vizită pastorală în Statele Unite ale Americii.
• 07 – 14 noiembrie 2008 a efectuat un pelerinaj în Israel.
• 27 septembrie – 1 octombrie 2009 a avut întâlniri la Neuendettelsau şi Nurenberg, Germania, cu reprezentanţi ai conducerii fundaţiei social filantropice luterane „Diakonia”, pentru a definitiva detaliile parteneriatului dintre Episcopia Sălajului şi această fundaţie.
• 09 – 11 noiembrie 2009 s-a întâlnit la Filiro, Grecia, cu reprezentanţii unei asociaţii filantropice a Bisericii Ortodoxe din această ţară, în vederea încheierii unui parteneriat între Episcopia Sălajului şi această fundaţie.
• 11 – 27 aprilie 2010 a efectuat o vizită pastorală în Statele Unite ale Americii.
• 07 – 18 iunie 2010 s-a aflat în vizită pastorală în Spania.
• 12 – 29 iulie 2010 a efectuat o vizită pastorală în Statele Unite ale Americii.
• 19 – 22 septembrie 2011 a luat parte la o conferinţă la Neuendettelsau, Germania.
• 04 – 17 noiembrie 2011 a efectuat o vizită pastorală în Statele Unite ale Americii.
• 03 – 05 martie 2012 a luat parte la o întâlnire ecumenică în Neuendettelsau, Germania.

Cărţi publicate

• „Opera exegetică a Sfântului Maxim Mărturisitorul”,Editura Academos, Târgu-Mureş, 1998, 160 p.
• „Virtuţile la Părinţii Filocalici”, Editura Universităţii din Oradea, 2001, 329 p.
• „Icoana ortodoxă”, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, 2002, 259 p.
• „Calea mântuirii”, Editura Episcop Nicolae Popovici, 2003, 278 p. „Cuvintele Domnului”, Editura Episcop Nicolae Popovici, 2004, 313 p.
• „Aleşii lui Dumnezeu”, Editura Episcop Nicolae Popovici, 2005, 245 p.
• „Merinde pentru suflet”, Editura Episcop Nicolae Popovici, 2006, 337 p.
• „Nestemate din comoara credinţei”, Editura Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2007, 301 p.
• „Cuvintele Apostolilor”, Editura Episcop Nicolae Popovici, Oradea, 2008, 281 p.
• În anul 2003 a elaborat Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei.[/toggle][toggle title=”Articole publicate”]„Vino, Sfinte Duh”, în cotidianul mureşan «Cuvântul liber», din 25. 04. 1991.
• „De la Eden la Paradis”, în revista «Logos» a Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, nr. 1/1991.
• „India: Sharing is divine”, în revista americană «Orthodox Christian Mission Center», nr. 2/1994.
• „Misterul morţii”, în «Credinţa Ortodoxă», Revista Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Alba-Iulia, nr. 2/1999.
• „Incursiune în absolut”, în «Legea Românească», Revistă de cultură religioasă a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, nr. 3/1999.
• „Suferinţa – cruce pe calea mântuirii”, în «Legea Românească», nr. 4/1999.
• „Crearea omului la Sfinţii Părinţi”, în «Credinţa Ortodoxă», nr. 1/2000.
• „Sfinţii Îngeri”, în «Legea Românească», nr. 1/2000.
• „Întruparea Cuvântului, plan veşnic al lui Dumnezeu”, în «Credinţa Ortodoxă», nr. 6 2/2000.
• „Rătăcirile acestui veac”, în «Legea Românească», nr. 2/2000.
• „Odihna luiDumnezeu”, în «Legea Românească», nr. 3/2000.
• „Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi mântuirea omului”, în «Legea Românească», nr. 4/2000.
• „Acatistul învierii Domnului”, în «Legea Românească», Revistă de cultură religioasă a Episcopiei Ortodoxe a Oradiei, Bihorului şi Sălajului, nr. 1/2001.
• „Profesia”, în «Legea Românească», nr. 2/2001.
• „Iubirea lui Dumnezeu faţă de om”, în «Legea Românească», nr. 3/2001.
• „Întoarcere spre trecut”, în «Legea Românească», nr. 3/2001.
• „Icoana naşterii Domnului”, în «Legea Românească», nr. 4/2001.
• „Criza României de astăzi este materială sau spirituală?”, în «Legea Românească», nr. 4/2001.
• „Geniul cel bun”, în «Grai maramureşean şi mărturie ortodoxă», Volum omagial dedicat Prea Sfinţitului Episcop Justinian Chira al Maramureşului şi Sătmarului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 2001.
• „Anii omului” în «Legea Românească», nr. 1/2002.
• „Moment aniversar la Oradea: 200 de ani de la naşterea lui Emanuil Gojdu” în «Legea Românească», nr. 1/2002.
• „Icoanele învierii Domnului”, în «Legea Românească», nr. 2/2002.
• „Iubirea lui Dumnezeu, suport al întregii existenţe”, în «Legea Românească», nr. 3/2002.
• „Împărăţia cerurilor”, în «Legea Românească», nr. 4/2002.
• „Învierea Domnului Hristos” în «Legea Românească», nr. 1/2003.
• „Păcatul clevetirii” în «Legea Românească», nr. 1/2003. „Frecventarea bisericii” în «Legea Românească», nr. 2/2003.
• „Sfântul Munte Athos” în «Legea Românească», nr. 3/2003.
• „Iisus Hristos, Dumnezeu şi om într-un ipostas” în «Legea Românească», nr. 4/2003.
• „Părintele Dumitru Stăniloae şi Filocalia” în «Legea Românească», nr. 4/2003.
• „Samarinenii” în «Legea Românească», nr. 1/2004.
• „Credinţa” în «Legea Românească», nr. 2/2004.
• „Începuturile vieţii creştine la «gurile Dunării»” în «LegeaRomânească», nr. 2/2004.
• „Pentru o «biografie dogmatică» a consumismului” în volumul «Spiritualitate şi consumism în Europa unită» Editura Reîntregirea, Alba Iulia 2004. „Puterile îngereşti şi Sfânta Liturghie” în «Legea Românească», nr. 3/2004.
• „Sfântul Ştefan al românilor” în «Legea Românească», nr. 3/2004.
• „Istoria naşterii Domnului Hristos” în «Legea Românească», nr. 4/2004.
• „Icoana, caracteristică a spiritualităţii ortodoxe” în volumul «Biserica în misiune; Patriarhia Română la ceas aniversar», Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2005.
• „Praznicul Buneivestiri” în «Legea Românească», nr. 1/2005. „Luca şi Cleopa pe drumul Emausului” în «Legea Românească», nr. 2/2005. „Sfânta Cruce” în «Legea Românească», nr. 3/2005.
• „Mila” în «Legea Românească», nr. 4/2005.
• „Păcatul” în «Legea Românească», nr. 1/2006.
• „Urcuşul duhovnicesc” în «Legea Românească», nr. 2/2006.
• „Sfinţii şi animalele” în «Legea Românească», nr. 3/2006.
• „Moştenirea duhovnicească a Ţărilor Balcanice şi rolul Bisericilor din Balcani în Europa Unită” în «Legea Românească», nr. 4/2006.
• „Preafericitul Hristodoulos – un model de slujire” în «Legea Românească», nr. 1/2008.
• „Preasfinţitul Părinte Vasile, omul lui Dumnezeu” în volumul «Un neobosit slujitor al Bisericii», dedicat Preasfinţitului Părinte Vasile Someşanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului la împlinirea vârstei de 60 de ani, Editura Renaşterea, Cluj  Napoca, 2008.
• „Cuvânt la lucrările Adunării Extraordinare a Episcopiei Oradiei, Bihorului şi Sălajului” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului»,Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2009.
• „Cuvânt la constituirea Adunării Eparhiale a Episcopiei Sălajului” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2009.
• „Omilie la alegerea ca episcop al Sălajului” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2009.
• „Cuvânt la întronizarea ca episcop al Sălajului” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2009.
• „Pastorală la învierea Domnului 2008” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2009.
• „Pastorală la naşterea Domnului 2008” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2009. „Pastorală la învierea Domnului 2009” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2010.
• „Pastorală la începutul postului Crăciunului 2009” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2010.
• „Pastorală la naşterea Domnului 2009” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău,2010.
• „Cuvânt la aniversarea a doi ani de la înfiinţarea Episcopiei Sălajului” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2010.
• „Pastorală la învierea Domnului 2010” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2011.
• „Pastorală la naşterea Domnului 2010” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2011.
• „Pastorală la învierea Domnului 2011” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012.
• „Înaltpreasfinţitul Părinte Justinian nonagenar” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012.
• „Biserica Ortodoxă Română: istorie şi actualitate, realizări şi provocări” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012.
• „Relaţia lui Dumnezeu cu lumea” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012.
• „Maica Domnului – ocrotitoarea Zalăului” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău,2012.
• „De la Eden la paradis: traseul spiritual al omului” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012.
• „Criza spirituală cauză a crizei economice” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012.
• „Pastorală la naşterea Domnului 2011” în «Credinţă şi viaţă în Hristos – Anuarul Episcopiei Sălajului», Editura Episcopiei Sălajului, Zalău, 2012.

 Episcopul  Ioan Mihălțan 

– Pr. Dr. Ion Codorean       

 Preasfințitul Dr. Ioan Mihălțan s-a născut la 27 septembrie 1926, din părinții Vasile și Ana în localitatea Ohaba, din județul Alba, fiind al patrulea copil din cei șase ai familiei. Tânărul Ioan Mihălțan, ortodox fiind, și-a îndreptat pașii spre Blaj înscriindu-se la Liceul greco-catolic Sfântul Vasile cel Mare, unde învățau aproximativ 700 de elevi, dintre care în jur de 100 erau ortodocși, ortodocșii numărându-se în fiecare an printre elevii premianți .

      După absolvirea liceului, contrar voinței familiei datorită prigoanei comuniste, și-a îndreptat pașii spre Sibiu cuprins de “acel pustiu al singurătății”, care l-a stăpânit adeseori, înscriindu-se la Academia Andreiana, ajutat de învățătorul Petru Marcu, o rudenie mai îndepărtată. Numărul studenților la aceea vreme era redus (aproximativ 80 în toți anii) din cauza spectrului comunismului, care i-a fpcut pe mulți tineri sp renunțe la urmarea teologiei .

     La Sibiu a avut profesori remarcabili, mulți dintre ei veniți de la Facultatile de teologie desființate de regimul comunist. Dintre aceștia îi amintim pe Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Pr. Prof. Dr. Sofron Vlad, Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu , Pr. Prof. Dr. Ioan Petreuta, Pr. Prof. Dr. Nicolae Mladin, Pr. Prof. Dr. Dumitru Calugăr, Pr. Prof. Dr. Gheorghe Soima, Prof. Dr. Iorgu Ivan etc. În timpul anilor de studenție tânărul Ioan Mihălțan s-a dovedit a fi preocupat foarte mult de viața morală, arătându-se interesat de viețile sfinților .

         În perioada studenției a participat și la evenimentul reîntregirii Bisericii Ortodoxe din Ardeal la 21 octombrie 1948 când greco-catolicii au revenit la Ortodoxie . O altă preocupare în timpul anilor de studii a fost citirea operelor Sfinților Părinți, în special lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur, sfânt pe care l-a considerat un mare și echilibrat Părinte, numindu-l “sfântul curajului creștin”.

         În perioada studiilor teologice a legat o prietenie trainică cu marele duhovnic de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Preacuviosul Părinte Teofil Părăian, de care s-a legat foarte mult. În 17 decembrie 1950, pe când era încă student în anul IV, în capela Institutului Teologic din Sibiu, a fost hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului. În 28 ianuarie 1951 a fost hirotonit de același mitropolit preot celib pe seama capelei Institutului Teologic din Sibiu. Dorința care îl frământa foarte mult la acea vreme era aceea de a ajunge preot în satul natal Ohaba, vacant în acea perioadă, care era printre cele dintâi sate din Ardeal contaminate de sectari .

         Teza de licență, cu titlul ” Discursurile Sfântului Ioan Gură de Aur despre Sfântul Apostol Pavel a alcătuit-o sub îndrumarea Părintelui Profesor Teodor Bodogae. A urmat apoi instalarea ca preot în Ohaba, în prezența preotului copilăriei sale, Eugen Imbarus, de care s-a lăsat ajutat la începutul slujirii preoțești, fiind pe deplin conștient că tinerețea are mult avânt dar puțină experiență .

         Având în vedere activitatea pastoral-misionară desfășurată și experiența duhovnicească acumulată, în anul 1971 a fost numit duhovnic al Institutului Teologic din Sibiu, dar pentru scurt timp, întrucât autoritățile comuniste au intervenit și l-au îndepărtat considerându-l “mistic”.

         O altă etapă în viața preotului Ioan Mihălțan o reprezintă perioada studiilor de doctorat. La îndemnul episcopului Irineu Crăciunaș de la Iași se înscrie la doctorat în 1972, iar în 1973 va fi declarat admis la Institutul Teologic din București, fiind coleg cu Preafericitul Daniel, actualul Patriarh al Bisreicii Ortodoxe Române. La doctorat va lucra sub îndrumarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. În toamna anului 1977 va pleca la Bossey în vederea elaborării tezei de doctorat .

         În toamna anului 1978 a fost chemat la Sibiu cu propunerea de a merge la Institutul Teologic în vederea ocupării catedrei de îndrumări Misionare.

         Munca depusă ani de zile în perioada studiilor de doctorat s-a concretizat în anul 1984 când și-a susținut teza de doctorat cu titlul : “Preoția lui Hristos și preoția bisericească” , la Institutul Teologic din București, lucrare alcătuită sub îndrumarea Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae .

         La începutul anului 1990 a fost chemat la înalta treaptă a slujirii arhierești, dupa ce inițial se călugărise la mănăstirea Sâmbăta din Țara Făgărașului și fusese făcut arhimandrit de Preasfințitul Timotei al Aradului. În 3 februarie 1990 s-a făcut ipopsifierea de către Preasfințitul Timotei al Aradului și Preasfințitul Justinian, actualul episcop al Maramureșului și Sătmarului. În 4 februarie același an, într-o zi de duminică, a fost hirotonit arhiereu-vicar la Oradea în prezența I.P.S. Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului și a altor ierarhi de seamă ai Sfântului Sinod, arhimandritul Bartolomeu Anania, precum și a ministrului cultelor Nicolae Stoicescu.

         Timp de doi ani (1990-1992) a slujit ca arhiereu-vicar sub îndrumarea Preasfințitului Vasile Coman, episcopul Oradiei , iar după trecerea acestuia la cele veșnice (10 iulie 1992) , a slujit ca episcop titular al Oradiei până în 2007. După alegerea ca episcop al Oradiei în august 1992 a avut loc aducerea în Oradea a osemintelor răposatului episcop martir Nicolae Popovici de la Biertan, fiind așezate în Biserica cu Lună Oradea .

 La despărţirea de PS Ioan Mihălţan 

„Aşteptând ca orice om, marea trecere din vremelnicie în veşnicie, după rânduiala firii, rog pe bunul nostru Dumnezeu să mă ierte şi pe mine nevrednicul, după mare mila Sa, de tot ce am păcătuit în viaţa aceasta om fiind, în lume trăind, trup având şi de la diavolul înşelându‑mă, precum spune rugăciunea molitvei de la Sfânta Taină a Spovedaniei”. Aşa îşi începea P. S. Ioan Mihălţan Testamentul  scris la 10 mai 1999, în chilia sa de la Ohaba. Iată că a sosit şi momentul marii treceri a Preasfinţiei Sale în veşnicie, în dimineaţa de luni 17 martie, la ora 2, după o grea şi îndelungată suferinţă.

Lumea Credintei, anul VI, nr. 4 (57) Aprilie 2008 Autor: Pr. Ion Alexandru Mizgan

Trecerea la cele veşnice l‑a găsit la Ohaba (jud. Alba), satul natal al Preasfinţiei Sale, îngrijit de cei apropiaţi ai familiei. La scurt timp, în jurul orei 2.30, Î. P. S. Andrei Andreicuţ, Arhiepiscopul Alba‑Iuliei, i‑a spălat, după tradiţie, trupul cu untdelemn şi vin şi l‑a îmbrăcat în odăjdiile arhiereşti, după care a fost aşezat în biserică. În prima seară, luni 17 martie, Î. P. S. Andrei, înconjurat de preoţi şi diaconi, a săvârşit slujba Panihidei. În ajunul înmormântării, seara, marţi 18 martie, s‑a săvârşit slujba de Priveghi (Stâlpii), la care, alături de Î. P. S. Andrei şi alţi preoţi, a participat, cu un frumos cuvânt, şi Părintele Profesor Dumitru Abrudan, fostul decan al Facultăţilor de Teologie din Oradea şi Sibiu, colaborator apropiat al Preasfinţiei Sale.

      În dimineaţa de miercuri 19 martie, P. S. Vasile Someşanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului, a săvârşit Sf. Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, la care P. S. Ioan a ţinut foarte mult în vremea cînd era episcop la Oradea şi pe care o săvârşea pe toată durata Postului Mare, în toate bisericile din oraş. Apoi P. S. Vasile Someşanul a vorbit despre figura luminoasă a adormitului întru Domnul şi despre calităţile sale duhovniceşti. La ora 12 a început Slujba Înmormân­tării, săvârşită de un sobor de ierarhi alcătuit din Î. P. S. Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului; Î. P. S. Teofan, Mitropolitul Olteniei şi nou ales Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei; Î. P. S. Andrei, Arhiepiscopul Alba‑Iuliei; P. S. Calinic al Argeşului şi Muscelului; P. S. Timotei al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului; P. S. Sofronie al Oradiei; P. S. Visarion Răşinăreanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Sibiului şi Episcop nou ales al Episcopiei de Tulcea; P. S. Vasile Someşanul, Episcop‑vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului; P. S. Petroniu Sălăjanul, Arhiereu‑vicar al Episcopiei Oradiei şi Episcop nou ales al Episcopiei Sălajului; P. S. Iustin Sigheteanul, Arhiereu‑vicar al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului; Cuv. Arhim. Macarie, Episcop ales al Europei de Nord. La slujba de înmormântare a fost prezent şi P. S. Virgil Bercea, întâistătătorul Episcopiei greco‑catolice din Oradea.

     Alături de soborul ierarhilor amintiţi, au participat aproape 300 de preoţi şi diaconi, veniţi din Bihor şi Sălaj, din Alba, Sibiu, Satu‑Mare şi din alte ţinuturi mai îndepărtate. Dintre personalităţile participante la slujba înmormântării îi amintim pe I. Hava, primarul oraşului Alba‑Iulia; Ştefan Seremi, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Bihor; Cornel Popa, deputat PNL de Bihor; Traian Abrudan, subprefect al judeţului Bihor, etc.

     După slujba înmormântării a luat cuvântul Î. P. S. Bartolomeu, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care a creionat pe scurt chipul duhovnicesc al celui adormit întru Domnul: “Ştiam că P. S. Ioan Mihălţan în ultima vreme era  foarte suferind. Î. P. S. Andrei mă ţinea la curent telefonic, cu starea sănătăţii sale, din ce în ce mai precară, şi într‑un fel m‑a anunţat că i se apropie sfârşitul. Şi totuşi, când am aflat că şi‑a dat duhul şi că a trecut în lumea de dincolo, am simţit o ruptură în sufletul meu, deşi, repet , eram pregătit pentru această despărţire. (…) Aşa se face că  am căzut în genunchi şi m‑am rugat pentru sufletul său, aşa cum şi eu l‑am rugat să se roage de acolo, din ceruri, pentru sufletul meu. Pentru că, dragii mei, deşi moartea este despărţirea prin excelenţă, ea se împlineşte prin comuniunea rugăciunii. (…) L‑am cunoscut aici pe P. S. Ioan pe când era părintele Ioan Mihălţan, profesor la Facultatea de Teologie din Sibiu, şi apoi după ce a devenit arhiereu‑vicar şi episcop la Oradea şi profesor la Facultatea de Teologie din Cluj. Venea obosindu‑se de la Oradea făcând naveta până la Cluj numai ca să‑şi predea cursul şi apoi să se întoarcă.

     Aşa că ne‑am cunoscut şi apropiat sufleteşte, şi aşa am rămas până la moarte. Am fost la Oradea şi l‑am văzut când era foarte suferind şi foarte căzut. Am stat de vorbă îndelung şi am discutat de o posibilă retragere, ca să nu se îmbolnăvească mai rău din cauza serviciului, ceea ce a şi făcut. (…). Aşa încât eu mă despart – un fel de a zice – de P. S. Ioan cu sentimentul că nu este o adevărată despărţire şi că sufletul său merge împreună cu drepţii în faţa Dreptului Judecător. Pentru că a fost omul care a învăţat Evanghelia cea adevărată în calitate de Dascăl, şi a păstorit credincioşii în calitate de Păstor, şi a luat în serios Arhieria, pentru că Arhierie nu înseamnă Domnie, ci în primul rând Slujire şi Smerenie şi Ascultare! Arhieria adevărată se face pe brânci , nu de pe Tron, iar el a înţeles acest lucru. De câte ori l‑am văzut în Oradea, cu diferite prilejuri, îmi povestea despre greutăţile pastoraţiei, care atârnă greu pe umerii oricărui Arhiereu conştient de misiunea lui. (…) Suntem împreună cu Preasfinţia Ta, Părinte Ioan, şi vom rămâne împreună prin rugăciunile noastre, aşa cum şi Preasfinţia Ta vei rămâne între noi, prin aceleaşi rugăciuni! Undeva la poarta cerului rugăciunile noastre se vor întâlni, dacă nu cumva s‑au şi întâlnit! Dumnezeu să‑ţi odihnească sufletul şi să‑l fericească în ceata drepţilor, şi nu ne uita nici pe noi, cei care rămânem cu toate poverile noastre, dar şi cu luminoasa ta amintire! Amin!”.

     Apoi şi Î. P. S. Andrei, Arhiepiscopul Alba‑Iuliei, a evocat personalitatea duhovnicească a celui adormit şi a dat citire Testamentului întocmit la 10 mai 1999, prin care P. S. Ioan îşi cerea iertare de la Dumnezeu şi de la toţi cei pe care i‑a cunoscut în timpul vieţii.

     După citirea Testamentului, Î. P. S. Andrei a dat citire mesajului transmis de P. F. Părinte Patriarh Daniel, în care se spune că P. S. Ioan rămâne în amintirea fiilor săi duhovniceşti “o prezenţă luminoasă, un ierarh vrednic al Bisericii noastre strămoşeşti, care a înmulţit talanţii dăruiţi de Dumnezeu, făcându‑i roditori  din plin pe tărâm pastoral şi academic; ierarhii Bisericii Ortodoxe Române l‑au preţuit ca pe un adevărat părinte duhovnicesc”. Î. P. S. Andrei a dat citire şi altor mesaje, venite din partea Î. P. S. Laurenţiu Streza, Mi­tropolitul Ardealului, a Î. P. S. Serafim, Mi­tropolitul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale şi de Nord etc.

     După citirea mesajelor, în dangătul clopotelor, sicriul cu trupul neînsufleţit a fost purtat pe umeri de mai mulţi preoţi şi s‑a înconjurat biserica, după care a fost aşezat în mormânt spre odihnă până la învierea cea de obşte. După aşezarea sicriului în mormânt, conform dorinţei Preasfinţitului Ioan, s‑a cântat Imnul Dragostei creştine (I Cor. 13, 1‑8).

     Deşi P. S. Ioan a depăşit “vârsta psalmistului” (80 de ani), durerea despărţirii a fost copleşitoare pentru toţi cei prezenţi, care l‑au cunoscut îndeaproape, l‑au iubit şi preţuit. Cu greu se poate uita faptul că Episcopul Ioan a fost un om cu credinţă nefăţarnică, un Slujitor al Bisericii care şi‑a luat în serios slujirea preoţească şi arhierească. Dacă până acum P. S. Ioan a stat de vorbă cu credincioşii, de acum înainte va sta de vorbă cu sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, a căror pildă a încercat să o urmeze zi de zi. Unul dintre înalţii ierarhi care au participat la slujba înmormântării îmi mărturisea că “am pierdut un chip de ierarh, de arhiereu, pe cale de dispariţie din Sf. Sinod”.

     Când dangătul clopotelor a încetat şi credincioşii se îndreptau în pace sufletească spre tradiţionala agapă creştinească, am solicitat de la Î. P. S. Teofan, Mitropolitul  Olteniei, o creionare a chipului duhovnicesc a blândului arhiereu trecut de curând la cele veşnice: “Era  între noi o difernţă de vârstă care ne‑a marcat. Era încărcat de ani şi experienţa vârstei îşi spunea cuvântul.  Eu, arhiereu tânăr, încercam să înţeleg mai bine cum este viaţa Bisericii şi m‑am bucurat de‑a lungul vieţii, de‑a lungul activităţii de arhierie, de  protecţie, de prietenie din partea Preasfinţitului Ioan. Nu pot relata aici un moment din viaţă care m‑a legat de Preasfinţitul Ioan, şi nădăjduiesc că şi pe Preasfinţia Sa de mine, pentru că aceasta constituie taina inimilor noastre şi a lui Dumnezeu, dar din acel moment, întotdea­una cînd ne‑am întâlnit am avut conştiinţa că am întâlnit un om al lui Dumnezeu, un om care a reuşit în modul cel mai fericit cu putinţă să îmbine două lucruri aparent contradictorii: simplitatea sfântă a omului de la ţară şi capacitatea de a însuşi şi a mărturisi cunoştinţe teologice şi de viaţă de cea mai evidentă profunzime. Pământul şi Biserica Ortodoxă Română suntem mai săraci, pentru că ne lipseşte un arhiereu, vlădica Ioan. Cerul este însă mai bogat prin prezenţa în împărăţia lui Dumnezeu al unui bineplăcut al Maicii Domnului, şi prin această îmbogăţire a cerului şi pământul este mai bogat…”

Episcopul Dr. Vasile Coman – predicator al Sfintei Liturghii

      Vasile Coman s-a născut în ziua de Crăciun a anului 1912, în satul Dealul Câlnicului, jud. Alba, în familia împodobită cu nouă copii a lui Ioan și Ioana, țărani harnici și evlavioși. A urmat școala primară în satul natal, iar cursurile medii la Liceul Aurel Vlaicu din Orăștie, unde a fost tot timpul bursier. Ca elev a participat, alături de tatăl său la Marea Adunare de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.

     Între anii 1930 – 1934, a urmat cursurile Academiei Teologice Andrei Șaguna din Sibiu, absolvind ca șef de promoție, cu teza de licență “Doctrina despre purgatoriu și combaterea ei”.

     În anul scolar 1934 – 1935, ca bursier al Arhiepiscopiei Sibiului, la îndemnul mitropolitului Nicolae Bălan și al rectorului Nicolae Colan, a urmat cursurile Facultății de Științe Naturale de la Universitatea din Cluj .

     La 28 februarie 1936, a fost hirotonit ca preot pentru parohia Sirnea, din județul Brasov, unde a păstorit până la 1 septembrie 1937. În același an a intrat în învățământ, ca profesor de religie, la Brasov, până în 1942, când a fost numit ca preot paroh al parohiei Brașov-Cetate.

     Între timp, a urmat cursurile Seminarului pedagogic de pe lângă Universitatea din Cluj și a luat, în 1937, examenul de capacitate pentru profesori, la Iași.

     În anul 1944, s-a înscris la cursurile pentru doctorat la Facultatea de Teologie din București, obținând în 1947 titlul de doctor în teologie cu teza intitulată “Rugăciunile pentru căpetenia și autoritățile statului în cultul creștin” fiind distins cu calificativul Magna Cum Laude.

     De la 1 ianuarie 1957 și până la alegerea ca episcop, timp de patrusprezece ani încheiați a fost protopop al Brașovului, perioadă în care desfășoară o activitate remarcabilă și acumulează o experiență pastorală și administrativă deosebit de bogată și fructuoasă, pe care o va folosi din plin apoi ca ierarh. Prețuind după cuviința realizările preotului, profesorului și protopopului dr. Vasile Coman, în acest urcuș nu numai profesional, ci și cel al personalității sale, pe care părintele Dumitru Stăniloae, un apropiat al sufletului său, l-a remarcat ca un “urcuș în omenie”, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales, după mutarea la cele veșnice a soției sale, în demnitatea de episcop al Oradiei, la 13 decembrie 1970.

[fancygallery id=”vasilecoman”]

     Venind la cârma Episcopei Oradiei, Prea Sfințitul Vasile a găsit peste 100 de parohii vacante, astfel că de la început a acordat o atenție deosebită parohiilor și preoțimii, îndrumându-i, cercetându-i și cârmuindu-i spre o cât mai rodnică lucrare pastoral-misionară în parohii. În cei 21 de ani ai arhipăstoririi P.S. Sale, s-au ridicat 54 de biserici noi, la care s-au adăugat 160 de noi case parohiale, 4 oficii protopopești și un cămin preoțesc. S-au pictat în această perioadă 260 de biserici și s-au renovat, practic, toate cele aproape 900 de biserici din eparhie.

     În același timp, a condus ani îndelungați delegația Bisericii Române în dialogul cu Biserica Luterană .

     A condus de asemenea Comisia Sfântului Sinod care se ocupă de activitatea pastoral-misionară și lupta împotriva prozelitismului sectar .

Vocația cărturărească a episcopului Vasile Coman a odrăslit multe lucrări bisericești și de istorie și cultură a căror valoare străbate statornic prin ani:
         – Cuvântări liturgice, în două ediții, 1974 și 1976, cu explicarea pe larg a Sfintei Liturghii, miezul cultului ortodox și a vieții duhovnicești creștine;
         – Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor, în două ediții, 1980 și 1984, o carte de predici la duminici și sărbători și cuvântări importante la diferite ocazii;
         – Scrieri de teologie liturgică și pastorală, 1983, un adevărat îndreptar al lucrării pastoral-misionare;
         – Cuvinte pentru suflet, două ediții, 1985 și 1987, cuprinzând calde pâini de hrană duhovnicească;
         – În apărarea unității credinței străbune, 1988, în care sunt reluate cuvântările liturgice,îmbogățite cu alte lucrări misionare.

Între cele mai valoroase cărți tipărite în editura Episcopiei Oradiei sub inițiativa, îndrumarea și purtarea de grijă a P.S. Sale pomenim:
         – Monumente istorice bisericești din Eparhia Oradiei, 1978, o monografie a tuturor bisericilor de lemn din ținuturile Bihorului, Sătmarului și Sălajului;
         – Trepte vechi și noi de istorie, cultură și viață bisericească în Eparhia Oradiei. Mărturii – evocări, 1980, o densă carte de istorie bisericească;
         – Roman Ciorogariu, 1981, o monografie epistolară a ctitorului Episcopiei Oradiei;
         – Din activitatea bisericească a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei în ultimii 200 de ani, 1985, un amplu periplu istoric al episcopiei noastre;
         – Obiecte de artă veche bisericească din colecția muzeală a Episcopiei Oradiei, 1986;

     După 1989, în pofida vârstei și a slăbirii sănătății, Preasfintitul Vasile nu-și dezminte valoarea personalității sale. Încă în ianuarie 1990 reînvie vechea revistă bisericească a Episcopiei Oradiei, Legea Românească. În februarie 1990 inițiază redeschiderea și renovarea bisericii spitalului, după decenii de robie sub vremi. Împreună cu un mai vechi prieten și colaborator de aceeași talie, dl. rector al Universității Oradea, prof. dr.ing. Teodor Maghiar, a reînființat Facultatea de Teologie, pentru pregătirea viitorilor preoți, profesori de religie și asistenți sociali.

     La 10 iulie 1992 a fost chemat la slujirea cea cerească, după 35 de ani de slujire preoțească și 21 de ani ca episcop la Oradea.

 Episcopul Valerian Zaharia al Oradiei și epoca sa 

Pr. Dorel Octavian Rusu Protopopul Oradiei

         Cel de-al treilea ierarh al Episcopiei Oradiei în România modernă, episcopul Valerian Zaharia, a condus vreme de 18 ani, între 1951-1969, viaţa bisericească a românilor ortodocşi într-o eparhie foarte întinsă, ce cuprin­dea meleagurile Bihorului, Sătmarului, Maramureşului şi Sălajului Ales ca episcop în vremuri şi în condiţii învolburate şi fatidice pentru Biserică şi pentru ţară, Valerian Zaharia s-a confruntat în păstorirea sa cu mai multe conjuncturi neprielnice. Regimul comunist, ajuns la un apogeu al puterii, înlănţuise Biserica în chingile unei tot mai restrânse toleranţe şi severe supravegheri. Apoi, cei doi mari înaintaşi ai săi în scaunul episcopal, Roman Ciorogariu şi Nicolae Popoviciu, lăsaseră în urma lor o moştenire şi o faimă aproape imposibil de atins, mai ales că urmaşul lor, venit dintr-o îndepărtată zonă a ţării, nu cunoştea şi nu era deprins cu specificul atât de distinct al obiceiurilor şi mentalităţilor românilor din nord-vest. De aceea, imaginea sa are, pe lângă luminile şi realizările de necontestat, şi laturi controversate, uneori exagerate de cei subiectivi sau superficiali în aprecieri.
         Iată de ce este absolut necesar ca pentru a ilustra şi a evalua activitatea episcopului Valerian Zaharia în peri­oada când a ocupat scaunul vlădicesc al Oradiei să fie prezentat în contextul realităţilor politice şi bisericeşti ale vremii sale.

Biserica sub regimul stelei roşii de la răsărit
         Regimul comunist instaurat în România după 1944 a schimbat radical şi a modelat nu numai sistemul politic şi social după ideologia şi practica sovietică stalinistă din Rusia, folosită ca etalon suprem, ci a căutat să-şi sub­ordoneze prin mijloace dictatoriale brutale şi Biserica, alături de toate celelalte instituţii ale ţării, cerându-i în schimbul toleranţei şi a unei autonomii limitate loialitate şi chiar sprijin pentru politica sa.
         Calvarul şi martiriul Bisericilor Ortodoxe Ruse şi Albaneze au slujit drept avertisment concret despre ce s-ar putea întâmpla în caz de nesupunere sau înfruntare.
Sub impactul ocupaţiei sovietice, după 6 martie 1945 – momentul instalarii „legale” a comunismului la noi – s-a urmărit sistematic, pe toate căile malefice de opresiune şi dictatură, mergând până la arestări, deci­mare şi exterminare fizică a oponenţilor, impunerea unei strategii de eliminare definitivă a credinţei religioase şi a Bisericii sau cel puţin minimalizarea, izolarea şi trans­formarea instituţiei ecleziastice într-o anexă-instrument în mâinile regimului.
         Înverşunarea cu care a fost ameninţată, suprave­gheată şi persecutată Biserica Ortodoxă Română în acea perioadă ne îndreptăţeşte astăzi să afirmăm, fară putinţă de tăgadă, că ea a fost una din componentele esenţiale ale rezistenţei anticomuniste româneşti. Şi nu numai că a supravieţuit şi n-a putut fi anihilată la cotele majore spre care a fost pusă sub opresiune ci a continuat să fie vie şi lucrătoare în mijlocul românilor, chiar şi în limi­tele ce i-au fost impuse, rămânând până în 1989 singura instituţie din statul comunist ateu ce avea o altă ideolo­gie decât cea oficială, impunând această toleranţă prin rezistenţa ei şi mai ales prin ataşamentul şi prestanţa de care s-a bucurat continuu din partea populaţiei.
         Opoziţia Bisericii faţă de comunism s-a născut în chip firesc, încă de la cristalizarea acestei ideologii a celor fară de Dumnezeu. Instaurarea primului regim roşu din lume în Rusia, în 1918, a stârnit dintru început reac­ţii necontenite de condamnare, nu numai în societatea românească, ci şi în întreaga lume ecleziastică de la noi, în predici, articole, cărţi, conferinţe sau discuţii publice.
         Este binecunoscută, de exemplu, vehemenţa cu care episcopul Roman Ciorogariu înfierează în memorabila sa carte Zile trăite bolşevismul şi funestele sale conse­cinţe şi manifestări în societate şi în conştiinţele oame­nilor. La fel, când Basarabia a revenit în trupul ţării, dezrobită de sub ocupaţia sovietică, ierarhii noştri au stăruit în misiuni frăţeşti cu mare ecou în revitalizarea vieţii bisericeşti a românilor, astfel că într-un scurt răs­timp s-au clădit şi s-au reclădit peste 300 de biserici în ţinuturile dintre Prut şi Bug.
         Doctrina comunistă, construită unilateral numai pe fundamentele unei ştiinţe exclusiviste, a dus la declan­şarea unui adevărat război împotriva religiei, etichetată marxist ca „opiu al popoarelor”. în avântul „revoluţio­nar”, când se căuta eliminarea pe orice căi, şi mai ales prin forţă, a oricăror obstacole şi rezistenţe în calea pro­iectelor doctrinare pe care le voiau impuse despotic, au căzut zeci de mii de victime. în România 20 de episcopi ortodocşi au fost scoşi silnic din scaun, 1413 preoţi orto­docşi au fost aruncaţi în închisori, dintre care 126 au murit în temniţe, foarte mulţi au fost duşi la Canal ori deportaţi în Bărăgan.¹
Ierarhii şi personalităţile vieţii bisericeşti erau ţinuţi sub cea mai strictă supraveghere a Securităţii, amenin­ţaţi, şantajaţi, persecutaţi, fiind consideraţi elemente deosebit de nocive în „noua orânduire democratică”. Schiturile şi mănăstirile erau cotate ca „adevărate focare de activitate subversivă”.

Personalitatea providenţială a patriarhului Justinian
         După o perioadă îndelungată de acţiuni drastice ale arderii de tot din prima etapă stalinistă, statul comunist a desfăşurat strategic tactici de subversiune asupra Bisericii Ortodoxe, Biserica naţională, avându-se în vedere că prestigiul ei era foarte greu de eliminat şi de anihilat în conştiinţele oamenilor.
         Conducătorul providenţial pe care Dumnezeu 1-a hărăzit Bisericii noastre într-una din cele mai grele peri­oade de existenţă a fost patriarhul Justinian Marina, ales în această demnitate la 6 iunie 1948. El face parte din tagma marilor noştri cârmuitori bisericeşti, afirmându-se cu forţa unei personalităţi puternice şi vizionare, fiind înzestrat cu un excepţional spirit practic şi realist, exer­citat cu anvergura factorului de decizie cât se poate de hotărât, diplomat şi determinant.
         Asumându-şi cu înaltă conştiinţă rolul de conducător bisericesc la cel mai înalt nivel, cu obiectivul nu numai de a găsi soluţii de supravieţuire a Bisericii, ci şi de apli­care a unei strategii subtile şi complexe care să prote­jeze viaţa bisericească, chiar în condiţiile unei adaptări, în cea mai bună parte formale, patriarhul Justinian „a îmbinat într-o manieră originală compromisul cu rezistenţa, cedând în anumite domenii considerate imposibil de apărat, fie prea puţin importante pentru Biserică în acel moment şi căutând să reziste în acele puncte pe care le considera vitale”.²
         Având o capacitate organizatorică şi tactică excep­ţională, el a făcut o evaluare realistă a posibilităţilor Bisericii de a rezista în faţa regimului, precum şi a inte­reselor fundamentale pe care instituţia ecleziastică le avea şi în funcţie de acestea a acţionat cu înţelepciune şi perseverenţă, într-un demers complex ce a scăpat în bună măsură oficialităţilor cu care s-a confruntat. A cău­tat să găsească cel mai potrivit şi fructuos modus vivendi cu regimul politic comunist, încât, la un moment dat, un raport secret al Securităţii menţiona că „ în actuala situaţie, Partidul nu se poate lipsi de bunăvoinţa Patri­arhului”. ³
         A folosit cu multă abilitate în folosul Bisericii rela­ţiile personale cu Gheorghiu-Dej, bazate pe aportul ce şi 1-a adus pe când era doar preot în Vâlcea la ascunde­rea grupului acestuia după evadarea lor din lagărul de la Târgu Jiu. Sub o astfel de protecţie, a neutralizat şi chiar a dominat de multe ori pe fruntaşii Partidului şi în spe­cial pe ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, un înverşunat adversar al său.
         O apreciere deosebită a acordat patriarhul Justinian ierarhilor ardeleni din aceea vreme, care au dus atâta prestigiu scaunelor vlădiceşti de la Sibiu, Cluj, Oradea, Arad şi Timişoara. O relaţie foarte apropiată a păstrat cu mitropolitul Nicolae Bălan, împreună cu care a luat multe decizii de importanţă crucială pentru Biserică. Bălan a fost cel mai mare sprijin al lui Justinian în acţiu­nile sale de rezistenţă.
         Cu prilejul vizitei întreprinse în eparhiile din Ardeal şi Banat, patriarhul a declarat cu nedisimulată satisfac­ţie: realizat sudura completă cu ierarhii ardeleni. Sfântul Sinod fără ei nu înseamnă nimic. Cu ei alături poţi înfrunta orice furtună “⁴.
         Concepţiile sale privind adaptarea şi convieţuirea cu statul comunist se regăsesc expresiv în formula „ aposto­lat social”, ce a dat titlu volumelor sale de cuvântări, 12 la număr, definindu-1 ca om al faptei şi acţiunii concrete adaptate la condiţiile existente.
în cartea sa, „Biserica Ortodoxă în timpul regimului comunist. însemnări zilnice “, Dudu Velicu, fost secretar al lui Miron Cristea şi apropiat al lui Justinian, îl cali­fică astfel: „In formă democrat şi pro, în fond ţărănist şi contra, om de dreapta. Pro forma, el este dispus să accepte, ca patriarh – şef al Bisericii – toate reformele guvernului în domeniul bisericesc şi să sprijine regimul. In fond el nu ia nici o iniţiativă, ci încurajează clerul la lupta pasivă de rezistenţă împotriva guvernului”.⁵
         Acest caracter de dualitate al gesturilor şi acţiunilor sale au contrariat pe mulţi, facându-i să nu înţeleagă că în realitate politica sa era de fapt o diplomaţie rafinată, cu conotaţii complexe, menită să salveze sub aceste apa­renţe însăşi fiinţa Bisericii⁶. El lăsa să se perceapă că este un om al regimului, dar în realitate a fost un mare om al Bisericii, dominând cu personalitatea sa viaţa eclezias­tică din România timp de trei decenii.

Treptele urcuşului lui Valerian Zaharia
         Tot ca un „om al regimului” a fost cotat în anii de început ai „dictaturii proletariatului” în ţara noastră şi Valerian Zaharia.
         S-a născut la 6 noiembrie 1905, în satul Muncel din ţinutul Putnei, în Moldova, din părinţii Gheorghe şi Ruxandra, dar crescut în Azilul din Brăila, căci mama
sa a murit timpuriu, iar tatăl s-a călugărit. După şcoala primară, se îndreaptă spre Seminarul Sfântul Andrei din Galaţi, iar apoi, în anul 1927, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti, absolvită în anul 1931, cu licenţa Regulile monahale, după Sfântul Vasile cel Mare şi Sfinţii Părinţi.
         Devine apoi, pe rând, profesor la Seminarul peda­gogic din Bucureşti, secretar al Şcolii de cântăreţi bise­riceşti a Patriarhiei din Bucureşti, protopsalt în strana bisericii Spirea Veche din capitală, pedagog la Semina­rul monahal Cernica.
         La 28 septembrie 1932, intră în cinul monahal şi este hirotonit a doua zi ierodiacon, fiind numit peste un an director al Seminarului. La 4 noiembrie 1935, urcă treapta preoţiei şi primeşte, în 1938, rangul de arhiman­drit.
         Între 1940-1941, funcţionează la cel mai vechi semi­nar din ţară, Veniamin Costache din Iaşi, apoi profesor la Ploieşti şi stareţ al Mănăstirii Ghighiu, după care este numit exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureş­tilor şi stareţ al Mănăstirii Câmpulung Muscel. Colabo­rează intens în presa capitalei, între 1946-1951, la zia­rele Naţiunea şi Universul. în 1948, îl găsim ca stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti⁷.
         Era de-acum un nume în plină ascensiune, sprijinit de ministrul Stanciu Stoian, care 1-a numit inspector în cadrul Ministerului Cultelor. Nu a fost singurul cle­ric care a avut funcţii în acest Minister. Aici au activat profesorul Liviu Stan, reputatul jurist al Bisericii, preo­tul Ioan Vască, iar preotul Constantin Burducea a fost chiar ministru, atrăgându-şi binecunoscuta caracterizare: „Constantin Burducea, când cu steaua, când cu crucea “.
         Ministrul Stanciu Stoian îl va sprijini pe Valerian Zaharia să acceadă la un scaun episcopal. în iunie 1949, s-au desfăşurat alegeri pentru scaunele vacante de la Iaşi, Roman şi Galaţi, între candidaţi fiind şi arhimamdritul Valerian, alături de Antim Nica, Teoctist Arăpaşu şi alţii. A fost fără succes .
         Tot în această perioadă, cei trei au candidat pentru un post de episcop vicar patriarhal, câştigând Teoctist. Ceva mai târziu şi Antim Nica a fost numit în cel de-al doilea post de episcop vicar la Patriarhie. Valerian Zaharia a rămas din nou pe dinafară, pe de o parte din cauza mai multor conflicte deschise, pe fondul firii sale irascibile, iar pe de altă parte datorită incriminării din partea oficia­lităţilor a trecutului său, catalogat drept legionar. într-un memoriu înaintat CC al PRM se spunea despre Valerian Zaharia: „Fost comandant legionar în Iaşi, director al Seminarului Teologic „ Veniamin Costache”, cel care ca elevii seminarului a dărâmat în 1940 Sinagoga cea Mare de la Râpa Galbenă, a fost amnistiat de Anto- nescu. Colegul lui, preofesorul Golimas, fostul director al Liceului Naţional din Iaşi, care a participat cu elevii lui, alături de Valerian Zaharia, la dărâmarea marii sinagogi, este închis. Pentru pretinsele servicii ce zice că le-a adus regimului nostru, prin articole de presă, este destul libertatea de care se bucură. ⁸
         Garda de Fier a fost o mişcare totalitară de dreapta ce şi-a căutat legitimarea prin promovarea naţionalismului ortodox. Apărând ca un deziderat al generaţiei interbe­lice, pentru mulţi români, şi mai ales pentru intelectu­ali de frunte, precum Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, mişcarea legionară a reprezentat la început un proiect naţional de regenerare morală, religioasă şi cul­turală a României Mari. Şi preoţii au început să devină între cei mai devotaţi şi mai activi propagandişti legio­nari. Imaginea preotului îmbrăcat în odăjdii alături de tineri în cămaşă verde a devenit unul din cele mai impor­tante simboluri legionare, spre a desemna caracterul său religios alături de cel naţionalist.⁹ Mai târziu, când poli­ticianismul aberant a deturnat şi a compromis orienta­rea şi acţiunile mişcării, alunecând în violenţe şi crime, însuşi patriarhul Miron Cristea, numit prim ministru după instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, a înfierat deturnarea idealurilor creştine şi naţionale pe care se sprijinise mişcarea la obârşiile sale.
         După 1945, autorităţile comuniste nu au ezitat să pună eticheta infamantă de legionar multora dintre opo­nenţii regimului, chiar dacă nu au avut un trecut legio­nar efectiv, pentru a-i compromite şi persecuta, dar mai ales pentru a-i anihila prin şantaj. în acest context, foarte mulţi dintre colaboratorii patriarhului Justinian, şi chiar el însuşi, au fost catalogaţi drept legionari şi trataţi ca atare de oficialităţi şi temuta securitate.
Aşadar, nu trebuie să mire pe nimeni că fie şi numai pentru episodul cu sinagoga Valerian Zaharia a fost eti­chetat drept legionar, cu scopul evident de a fi oprită ascensiunea sa ca ierarh.
         Metoda şantajului s-a dovedit a fi foarte eficace, ani­hilând pe adversari şi determinând cel puţin docilitatea celor în cauză, „cuminţirea” şi rezultanta finală de „a se da pe brazdă”, ca astfel dosarul său să fie îngropat. Orice tentativă de trişare era aspru pedepsită, până la cele mai grele forme.
         Arhimandritul Valerian Zaharia a trecut şi el prin acest „purgatoriu” şi şi-a dat silinţa să convingă că este „omul regimului”, fiind răsplătit chiar cu o funcţie în
Ministerul Cultelor. Abia după ce a trecut probele ce au convins definitiv autorităţile, a primit unda verde către episcopat, cu întărirea de a putea trece peste neîncrede­rea şi chiar ostilitatea patriarhului, cu care nu o dată a intrat în competiţie şi discordie .

Un ierarh sub aureola martiriului: episcopul Nicolae Popoviciu al Oradiei
         Prilejul promovării sale s-a ivit curând, când a fost adus în prim-planul atenţiei generale „cazul Nicolae Popoviciu”. Fronda făţişă a eruditului şi reputatului epi­scop al Oradiei în confruntarea cu realităţile tot mai stri­gătoare la cer ce încercau să strivească Biserica şi rându­ielile sociale înfloritoare ale României Mari au căpătat accente din ce în ce mai ardente. Se cuvine însă să rele­văm un lucru esenţial, anume că neâncovoiatul ierarh nu s-a ridicat împotriva regimului comunist în sine, potrivit preceptelor scripturistice, ci în chip explicit împotriva amestecului brutal, arbitrar şi dictatorial al autorităţi­lor fără Dumnezeu în lucrarea şi instituţia Bisericii, cu scopul evident de a o minimaliza şi a o distruge.
         Încă din anul 1948, Nicolae Popoviciu a ţinut în catedrala episcopală Biserica cu Lună o serie de predici fulminante împotriva flagrantelor abuzuri ale regimului contra Bisericii, a învăţământului religios, a monahis­mului. Deşi părea o luptă inegală şi neloială, ierarhul nu era utopic ci doar tributar tot mai puternicelor convin­geri generale în iminenţa unui război între Statele Unite ale Americii şi URSS, prin care sovieticii ce au impus în Europa de est regimurile comuniste vor fi fară îndoială izgoniţi şi astfel lucrurile vor reintra în normal. Jntr-o vreme în care imensa majoritate a preoţimii — ca şi a întregii populaţii – credea într-o apropiată şi iminentă venire a americanilor, patriarhul, aproape singur, pro­fesa o totală necredinţă în acest sens, iar timpul a dove­dit că a avut dreptate. “¹⁰
Iritarea autorităţilor a crescut şi din cauza acutizării conflictelor între ierarh şi oamenii regimului ce i-au fost impuşi drept colaboratori: vicarul revenit Andrei Coman, David Dănilă, şeful cadrelor şi Vasile Moga, omul de serviciu de la Episcopie. Astfel că în faţa acţiunilor tot mai făţişe şi mai provocatoare ale episcopului puterea era ferm hotărâtă să-1 înlăture din scaunul episcopal.¹¹
         Patriarhul i-a sărit în ajutor, sfatuindu-1 să renunţe măcar în parte la fronda sa. I-a spus: Ocultă de ei, dar fă ce ştii, aşa cum fac eu. “ⁿ Justinian îl aprecia şi îl admira, dar în acelaşi timp se temea că episcopul putea fi arestat, iar în locul lui ar fi putut veni o persoană obe­dientă regimului, slăbind astfel unitatea Sfântului Sinod. Insă netemătorul vlădică era hotărât să nu cedeze în nici un chip, drept pentru care autorităţile au cerut Bisericii să tranşeze în forţă diferendul.
Pregătind şedinţa sinodală hotărâtoare, înţeleptul patriarh a pus pe ordinea de zi, alături de examinarea situaţiei episcopului Nicolae Popoviciu, şi discutarea comportamentului vicarului Andrei Coman, cel care, în expresia lui Justinian, „a adâncit prăpastia dintre Popo­viciu şi autorităţi”. Intâistătătorul Bisericii anticipa că în cazul în care se vor ridica concomitent cele două cazuri, guvernul, pentru a nu pune în pericol unificarea reali­zată în 1948, să renunţe la amândouă, iar Popoviciu să rămână episcop, chiar dacă ar urma să fie transferat „dis­ciplinar” la Galaţi, departe de Oradea, unde scaunul era vacant.
         Însă regimul nu mai era dispus la nici o conciliere. La 2 octombrie 1950, patriarhul a fost chemat de Petru Groza şi Gheorghiu-Dej, care i-au dat ultimatumul pentru pensionarea forţată a episcopului de la Oradea: „Capul lui Nicolae Popoviciu sau ruperea realţiilor Sta­tului cu Biserica!” în acest fel, Sf. Sinod a fost forţat să-1 sacrifice pe unul din cei mai valoroşi membri ai săi, iar cuvintele lui, la sfârşitul funestei şedinţe: „comuniştii nu se opresc la jumătatea drumului, când e vorba de dis­trus Biserica “¹³ au desemnat profetic că acel moment a reprezentat un vârf al disputei regimului comunist cu Biserica, după care, treptat, Statul şi-a întărit tot mai mult puterea şi dominaţia, mai ales după moartea mitro­politului Nicolae Bălan, în 1955, cînd s-a prăbuşit ulti­mul stâlp al vechiului Sinod şi cel mai mare sprijin al Patriarhului Justinian în acţiunile sale de rezistenţă.

În scaunul vlădicesc al Episcopiei Oradiei
         Succesorul în scaunul episcopal al Oradiei a fost desemnat după mai bine de un an de la vacantare, can­didând Antim Nica, Teoctist Arăpaşu, Nicolae Mladin şi Valerian Zaharia. La 11 noiembrie 1951, Colegiul Electoral al B.O.R. l-a ales pe arhimandritul Valerian, hirotonit întru arhiereu la 13 noienbrie în catedrala patri­arhală din Bucureşti de către mitropoliţii Nicolae Bălan al Ardealului şi Firmilian Marin al Olteniei, împreună cu episcopul Teofil Herineanu al Romanului şi Huşilor. A fost instalat ca episcop în catedrala Biserica cu Lună din Oradea de către mitropoliţii Nicolae Bălan şi Vasile Lăzărescu al Banatului şi episcopii Andrei al Aradului şi Nicolae Colan al Clujului.
         În cuvântarea sa, noul episcop facea acestă făgădu­inţă: „Voi căuta ca prin veghe continuă, prin muncă stă­ruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefăţarnică, să fiu mereu în mijlocul credincioşilor, ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea harului în a cărui slujire sunt pus. ^u14
          Şi într-adevăr, noul ierarh a păşit cu hărnicie în lar­gul ogor al eparhiei Oradiei, care în acea vreme, dato­rită desfinţării Episcopiei Maramureşului, alături de alte eparhii din ţară, în condiţiile în care regimul a căutat să restrângă activitatea pastorală şi misionară a ierarhilor, se întindea în teritoriul celor două mari regiuni, Crişana şi Baia Mare, potrivit împărţirii administrativ-teritoriale din acea vreme. Practic era vorba de Bihor, Satu Mare, Maramureş şi Sălaj, cu 29 de protopopiate, 603 parohii şi un număr de 832.000 de credincioşi.¹⁵
         Dintru început, a reorganizat Consiliul Eparhial şi şi-a desemnat colaboratorii direcţi. L-a demascat şi 1-a înlăturat pe vicarul Andrei Coman, înlocuindu-1 cu dr. Pop Carol, tot revenit, dar cu multă prestanţă, iar din 1956 i-a fost vicar arhim. dr. Paul Augustin, de asemenea fost unit. A păstrat câţiva consilieri deosebiţi ai episco­pului Nicolae Popoviciu, cum au fost Ioan Guiaş, Aurel Muşet, Cornel Moga şi Florian Horgea. Constantul om de bază şi de rară probitate i-a fost Nicolae Păcală, des­pre care spunea adesea: „Câtă vreme îl am pe părintele Păcală ca şi consilier administrativ, dorm liniştit. ” Fire independentă, n-a suferit ca cineva, chiar oameni ai regimului, să se amestece în administraţia Episcopiei. Replica sa: Eu sunt episcop aici!” îi descuraja pe nea­veniţi, dar i-a adus şi multe neplăceri, mai ales din par­tea oficialităţilor comuniste, pentru ca în cele din urmă astfel de atitudini să-1 coste chiar scaunul episcopal.
         Sub virulenţa verbală se ascundea însă o mare căl­dură şi bunătate, specific moldovenescă. îmi povestea nea Gheorghe, omul de serviciu de la reşedinţă, că într-o toamnă 1-a rugat pe Preasfinţitul să-i dea nişte scânduri din curtea din spate a Episcopiei. Omul îşi făcea o căsuţă şi nu se ajungea cu banii. A spus că va plăti în primăvara anului următor. S-a ţinut de cuvânt şi înainte de Paşti a venit cu banii. Episcopul i-a spus: ,J)u-te cu banii şi cumpără familiei tale cele necesare de sărbători şi adu- mi bonurile de la magazin “.
         Era uneori aspru cu preoţii, mai ales la Sfintele Litur­ghii arhiereşti, căci îi plăcea solemnitatea liturgică şi buna rânduială la slujbe. Dar în acelaşi timp a ajutat băneşte pe foarte mulţi preoţi săraci, i-a sprijinit şi i-a apărat pe cei aflaţi în necazuri sau năpăstuiţi de abuzu­rile autorităţilor. Admonesta tăios pe protopopii ce nu-şi ocroteau preoţii, nu cruţa pe cei lipsiţi de caracter sau obedienţi faţă de regim.
         În vremea sa, datorită refugiului multor preoţi în perioada horthistă, precum şi a locurilor foarte puţine la seminar şi la Facultatea de Teologie din Sibiu, erau foarte multe parohii vacante. In anii ’60, când s-au desfă­cut chingile închisorilor pentru deţinuţii politici, episco­pul Valerian Zaharia a avut curajul, foarte rar în vremea aceea, să le ofere acestora parohii, expunându-se unor măsuri drastice din partea stăpânirii politice. Este bine ştiut că acestor damnaţi ai furiei roşii nu li se oferea pe atunci decât locurile la munca de jos, prelungindu-li-se în acest fel condamnările pe toată viaţa, lor şi familiilor lor, ca unor paria ai societăţii. De exemplu, venerabi­lul părinte profesor universitar de teologie Teodor Savu, doctor de Cernăuţi, după ce şi-a ispăşit o cruntă deten­ţie politică pentru că a fost intermediar între episcopul Nicolae Popoviciu şi doi trimişi ai exilului românesc din Paris, care-1 chemau să li se alăture, după eliberare a fost o bună vreme pontator la o staţie de balotat paie din Cefa şi apoi contabil la C.F.R. Aflând despre dânsul, episco­pul Valerian 1-a încadrat la centrul eparhial şi l-a luat ca diacon al său, fiindu-i un sfetnic de mare nădejde.
         O atenţie consecventă a acordat chiriarhul teologilor din eparhie, pe care îi vizita la facultate, oferindu-le pri­oritar parohii cu condiţii cât mai atractive.
Părintele Dumitru Toduţ, numit de episcopul Vale­rian în parohia Abram, de lângă Marghita, a fost eroul unei întâlniri mai deosebite cu ierarhul său. Era înaintea examenului de licenţă şi întrucât părinţii nu-i putuseră achita taxele şcolare în ultimul an, conform unei hotărâri a conducerii Institutului din Sibiu, nu a fost primit la ultimele examene. Disperat, a venit în audienţă la epi­scop, cerând clemenţă. A explicat că părinţii săi avuseră o batoză proprie, motiv pentru care noul regim i-a eti­chetat că ar fi chiaburi şi le-au confiscat tot ce aveau. Ba l-au şi dat afară pe fiul lor de la Politehnică, după doi ani de facultate.
         Episcopul n-a vrut să creeze un precedent, căci mai erau şi alţi studenţi în aceeaşi situaţie şi 1-a refuzat. A urmat un schimb de replici mai aprinse, după care a fost dat afară. Nemaiavând ce pierde, studentul i-a trântit la plecare: ,,/es ca de la un tiran, nu ca de la un părinte ” şi a coborât pe scări. La care episcopul a trimis pe secretar să-1 recheme, a sunat la Sibiu să-1 păsuiască de taxe şi i-a dat parohia Abram, ca din primele salarii, eşalonat, să-şi plătească datoria.

În slujba idealului ca toţi să fie una
         O problemă bisericească din acea vreme, de mare importanţă şi anvergură, a fost revenirea greco-catolici- lor la ortodoxie. Actul de întoarcere la Biserica Mamă a fost socotit un moment fundamental al unităţii neamului şi o şansă pentru români de a fi din punct de vedere creş­tinesc o turmă şi un păstor. Deşi s-a împlinit în condi­ţiile specifice ale regimului dictaturii comuniste, în forţă, patriarhul Justinian 1-a privit prin prisma superioară a beneficei reconcilieri bisericeşti, bineştiind că ruptura ce s-a produs în Transilvania la anul 1700 s-a datorat unor intervenţii şi interese străine de neam.
         Înfăptuită formal la 3 octombrie 1948, reîntregirea bisericească trebuia apărată şi consolidată în faţa multor potrivnici ai acestei împăcări între fiii aceluiaşi popor, sprijiniţi intens de Vatican. Aşa încât patriarhul a iniţiat o strategie susţinută, pe termen lung, în favoarea înche­gării climatului general pentru restabilirea unităţii con­fesionale în toate parohiile afectate.
         Dintru început, s-a acordat o atenţie deosebită pre­oţilor reveniţi, în ceea ce priveşte numirea în parohii şi promovarea în posturi administrative. Trei astfel de pre­oţi au fost onoraţi cu posturi de vicari eparhiali: Traian Belaşcu la Arhiepiscopia Sibiului, Sabin Truţia la Epi­scopia Clujului şi Andrei Coman la Episcopia Oradiei. La fel, şi câte un consilier eparhial, iar 50% din membrii Adunării eparhiale ardelene şi din deputaţii eparhiali la Adunarea Naţională Bisericească erau dintre preoţii şi mirenii reveniţi.                                              în corpul profesoral al celor trei Insti­tute Teologice universitare din Cluj, Sibiu şi Bucureşti au fost promovaţi profesori şi preoţi uniţi.
         Întrucât foştii episcopi greco-catolici au refuzat in corpore numirea în scaunele episcopale ortodoxe ce li s-au oferit, în 1949 a fost ales ca episcop al Romanului şi Huşilor tânărul preot celib revenit Teofil Herineanu, care în 1957 a fost mutat la Cluj, spre a media un climat propice în această zonă atât de sensibilă.
Numirea lui Valerian Zaharia în scaunul episcopal al Oradiei a fost legată şi de această cerinţă a vremii de a fi, ca vechi ortodox, un factor stabilizator al statornicirii şi consolidării revenirii uniţilor la Ortodoxie.
         Eforturile sale în această direcţie au fost pe măsură, întrucât într-o arie destul de largă a eparhiei erau paro­hii foste greco-catolice, ierarhul a susţinut intens o acti­vitate misionară propice, prin dese vizitaţii canonice, slujbe arhiereşti, predici adecvate, cărţi, multe articole în publicaţiile noastre, înlesniri parohiilor şi preoţilor, căldură sufletească, tact pastoral.
         A reuşit să scape din timp de vicarul funest Andrei Coman, acel cal troian prin care uniţii din rezistenţă cău­tau să submineze Biserica Ortodoxă, punându-se toto­dată şi în solda regimului. Episcopul Valerian a colabo­rat fructuos cu preoţi reveniţi, pe care i-a numit în funcţii eparhiale, împunându-se prin tactul şi personalitatea sa.

Ierarhul cărturar
         Un alt domeniu în care Valerian Zaharia a avut rea­lizări deosebite, mult peste cele ale altor ierarhi con­temporani a fost cuvântul tipărit. în condiţiile în care securitatea şi cenzura draconică a Ministerului Cultelor îşi dădeau mâna ca să restrângă atât litera cât şi spiritul puţinelor publicaţii bisericeşti îngăduite, editura Epi­scopiei Oradiei a fost printre cele mai prolifice. Tipo­grafia Diecezană de la subsolul reşedinţei episcopale a mai scos, înainte de a fi confiscată de autorităţi, multe cărţi, chiar dacă revista ciorogariană Legea Românească a fost interzisă.
         Condeiul fostului redactor şi publicist de la ziarele Naţiunea şi Universul a fost cât se poate de prolific, valoros şi de actualitate, aşa cum atestă înşiruirea crono­logică a titlurilor cărţilor sale.
                  1953 Soborul Popoarelor,
                  1953 Pace şi Libertate;
                  1953 îndrumător Pastoral;
                  1954 Unele probleme ale Războiului şi Păcii;
                  1954 Munceşte şi te roagă;
                  1954 Pogorât-a pe cei puternici şi a înălţat pe cei smeriţi;
                  1954 Pace şi îmbelşugare;
                  1954 învierea şi pacea, faţă de rătăcirile altora;
                  1955 Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi- Concordanţă biblică;
                  1955 Buruieni crescute în umbra Bisericii;
                  1955 Taina mântuirii oamenilor;
                  1955 Atomocraţie sau democraţie;
                  1955 Comuniune de luptă şi de credinţă;
                  1955 Temeiul vieţii omului;
                  1956 Carte de învăţătură ortodoxă;
                  1957 Tâlcuiripastorale;
                  1958 Alege deci viaţa. Spectrul Hiroshimei sau duhul Păcii;
                  1965 Slujind Ortodoxia.
         Pline de originalitate şi actualitate sunt şi Pastoralele sale de Paşti şi de Crăciun, precum şi articolele din Tele­graful Român, Mitropolia Ardealului ş.a. In fiecare an, Episcopia Oradiei a scos câte un almanah bisericesc, cu purtarea sa de grijă dar mai ales cu foarte multe colabo­rări personale de valoare.
         S-a preocupat îndeaproape şi a intervenit adesea la autorităţi pentru reparaţii de biserici şi case parohiale, chiar şi pentru construirea unor lăcaşuri noi, ceea ce era foarte greu de realizat pe atunci.
         A făcut multe vizite pastorale în parohii, până în cele mai îndepărtate sate, era slatos, îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii, având mereu în buzunare cruciuliţe şi ico­niţe, pe care le oferea cu dărnicie.
         În tonul epocii, a fost un neostenit militant pentru pace, fiind delegat să participe la câteva congrese inter­naţionale ale luptei pentru pace. A susţinut mai multe conferinţe, în ţară şi în străinătate.

Scoaterea silnică din fruntea Eparhiei Oradiei
         Prin firea sa năvalnică şi nesuferind amestecul auto­rităţilor în activitatea lui, a intrat adeseori în conflicte şi disensiuni adesea ireconciliabile. Multe înfruntări a avut cu împuternicitul regional al cultelor, Nicolae Melenco, fost ofiţer de carieră, ceea ce i-a atras o faimă negativă în faţa oficialităţilor şi a stârnit nemeritate reclamaţii defăi­mătoare menite să-1 discrediteze şi să-i îngroaşe dosarul.
         Un moment de culme s-a petrecut în anul 1969, când a luat atitudine hotărâtă împotriva desfiinţării mai mul­tor mănăstiri şi scoaterii călugărilor şi călugăriţelor din chinoviile lor, ceea ce 1-a făcut să protesteze energic în Sfântul Sinod, după care a spus: „Decât să-mi desfiintez mănăstirile şi să-mi fugăresc preoţii şi călugării mai bine îmi dau demisia şi mă retrag într-o mănăstire ca să o apăr”¹⁶
         Un alt episod tensionat s-a petrecut în cadrul unui sinod mitropolitan al Ardealului, când episcopul Vale­rian a respins categoric conlucrarea în probleme eparhi­ale proprii cu episcopul vicar al Mitropoliei de la Sibiu, Visarion Răşinăreanul, conform unei decizii a Sfântului Sinod privind rolul ierarhilor vicari alături de episcopi şi mitropoliţi. în această situaţie, patriarhul şi sinodalii au condamnat unanim atitudinea sa de nesupunere faţă supremul for bisericesc şi, în consecinţă, au cedat inter­venţiilor tot mai insistente ale oficialităţilor puterii de a-1 pune în retragere.¹⁷
         Considerat cu totul incomod pentru regim, sub pre­siunea lui Emil Bodnăraş, unul din preaputernicii epo­cii, episcopul Valerian Zaharia a fost demis din funcţie şi pensionat împotriva voinţei sale în şedinţa sinodală din 12 decembrie 1969. I s-a stabilit domiciliul forţat în Bucureşti, spre a putea fi supravegheat şi după ce a pere­grinat pe la mai multe biserici din capitală, s-a stabilit la parohia bisericii Podeanu, unde a găsit căldura şi ocro­tirea în ultimii ani de viaţă la familia părintelui Vasile Ailioaiei. în anii de după pensionarea sa a trimis zeci şi zeci de memorii către autorităţile bisericeşti şi de stat, cerând insistent repunerea sa într-un scaun episcopal.
         S-a mutat la cele veşnice în ziua de 13 martie 1996, la aproape 91 de ani şi a fost înmormântat în curtea bise­ricii Podeanu, unde şi-a pregătit din vreme locul de veci.
         Acum, când sita timpului a cernut tot ceea ce epi­scopul Valerian Zaharia al Oradiei a lăsat posterităţii şi eparhiei pe care a deservit-o cu dăruire în vremuri atât de potrivnice, se cuvine să reevaluăm şi să înscriem definitiv în cartea netrecătoarei cinstiri chipul adevăratei sale fiinţe şi slujiri bisericeşti.

⁰¹  Vasilc Manea, Cicerone Ioaniţoiu, Martiri şi mărturisitori ai Bisericii din România, Biserica Ortodoxă, Ed. Patmos, 1988, p.7.
⁰²  George Enache, Adrian Nicolae Pctcu, Patriarhul Justinian şi Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Bucureşti, 2009, pil-
⁰³  Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958, voi. I, Institutul naţional pentru studiul totalitarismului, Bucureşti, 2001, p.5.
⁰⁴  George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 152.
⁰⁵  Idem, p. 130.
⁰⁶  Ibidem.
⁰⁷  Valerian Zaharia, Slujind Ortodoxia, Oradea, 1965, p. 4-11.
⁰⁸  Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, op. cit., p.237.
⁰⁹  Mirel Bănică, Biserica Ortodoxă Română, stat şi societate în anii ’30, Ed. Polirom, 2007, p. 149.
¹⁰  Valeriu Anania, Memorii, Ed. Polirom, laşi, 2008, p. 206.
¹¹  George Enache, Adrian Nicolae Petcu, op. cit., p. 160.
¹²  Ibidem.
¹³  Idem, p. 162.
¹⁴  Pr. Ioan Aurel Bolba, Episcopii ortodocşi ai Oradiei, Con­stanţa, 2008, p. 71.
¹⁵  Almanahul creştin ortodox pe anul 1950, Oradea, p. 51-74.
¹⁶  Pr. Ioan Bolba, op. cit., p. 72.
¹⁷  George Enache, Ortodoxie şi putere politică în România con­temporană, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 150-151.

  Alegerea, Hirotonia, îmnânarea cârjei și înscăunarea 
 Episcopului Valerian Zaharia 

Colegiul Electoral al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit în ziua de 11 noiembrie 1951, a ales, în Scaunul vacant de Episcop al Oradiei, pe RC. Arhimandrit Vale­rian Zaharia.
Colegiul Electoral a fost prezidat de I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, întrucât Episcopia Oradiei este sufragana Mitropoliei Ardealului.
După citirea Decretului de deschidere a Colegiului Electoral, de către Dl. Vasile Pogăceanu, Ministrul Cul­telor, I.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului, a făcut un scurt istoric al Episcopiei Oradiei, rugând pe membrii Colegiului să aleagă pe titularul acestui scaun vacant.
Făcându-se votarea şi depunându-se scrutinul, s-a constatat că P.C. Arhimandrit Valerian Zaharia a întrunit majoritatea absolută de voturi şi ca atare a fost procla­mat ales. Apoi, Î.P.S. Mitropolit Nicolae, ca preşedinte al Colegiului Electoral, a rostit o scurtă cuvântare, felici­tând pe noul ales şi facându-i urări de rodnică păstorire.
P.C. Arhimandrit Valerian Zaharia a răspuns prin următoarea cuvântare:

Mărit Colegiu,
Votul de azi, prin care sunt chemat a ocupa scaunul de Episcop al de Dumnezeu păzitei eparhii a Orăzii, pune pe umerii mei o nouă şi grea răspundere. Dând urmare acestei chemări, pe care ne-a făcut-o Atotputer­nicul, prin glasul şi voinţa reprezentanţilor clerului şi credincioşilor din întreaga Biserică Autocefală Orto­doxă Română, cugetul meu se smereşte, întrebându-se: Putea-voifi oare la înălţimea acestei chemări ? îmbră­cat încă din tinereţe în haina smereniei, convins fiind de adevărul cuvintelor Sfintei Scripturi, care zice: „Mân­drilor Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har “, privind în fine, la aţâţi oameni cu viaţă sfântă din trecutul Bisericii, cari în faţa chemării la arhierie stăteau la cumpene, cum aş putea eu să nu fiu frămân­tat de o asemenea întrebare ? Dar nădejdea în ajutorul Celui de Sus îmi dă puterea să păşesc cu încredere la îndeplinirea noilor ascultări la care sunt chemat. Cu această nădejde pornesc la îndeplinirea misiunii ce mi-o încredinţaţi, zicând, aşa cum am învăţat de la smeriţii credincioşi din mijlocul cărora m-am ridicat: „Doamne ajută “!
Îmi dau seama de greutăţile şi răspunderile care sunt legate de misiunea unui ierarh. Pe acestea le situez în mijlocul realităţilor de astăzi, care sunt în permanentă transformare, întrucât lumea întreagă caută noi forme de viaţă, noi aşezări şi orânduiri sociale, mai drepte şi mai trainice. Frământările acestea ale societăţii umane nu sunt fără ecou asupra maselor de credincioşi şi a preoţilor, şi ele nu pot să nu trezească ecoul cuvenit în conştiinţa cârmuitorilor bisericeşti. îmi dau seama de efectul pe care îl au transformările în curs. Aceste trans­formări săvârşite în toate domeniile vieţii, inclusiv în conştiinţa oamenilor, fac ca şi păstorirea credincioşilor să ia un aspect nou. Nicicând cuvintele Sf. Apostol Iacob nu a avut o mai mare actualitate ca în zilele noastre: „Ascultaţi acum voi, bogaţilor: Plângeţi şi tânguiţi-vă din pricina nenorocilor care au să vină peste voi. Bogă­ţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră; ca focul o să vă mănâne carnea! V-aţi strâns comori în zilele din urmă! Iată plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o, prin înşelăciune, strigă! Şi strigătele lucrătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit pe pământ în desfătări şi în plăceeri. V-aţi săturat inima chiar într-o zi de măcel Aţi osândit, aţi omorât pe cel neprihănit, care nu vi se împotrivea”. (Iacob V, 1-6).
Acest text al Sfintei Scripturi ne arată cât de cruntă a fost împilarea oamenilor în trecut, împilare prin care s-a pogorât fiinţa omenească sub orice nivel de viaţăumană, batjocorindu-se, în felul acesta, însuşi chipul lui Dumnezeu, prin care toţi oamenii sunt egali înaintea lui şi în relaţiile dintre ei.
Voi căuta ca prin veghe continuă, prin muncă stă­ruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefăţarnică, să fiu mereu în mijlocul credincioşilor, ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea Harului întru a cărui slu­jire sunt pus, aşa cum spune Pavel Apostolul: „Aşa să vă socotească pe voi lumea, ca pe nişte chivernisitori şi economi ai tainelor lui Dumnezeu “.
Pentru chivernisirea după cuviinţă a celor sfinte şi pentru slujirea credincioşilor, pildă veşnică voi avea în faţa mea pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli, cari, pen­tru norod şi-au dat cu bucurie viaţa lor.
Voi fi propovăduitor cald şi neobosit al înfrăţirii între popoare. Ca purtător al mesagiului de pace, cuprins în cântarea îngerească, ce a răsunat deasupra leagănu­lui din Betleem: „Pe pământ pace, între oameni bună voire “, voi fi un tenace propovăduitor şi luptător pentru pace, pentru că prosperitatea şi fericirea popoarelor se poate înf ăptui şi dezvolta numai în timpuri paşnice. Răz­boaiele au fost, din cele mai vechi timpuri, nenorocire şi pacoste asupra oamenilor care-şi câştigau pâinea în sudoarea frunţii tor. Celor porniţi a-şi întinde stăpâni­rea prin forţa armelor, le voi aminti cuvintele Domnului Iisus: „ Cine scoate sabia, de sabie va pieri”.
Ortodoxia este pentru pace şi condamnă războiul de agresiune şi cotropire; ea luptă împotriva acestui răz­boi alături de toţi oamenii iubitori de pace. Pilda dată de Biserica Ortodoxă Rusă, care a luat parte activă la lupta de apărare a Patriei ei, este cel mai bun exem­plu pentru noi toţi ortodocşii de felul cum trebuie să ne iubim şi să ne apărăm Patria noastră.
Cine sunt astăzi provocatori de război, o ştie o lume întreagă. Sunt marii deţinători de bunuri, adunate prin jaf şi prin impilarea mulţimilor muncitoare, pe care le înfometează şi le aruncă în mizerie, atât în ţările lor imperialiste, cât şi în ţările pe care le aservesc. Aceş­tia nu se opresc numai la răpirea plăţii muncitorilor, a pâinii săracului, văduvei şi a orfanului, ci merg până la exterminarea prin război a victimelor lor.
Nici că putea rodi altceva din păcatul exploatării decât uciderea oamenilor prin război.
În faţa ameninţării cu un al treilea război mondial, nici un creştin nu poate fi indiferent. Fiecare trebuie să caute să vadă rădăcina războiului, păcatul din care izvorăşte acesta şi să lupte în primul rând împotriva acestei rădăcini care este împilarea şi nedreptatea din lume. Această rădăcină, furtul muncii semenului nostru şi goana după avuţii, este o faptă osândită de Evanghe­lie, fiindcă ea este izvorul relelor societăţii umane, ea destramă iubirea şi dreptatea dintre oameni, făcând din câştigul bănesc un idol, căruia să i se închine toţi şi toate. „ Mai uşor va trece funia prin urechile acului, decât bogatul în împărăţia Cerurilor “, a spus Mântuito­rul; iar în Liturghierul nostru la pregătirea Sfintei Pros- comidii, Biserica ne învaţă să ne rugăm aşa: „Sfarmă degrab, Doamne, pe toţi cei ce voiesc să facă războaie “.
Pentru aceea, Biserica Ortodoxă este următoarea Sfinţilor Părinţi, care au osândit strângerea de bogăţii mari din partea unora, în dauna altora. Viaţa nouă, pe care noroadele lumii se trudesc acum să şi-o clădească, a fost descrisă idilic de către Sf. Ioan Hrisostom, care scrie despre viitorul societăţii omeneşti:
„ Umanitatea întreagă va fi transformată într-o vastă şi unică comunitate, de unde toate distincţiunile de clasă, de naţiune şi de rasă, vor fi alungate, unde fiecare va trăi modest, însă fără privaţiuni, furnizând colecti­vităţii partea sa de muncă, unde Biserica va fi în sfârşit dezrădăcinată de grijile sale de ordin material… unde virtutea va domni în deplină şi absolută suveranitate”. (Cronica Romanului, anul XII, Nr. 11-12). Iată motivele pentru care în inima fiecărui credincios ortodox, dra­gostea de Biserică şi de Patrie pot conlocui în modul cel mai armonios.
Împotriva umilitorilor la un nou război, căpeteniile Ortodoxiei din toată lumea au luat atitudine, întrunindu- se în mai multe rânduri la Moscova, unde, în frunte cu I.P.S. Patriarh Alexei şi I.P.S. Patriarh Justinian au alcătuit „Frontul Ortodoxiei” menit să lupte în marele front al păcii, alături de toate popoarele lumii, iubitoare de pace. Acest act a contribuit şi el la întărirea priete­niei dintre poporul sovietic şi cel român, prietenie ale cărei binefaceri le simţim în primul rând noi şi care va ajuta la închegarea solidarităţii dintre toate popoarele şi prin aceasta la biruinţa Frontului Păcii.

Înalt Prea Sfinţite şi Prea Fericite Părinte Patriarh, înalţi Ierarhi Membri al Sfântului Sinod,

Duhul Sfânt prin graiul şi votul Marelui Colegiu Electoral Bisericesc, m-a chemat să fac în viitor parte, din cel mai înalt for de conducere al Bisericii Ortodoxe Române: Sfântul Sinod.
Făgăduiesc înalt Prea Fericitului Patriarh Justinian şi întregului Sfânt Sinod, smerenie şi ascultare întru toate cele bisericeşti, acestea fiind cele două legi de bază ale celui ce se face călugăr, aşa cum sunt din tine­reţile mele, căci spune Partericul: „Zis-a, oarecând, ava Moise, către fratele Zaha- ria: „Spune-mi ce voi face pentru mântuirea mea?” Şi auzind Zaharia s-a aruncat la pământ la picioarele lui ava Moise zicând: „ Tu mă întrebi Părinte? “. Zis-a lui bătrânul Moise: „ Crede Fiule Zaharia, că am văzut pe Sfântul Duh coborându-se pente tine şi dintru aceia sunt silit să te întreb “. Atunci luând Zaharia culionul său din cap, l-a pus sub picioare şi călcându-l a zis: „De nu se va zdrobi omul aşa, nu poate să fie monah “. Deci pentru binele şi dezvoltarea prosperă a Bisericii Ortodoxe şi gloria Patriei mele, ascultând de pravila mea călugă­rească, voi fi un luptător al lui Hristos pentru mântui­rea oamenilor, pentru fericirea lor pe pământ şi în cer, apărător zelos al prestigiului Ortodoxiei Ecumenice şi al celei naţionale.
Voi păstra cu sfinţenie adevărurile de credinţă ale sfintei Biserici Ortodoxe, aşa cum ne-au fost nouă încre­dinţate de Mântuitorul nostrulisus Hristos, de Sfinţii Săi Apostoli şi aşa cum acestea se cuprind în Sf. Scriptură şi în Sf. Tradiţie.
Voi propovădui şi răspândi aceste adevăruri şi le voiu apăra împotriva ereziarhilor.
Voi păzi cu sfinţenie orânduirea canonică şi legală a Sfintei Biserici Ortodoxe ecumenice a Răsăritului şi voiu apăra şi cinsti, după cuviinţă aşezămintele cuprinse în sfintele pravile, mai vechi şi mai noi, ale Bisericii Orto­doxe Române.
Prea Sfinţiţi Ierarhi şi reprezentanţi ai Ardealului,
Viaţa mea a fost chinuită din pruncie. Am deschis ochii copilăriei mele într-un azil din Brăila şi pot spune că până la intrarea în călugărie suferinţa mi-a fost sin­gurul prieten devotat.
Pe băncile şi între zidurile azilului din Brăila mi s-a sădit în suflet pentru totdeauna, dragostea pentru pământul Ardealului de către învăţătorul meu, Necu- laie Botoianu, căruia îi datorez şi îndrmarea mea către misiunea preoţească. Ne vorbea cu atâta căldură acest om, despre Ardeal, de frumuseţile pământului său, de omenia locuitorilor săi încât noi, toţi copiii azilului, nu visam decât Ardealul.
Pronia dumnezeiască şi voinţa credincioşilor face ca astăzi să fiu chemat a păstori o eparhie ortodoxă din Ardeal. înalt Prea Sfinţite, veţi fi de azi înainte îndrumă­torul meu canonic, Părintele meu duhovnicesc, fratele meu mai mare întru Hristos Domnul nostru, căruia îi datorez supunere şi ascultare întru toate cele bisericeşti. Ştiu înalt Prea Sfinţite, că toată viaţa V-aţi ostenit să Vă ridicaţi ucenici, pentru a căror pregătire cărturărească aţi făcut grele şi multe jertfe. Unii din aceşti ucenici V-au îndeplinit mai mult voinţa şi gândul şi astăzi ei ocupă cu demnitate locuri de frunte în ierahia Bisericii noastre. Alţii şi-au îndreptat paşii spre alte chemări, tot bisericeşti şi ei cinstesc prin muncă şi pregătire, pe Sta­reţul lor Nicolae, Mitropolitul Ardealului, deşi nu s-au făcut călugări, aş cum ar fi dorit înalt Prea Sfinţia Voas­tră. Iată că acum Dumnezeu Vă trimite un ucenic nou, care are şi el părul şi barba cam albe, dar care are încă inimă tânără şi voinţa de a fi şi el unul dintre ostenitorii pentru durarea operei bisericeşti ctitorită de înalt Prea Sfinţia Voastră. Fiţi sigur, înalt Prea Sfinţite, că monahul Valerian Zaharia nu vă va pricinui nici o supărare, nico nemulţumire, ci se va trudi să Vă prilejuiască numai bucurii prin munca sa.
Trimis fiind să cărmuiesc o eparhie pe al cărei terito­riu sunt reprezentate toate naţionalităţile conlocuitoare de diferite confesiuni, voi căuta să am o colaborare fră­ţească şi creştinească cu toţi, înlăturând pricina orică­rei neînţelegeri.
Nu voi da ochilor mei odihnă şi genelor mele dor­mi tare, până când nu voi face să dispară pentru toto- deauna „noi şi voi” dintre ortodocşii vechi şi reveniţi. Reîntregirea Bisericii Ortodoxe în Ardeal este un fapt îndeplinit de voinţa poporului şi a clerului fost greco- catolic şi ea va dura pe vecie.
Sunt încredinţat că mă voi bucura din partea înalt Prea Sfinţiei Voastre, ca şi din partea celorlalţi ierahi şi mireni din Ardeal, de dragostea frăţească pe care am cultivat-o în sufletul meu şi după care inima mea a înse­tat o viaţă întreagă.

Domnule Ministru al Cultelor,
Ca cel care aveţi răspunderea bunei convieţuiri între culte şi Stat în Republica Populară Română, ţin să vă declar că, pentru mine, datoriile şi draostea de popor şi Patrie, sunt tot aşa de sfinte şi de obligatorii ca şi poruncile Evangheliei şi ale Bisericii. Mă simt un bun fiu al amândorura, putând spune cu tărie: „ Biserică şi Patrie, iubiţi-vă în pieptul meu ca două surori bune, fie­care aibi o jumătate din inima mea, fiecare aibi inima mea întreagă “.
Credincios celor mărturisite în faţa Domniei Voastre eu nu voi privi înapoi ca femeia lui Lot, eu voi privi în jur şi mai ales tot înainte, pentrucă nu doresc nimănui şi nici mie, să mă împietresc într-un trecut de tristă aducere aminte! Nu voi uita niciodată cele făgăduite aici. Mă leg să le duc la îndeplinire, cu toată puţinătatea pute­rilor mele, nădăjduind tare în ajutorul Atotputernicului Dumnezeu şi în concursul ce mi se va da de fiecare, după puterile lui pentru ca cele neputincioase să fie împlinite.
Mărturisindu-mă înaintea celor de faţă şi înaintea nevăzutului Cap şi Cârmuitor al Bisericii, care este Hristos Mântuitorul nostru, Vă mulţumesc tuturor din toate puterile mele să nu dezmint niciodată această încredere.
Numai dacă voi face, mărturisi şi învăţa cum am mărturisit şi făgăduit aici aşa, dar numai aşa, să-mi ajute mie Dumnezeu.
Prezidiul Marii Adunări Naţionale a confirmat alege­rea făcută.
Ca atare, în ziua de Miercuri 13 noiembrie a.c., P.C. Arhimandrit Valerian a primit hirotonia întru arhiereu. Slujba hirotoniei a avut loc în Biserica Sfintei Patriarhii din Bucureşti şi a fost săvârşită de către II.PP.SS. Mitro­polit Nicolae al Ardealului şi Firmilian al Olteniei şi P.S.Episcop Teofil al Romanului şi Huşilor, cu un sobor de preoţi.
După terminarea Dumnezeieştei Liturghii, Prea Sfin­ţitul Valerian Zaharia a rostit o cuvântare, în care a arătat „programul apostolatului creştin” spre a cărui împli­nire a fost chemat şi ales ca arhiereu şi păstor de turmă duhovnicească. De aceea va ţine seama să fie „ călăuză pilduitoare pe drumul mântuirii, cu toată truda, cu toată strădania, cu toată bunătatea, cu toată smerenia şi mai ales cu jertfelnicia” întregii sale vieţi.

în încheiere şi-a îndreptat gândul de mulţumire şi recunoştinţă către PP. SS. Membri ai Sfântului Sinod, prin a căror punere de mâini s-a învrednicit de sfinţi­tul dar al arhieriei, făgăduind că nu va conteni să-i pomenească în rugăciunile ce va înălţa către Milostivul Dumnezeu, ca să le înmulţească zilele spre slava Sfintei noastre Biserici.

în ziua de Joi 14 noiembrie a.c., ora 11 dim., a avut loc în sala sinodală a palatului patriarhal tradiţionala solemnitate a înmânării cârjei episcopale de către înalt Prea Sfinţitul Patriarh Justinian, noului titular al Episco­piei Oradiei, PS. Valerian Zaharia.
Ceremonia s-a desfăşurat în prezenţa membrilor Sfântului Sinod, al D-lui Vasile Pogăceanu, Ministrul Cultelor, a d-lui Petre Mânu, Consilier Ministerial, de faţă fiind Consilierii Patriarhali şi eparhiali, profesorii Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, consili­erii şi delegaţii Episcopiei Oradea, Protoiereii Capitalei.
Dl. Vasile Pogăceanu, Ministrul Cultelor, a citit Decretul Prezidial de confirmare a alegerii PS.Valerian Zaharia, în scaunul de Episcop al Oradiei; apoi Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealului a prezentat Î.P.S. Patriarh Justinian cârja episcopală cu aceste cuvinte: „Pre­zint Prea Fericirii Voastre cârja de păstorire a Episco­piei Ortodoxe a Oradiei”.
Prea Fericitul Patriarh Justinian a înmânat câija P.S. Episcop Valerian al Oradiei.
După primirea cârjei, P.S. Episcop Valerian a rostit o cuvântare.

După cuvântarea P.S.Episcop Valerian, Î.P.S. Patriarh Justinian, cu părintească dragoste, a răspuns următoa­rele:
Prea Sfinţite Episcop Valerian,
„In urma votului Colegiului electoral din 11 Noiem­brie 1951, după ispitirea canonică în faţa Sfântului Sinod şi după hirotonia în treapta arhieriei ce a avut loc ieri, Prea Sfinţia Ta intri acum în rândul Ierarhilor Bise­ricii noastre, pentru a păstori Episcopia Oradiei.
Mergi într-o Eparhie nouă, cu o existenţă statornică de abia 30 de ani, deşi urme de Ierarhi care au păstorit în acele locuri se cunosc încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea. înaintaşi mai noi la conducerea Eparhiei ai pe Episcopii Roman şi Nicolae. Episcopul Roman Ciorogariu, decedat în 1936, a lăsat urme neşterse în amintirea credincioşilor, ca luptător pentru întărirea Ortodoxiei.
Acum, înainte de a porni la drum spre Eparhia ţării celor trei Crişuri, Prea Sfinţia Ta te-ai înfăţişat înain­tea noastră, pentru a-ţi încredinţa cârja episcopală şi a primi sfatul şi îndrumările noastre.
Prea Sfinţite Episcop Valerian, Apostolul Pavel, che­mând la sine pe păstorii Bisericii din Efes, le-a spus: „ Luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi ca să păstoriţi Biserica Domnului, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său” (Fapte XX, 28).
„Luaţi aminte de voi”, iată un îndemn către toţi câr- muitorii de suflete, din toate timpurile, de a fi pilduitori poporului printr-o viaţă curată şi fără prihană.
Tânărului Episcop Timotei, Apostolul Pavel îi cere stăruitor: „Fiipildă credincioşilor cu cuvântul, cu purta­rea, cu dragostea, cu credinţa, cu curăţia ” (I Tim. IV, 12).
„Luaţi aminte de voi”, este totodată un apel către slujitorii Domnului de a spori mereu în râvna lor sfântă. Peste juruinţele cu care te-ai legat în faţa Colegiului electoral şi în ceasul hirotoniei, nu lăsa să se strecoare răceala şi nepăsarea.
„ Te îndemn – cu acelaşi îndemn făcut de Sf. Apostol Pavel lui Timotei – să-ţi aprinzi darul lui Dumnezeu, cel ce este în tine prin punerea mâinilor” (II Tim. I, 6).
Prea Sfinţite Episcop Valerian, Apostolul Pavel ne îndeamnă să luăm aminte şi „de toată turma întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi Episcopi”.
Turma din ţara Bihariei şi a celor trei Crişuri încre­dinţată păstoriei Prea Sfinţiei Tale o cunoaştem şi ştim că nu este uşor a o conduce! Rănile celei mai silnice iobăgii a feudalismului catolic sunt încă nevindecate.
Preeoţimea, care, până acum trei ani, era împărţită in două strane, în urma revenirii greco-catolicilor, încă nu este complet unificată.
De asemenea, viaţa şi disciplina bisericească au multe lipsuri.
Este necesar să se lucreze temeinic pentru crea­rea unei atmosfere de înţelegere şi armonie. O sarcină urgentă este aceea de a risipi neîncrederea, pe care cei răuvoitori o seamănă în jurul revenirii la Ortodoxie şi a porni la o acţiune de consolidare a reîntregirii Bisericii noastre în Episcopia Bihorului şi a celor trei Crişuri.
Totodată ne exprimăm nădejdea că Prea Sfinţia Ta vei fi, în acelaşi timp, în acel colţ de ţară un sol de ves­tire a Evangheliei Păcii. Pământul Bihorului, al celor trei Crişuri şi Maramureşului, în care s-au ptrecut atâ­tea frământări în trecut, pricinuite de silniciile Vaticanu­lui, cere astăzi binecuvântarea păcii. Fiecare slujitor al Bisericii trebuie să fie un convins luptător pentru pace. Este de datoria Prea Sfinţiei Tale a cuprinde toate nevo­ile vieţii religioase şi obşteşti de acolo, întărind deopo­trivă în cler şi popor dragostea de Biserică şi Patrie. Caută să fii „ Păstorul cel bun “, privind pururea la chi­pul Marelui Păstor Hristos, care Şi-a pus viaţa pentru oile Sale.
În câmpul larg de activitate ce ţi se deschide, să-ţi pui deopotrivă toată puterea şi elanul în slujba Iui Dumnezeu şi a aproapelui, servind deopotrivă Biserica şi Patria şi păstrând aceeaşi dragoste şi ascultare rân­duielilor Sf Sinod şi conducătorilor Patriei noastre, Republica Populară Română.
De greutăţi să nu te temi. La ceasurile de oboseală şi ezitare, să-ţi aduci aminte de cuvintele Domnului către Apostolul Pavel: „Nu te teme ci vorbeşte şi nu tăcea. Eu sunt cu tine şi nimeni nu va cădea asupra ta ca să te vatăme ” (Fapte XVIII, 9).
Primind astăzi cîrja episcopală ca semn al autorităţii bisericeşti şi reazim în noua slujire, îţi urez să păsto­reşti cu vrednicie Episcopia Oradiei şi Bunul Dumnezeu să te învrednicească de cele mai alese bucurii ale unor bogate roade de activitate arhierească.
Aşa să-ţi ajute Dumnezeu !.
înscăunarea Prea Sfinţitului Valerian în Episco­pia Oradiei a avut loc în ziua de Duminică 25 noiem­brie 1951, în prfezenţa II. PP. SS. Mitropoliţi Nicolae al Ardealului şi Vasile al Banatului, PP. SS. Episcopi Andrei al Aradului, Nicolae al Clujului şi Dl. Dr. Petre Mânu, Consilier Ministerial.
După slujba Sfintei Liturghii, săvârşită de Î.P.S. Vasile al Banatului, PP. SS. Episcopi Andrei al Aradului, Nicolae al Clujului şi Valerian al Oradiei, înconjuraţi de un mare sobor de preoţi şi diaconi s-a citit Decretul Pre- zidial şi gramata mitropolitană de confirmare în scaunul de Episcop al oradiei a P.S. Valerian.
A vorbit apoi Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Ardealu­lui, sfătuind pe noul păstor al Eparhiei Ortodoxe a Ora­diei să pornească la lucru, cu încredere în ajutorul lui Dumnezeu, ţinând seama de realităţile bisericeşti şi de idealul unui adevărat ierarh al lui Hristos.
“Articol apărut în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 10-12, anul 1951, p. 435-445.

 Un Episcop despre care trebuie să ne aducem aminte 

Pr. Liviu UNGUR

Evocarea oricărei personalităţi nu este deloc uşoară, chiar şi atunci când cunoştinţele şi documentele îţi oferă date în legătură cu viaţa şi activitatea sa. Cu atât mai greu se pot reconstitui crâmpeie din trăirea cuiva atunci când nu l-ai cunoscut îndeajuns şi datele sunt prea sărace.

Despre vlădica Valerian Zaharia aproape că nu s-a vorbit deloc după scoaterea sa forţată din scaunul de arhiereu al Episcopiei Oradiei, în toamna anului 1969. A fost o perioadă când acest lucru nu se făcea de frică sau din voită uitare. Astăzi, din nefericire, trăiesc tot mai puţini preoţi şi credincioşi care l-au cunoscut şi îşi mai amintesc de dânsul.

De aceea, socotesc că încercarea mea de a-1 readuce în memoria celor care l-au cunoscut, precum şi a celor care îl ştiu din istoria Eparhiei Oradiei este un gest de preţuire şi recunoştinţă pe care suntem datori să-1 facem în memoria vlădicului Valerian care a păstorit Eparhia noastra în anii tulburi şi de prigoană pentru Biserica Ortodoxă Română.

Rămas de mic orfan, a fost crescut în atmosfera rece şi aspră a orfelinatului unde urmează şi şcoala elemen­tară, plecând apoi la seminar şi la facultatea de teolo­gie. Obişnuit cu ascultarea, săracia şi lipsurile, învăţat cu munca, toate acestea au lasat o amprentă puternică asupra vieţii celui care a fost episcopul Valerian Zaharia.

Lucru ce i-a derminat pe mulţi să vadă în el un om dârz şi aspru.

După ce s-a format ca om, intelectual şi slujitor al Bisericii şi Neamului în perioada interbelică, ce a fost încununată de elanul şi entuziasmul produs de Unirea cea Mare din 1918, trecut de tânăr prin diferite funcţii de răspundere în cadrul învăţământului religios şi în admi­nistraţia bisericească, tânărul teolog Valerian Zaharia a trăit cumplita perioadă a celui de-al doilea război mon­dial, cu toate vicisitudinile vremii.

Din 1946, până în noiembrie 1951 (semnând cel mai adesea Valerian Monahul) scrie articole referitoare la multele treburi şi năzuinţe ale Bisericii noastre în revis­tele teologice şi în ziarele capitalei, „Naţiunea” şi „Uni­versul”.

Ca ostenitor al condeiului, vlădica Valerian a conti­nuat să scrie şi după alegerea sa ca episcop al Oradiei. Astfel, pe lângă pastoralele trimise în parohii cu prilejul marilor praznice, a publicat, în anul 1953, „îndrumătorul pastoral”, în 1954 a publicat „învierea şi pacea faţă de rătăcirile unora”, tot în 1954 , „Pogorât-a pe cei puternici şi a înălţat pe cei smeriţi”. în anul 1955 a publicat alte trei cărţi: „Taina mântuirii oamenilor”, „Buruieni crescute la umbra Bisericii” şi „Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi – Concordanţă biblică”. în anul 1956 a publi­cat, „Carte de mântuire ortodoxă”, iar în 1965, „Slujind ortodoxia”.

Ajungând episcop în plină epocă stalinistă, a rămas omul dârz şi drept, cu coloana vertebrală neîncovoiată, traducând în viaţă porunca apostolului: „De ai slujbă, slujeşte, de eşti învăţător, învaţă” (Romani 12, 7).

Grea lucrarea arhiereului, ca de altfel a întregii Bise­ricii în acea perioadă, când statul român se declara ateu, luptând prin toate mijloacele să compromită şi să dis­trugă Biserica strămoşească. Mulţime de preoţi se aflau în închisori, multe parohii erau vacante, iar credincioşii dezorientaţi de tot ceea ce se întâmpla.

Cum să mai faci lucrare pastorală şi misionară în asemenea condiţii? Dar vlădica Valerian, călăuzindu-se după o altă poruncă a apostolului: „Tu însă fii veghe­tor în toate, suferă supărările, fă lucrul evanghelistului, îndeplineşte-ţi bine slujba ta” (II Timotei 4, 5), a pus în centrul activităţii sale mai întâi altarul, apoi semănarea cuvântului Scripturii. Aproape că nu era vreo sărbătoare în care să nu liturghisească.

în lucarea sa zilnică, Preasfinţitul Valerian a ştiut să îndrume, să vegheze, să ajute şi să mustre părinteşte.

Legea dragostei creştine 1-a călăuzit în toate împreju­rările vieţii, ajutându-1 să împlinească făgăduinţa pe care a făcut-o când a fost ales episcop: „Simt toată greutatea răspunsului ce voi avea de dat înaintea lui Dumnezeu, de la Care am primit harul; înaintea Bisericii, care m-a ales episcop; înaintea dreptslăvitorilor creştini care vor şi asteapta de la Vlădica să fie un adevărat părinte sufle­tesc, să fie stâlp de lumină şi pildă de viaţă creştinească… îmi dau seama că nu urc la loc înalt pentru a primi ono­rurile lumii şi supunerea credincioşilor mei. Nu urc în scaunul episcopal spre a fi servit, ci spre a-i servi pe toţi. Episcopatul este o slujire şi cu cât urci mai sus şi ai puteri mai mari, se cade să vezi mai bine şi să serveşti mai mult binele obştesc”.

Grija faţă de arhipăstoriţii săi 1-a făcut să aplice şi un alt îndemn scripturistic: „Păstoriţi turma lui Dumnezeu, care o aveţi, priveghind asupra ei, nu de silă, ci cu plă­cere; nu pentru agonisita urată, ci din osârdie; nu ca şi cum aţi domni peste moştenirea lui Dumnezeu, ci dând pildă bună turmei” (I Petru 5,2- 3).

O preocupare majoră în toată activitatea Preasfinţi- tului Valerian Zaharia a fost pregătirea noilor slujitori ai altarului străbun. Eparhia era întinsă dar săracă pentru a putea acorda burse elevilor seminarişti şi studenţilor teo­logi, în acele vremuri. Astfel, era greu de convins tinerii de atunci să urmeze şcolile teologice, ştiut fiind faptul că orice tânăr care urma o şcoală teologică era văzut ca un duşman al noii orânduiri.

Emoţionant mi se pare a fi fost un moment petrecut odată la Seminarul Teologic din Cluj, când Preasfinţia Sa a dorit să stea de vorbă cu fiii duhovniceşti ai Epar­hiei Sale, pentru a-i încuraja şi îndemna la învăţătură şi bună purtare, pentru a deveni buni slujitori ai Bisericii lui Hristos. Vrând să le stimuleze râvna la învăţătură, le-a oferit creioane şi caiete şi câte o sută de lei fiecă­ruia. Dar, la ultimul nu s-a mai ajuns şi atunci vlădica i-a oferit portmoneul său gol.

L-am cunoscut personal pe Preasfinţitul Valerian mult mai târziu. Era în vara anului 1987, când şi-a anun­ţat o vizită la Oradea, după 18 ani de la scoaterea Sa for­ţată din scaun. Preasfinţitul Vasile Coman se afla pentru câteva zile la Mănăstirea Izbuc şi, în calitatea mea de secretar eparhial, primisem sarcina din partea vladicului Vasile să mă ocup cu multă grijă de vlădica Valerian. Şi cum şoferul Episcopiei, deşi anunţat din timp, a uitat, prins cu alte treburi, am fost nevoit să merg singur la aeroport. Preasfinţitul Valerian urcase deja în autobusul aeroportului care aducea pasagerii până în centrul oraşu­lui, la Agenţia Tarom. Observându-1, am urcat în auto­bus, prezentându-mă şi cerându-i scuzele de rigoare. Preasfinţitul, în tonu-i caracteristic, a început cu apostro­fările pe care obişnuia să le facă subalternilor, spre deli­ciul călătorilor, dintre care unii mă cunoşteau. Cu greu am reuşit să-1 fac să coboare pentru a urca în maşina Episcopiei.

Pe parcursul drumului, după ce am început să ne cunoaştem, atmosfera s-a destins, Preasfinţitului tre-j cându-i supărarea.

Au urmat apoi două zile de găzduire la Centrul Epar­hial. Insoţindu-1 tot timpul, la orele de masă, în plim­bările prin centrul oraşului, îl vedeam plin de emoţie, dar dovedindu-şi deosebita sa calitate de povestitor, vorbindu-mi despre multele greutăţi pe care le-a avut în timpul arhipăstoririi sale, aducându-şi aminte şi despre cele bune şi despre cele mai puţin bune.

Se plângea că i-a fost greu să-şi adune în jurul său colaboratori de nădejde şi oameni de încredere, mai cu seamă că era nevoit să-i promoveze şi pe preoţii greco- catolici reveniţi la ortodoxie, pe care nu-i cunoştea prea bine. De altfel, îşi schimba mereu colaboratorii, făcând asfel un fel de rotire a cadrelor.

Totuşi, îşi amintea cu plăcere de doi colaboratori cărora le purta respect, spunând: „Am avut pe diaconul Ioan Şendruţiu, la financiar (contabil şef) şi pe preotul Nicolae Păcală, la secţia administrativ-bisericească, oameni de o deosebită probitate morală şi de mare carac­ter”.

Un merit deosebit al Preasfinţitului Valerian a fost şi faptul că, după eliberarea preoţilor din închisori sau de la canal, s-a străduit să-i reîncadreze din nou. Un exemplu în acest sens a fost şi preotul Constantin Olariu de la Biserica cu Lună, pe care-1 cunoscuse bine din perioada când amândoi colaborau la ziarele „Naţiunea” şi „Uni­versul”, pe care 1-a şi folosit apoi la editarea scrierilor sale.

Vlădică Valerian Zaharia a fost omul care nu s-a lăsat copleşit de atitudinea autorităţilor vremii, care controlau în întregime toată activitatea Bisericii. Astfel, a ajuns o persoană incomodă, fapt ce a dus la înlăturarea sa.

S-a stabilit la Bucureşti, iar Episcopia Oradiei i-a acordat lunar un ajutor de 2500 lei, până la 1 ianuarie 1990, după care suma s-a actualizat la cursul vremii, până la moartea sa, survenită în anul 1996.

Este un lucru meritoriu şi demn de toată recunoştinţa noastră faptul că Preasfinţitul nostru Episcop Sofronie, de la venirea sa la cârma Episcopiei Oradiei, s-a străduit să readucă în memoria noastră chipurile luminoase ale iluştrilor săi înaintaşi precum şi ale altor vrednici ierarhi originari din Bihor, dedicându-le câte un număr omagial în revista „Legea Românească”.

Te rugăm, Dumnezeule, adu-ţi Tu aminte de cel uitat o vreme de oameni şi pe care Tu, Doamne, îl pomeneşte împreună cu aleşii Tăi!

 La moartea unui Episcop pe nedrept uitat – Valerian Zaharia al Oradiei

Arhidiacon Prof. Dr. Teodor SAVU

în seara zilei de 13 martie 1996, am citit un anunţ pe micul ecran, care aducea trista veste că în acea zi, la ora 4 dimineaţa, a trecut la cele veşnice fostul epi­scop al Oradiei între anii 1951 – 1969, VALERIAN ZAHARIA, bunul Dumnezeu chemându-1 la sine, în cel de-al 91-lea an de viaţă, după ce mai multe luni de zile zăcuse în grele suferinţe.
Un anunţ mortuar a dat în presa locală (“Crişana”) şi Centrul Eparhial al Episcopiei Oradiei, însă cu data morţii greşită (12 martie).
Ne-a părăsit un episcop pe nedrept uitat, ceea ce era un lucru explicabil până la revoluţia din decembrie 1989, dar nicidecum şi după această dată, cunoscut fiind că şi dânsul a fost victimă a regimului de tristă amintire, după cum se va vedea în cele de mai jos.
Deşi la o asemenea vârstă foarte înaintată te poţi aştepta în orice zi la un astfel de deznodământ, totuşi cle­ricii şi mirenii din Oradea şi din întreaga eparhie a Ora­diei în întinderea ei din 1968 (cu Satu Mare, Baia Mare, Sighetul Marmaţiei), au fost cuprinşi de o sinceră com­pasiune şi tristă părere de rău. De astfel de sentimente am fost cuprinşi îndeosebi acei care i-am fost apropiaţi împreună-lucrători la Centrul eparhial şi împreună-sluji- tori la slujbele religioase de la cele două Catedrale epi­scopale din Oradea şi la multele biserici din eparhie, în cei mai bine de 18 ani de rodnică arhipăstorire.
I-a fost dat să vină la cârma zbuciumatei Eparhii a Oradiei în toamna anului 1951, în vremuri de grele încercări atât pentru neamul nostru românesc, cât şi pen­tru Biserica noastră strămoşească ortodoxă, ca – de altfel – pentru toate cultele religioase din ţara noastră. Aceste grele încercări au venit o dată cu instaurarea regimului comunisto-ateu la conducerea statului nostru, regim care a durat până în anul de graţie 1989.
O altă greutate cu care i-a fost dat să se confrunte noul episcop, Valerian Zaharia, instalat în noiembrie 1951, a fost aceea a încărcatei atmosfere de nemulţu­mire din sânul clerului şi credincioşilor din întreaga eparhie, dar în special din oraşul de reşedinţă, atmosferă creată de mazilirea, în luna octombrie 1950, a curajo­sului episcop Dr. Nicolae Popoviciu pentru atitudinea sa categoric potrivnică măsurilor luate de noul regim social-politic din ţara noastră împotriva fiinţei naţionale a poporului român şi a credinţei sale strămoşeşti. A fost greu pentru clerul şi credincioşii ortodocşi români să se obişnuiască fară prezenţa în mijlocul lor a celui ce le întreţinea trează speranţa în inimile lor pentru venirea iarăşi a vremurilor bune, normale… De acest lucru şi-au dat seama şi mai-marii zilelor de atunci, drept care au lăsat neocupat scaunul Episcopal din Oradea, mai mult de un an de zile, pentru ca norodul românesc ortodox să se obişnuiască, pe neobservate, cu lipsa mentorului lor creştin şi românesc.
în ciuda acestor grele şi neprielnice împrejurări pen­tru ocuparea unui scaun episcopal la graniţa de vest a ţării şi în mijlocul unei Galilei a neamurilor şi confesi­unilor, precum şi în ciuda rezervelor unor personae de vază faţă de nou-alesul episcop Valerian Zaharia, totuşi acesta nu s-a lăsat deloc copleşit şi descurajat de aceste reale şi puternice adversităţi.
Având o puternică pregătire teologică şi înzestrat deja cu o bogată şi valoroasă zestre profesională şi de expe­rienţă şi în chivernisirea administrativă şi economică (având deja 46 de ani), precum şi urmare multelor relaţii cu personae de înaltă răspundere în viaţa bisericească de stat, după cum vom vedea mai jos, episcopul Valerian Zaharia a venit la Oradea cu hotărârea fermă de a înfrunta cu curaj orice adversitate. Şi aceasta s-a şi dove­dit în nu prea îndelungat timp, încât şi-a atras simpatia şi adeziunea credincioşilor, ascultarea clerului, de la Cen­tru şi din eparhie, precum şi respectul autorităţilor locale de stat, ca şi al conducătorilor celorlalte culte religioase locale. Iar în raport cu organele de partid şi cu inspecto­rul regional de partid pentru culte, a ştiut să lucreze cu atâta dibăcie şi subtilitate diplomatică, încât şi aceştia îi purtau acelaşi deosebit respect, de care s-a bucurat până la scoaterea sa forţată din scaunul episcopal.
Această stare de spirit era valabilă în toată eparhia, încât oriunde se ducea la slujbe, de la Salonta până la Baia Mare şi Sighet, de la Oradea la Beiuş sau la Zalău şi Şimleul Silvaniei, era întâmpinat cu aceeaşi dragoste şi respect ca şi la Oradea, întronând peste tot ordine şi disciplină, respectul faţă de lege, după ce începuse acest lucru întâi la Centru eparhial, de unde îi îndepărtase pe cei cu mari, dar nejustificate veleităţi. în plus a avut inspiraţia ca să-1 aducă în calitate de consilier adminis- trativ-bisericesc pe distinsul preot, doctorand în teolo­gie, Nicolae Păcală, protopop de Salonta, care – pe tot parcursul arhipăstoririi P.S.Sale şi apoi, parţial, a PS. Episcop Vasile Coman – s-a dovedit incoruptibil, alături de alt incoruptibil de la „economic”, diaconul Ioan Şen- druţiu, contabil-şef, încât – după ce s-a convins de aceste virtuţi ale celor doi sus-numiţi – a ajuns să spună: „Atâta vreme cât îl am la „ bisericesc “pe părintele Păcală şi la „economic” pe părintele Şendruţiu, eu dorm liniştit”. Subliniind aceasta, ierarhul se referea la situaţii neplă­cute de la unele episcopii, atât în legătură cu nereguli la secţia bisericească (numiri de personal), cât şi neorân- duieli pe linie economică (cu calendare ş.a.), (unele nu departe de Episcopia noastră). Când ierarhul a fost scos, pe nedrept, din scaunul episcopal în decembrie 1969, i s-ar fi putut aduce orice fel de învinuiri, dar nicidecum de natura celor de mai sus şi nici de altă natură. Cin­ste protopopilor de atunci că, la „investigaţia” făcută de unele organe, nici unul nu a avut de declarat ceva defăi­mător, compromiţător, la adresa Prea Sfinţiei Sale.
în cei 18 ani şi mai bine de arhipăstorire, mereu ascendentă, a ştiut să se impună de aşa manieră încât, cu toate unele critici ce i s-au adus, fie chiar de către unii preoţi, cărora nu le-a satisfucut anumite ambiţii, fie de către unii, de rea-credinţă, care ar fi vrut doar să vadă că Biserica Ortodoxă din aceste părţi nu-şi poate afirma cu demnitate şi prestanţă prezenţa ei în tumultul vieţii soci­ale de atunci în plină efervescenţă, dânsul a încercat să spulbere orice încercare de diminuare a demnităţii sale de episcop, ca şi a Bisericii pe care o slujea cu râvnă şi abnegaţie, spre dezamăgirea „binevoitorilor”.
Prea Sfinţia Sa s-a dovedit a fi – atunci – omul potri­vit la locul potrivit. Nimeni altul n-ar fi putut face faţă atâtor opoziţii, care i s-au pus în cale episcopului Vale­rian, atât din partea unor persoane bisericeşti, interesate să nu meargă bine treburile la Centru şi în eparhie şi să fie compromisă Ortodoxia, cât şi din partea altor organe care căutau să-i pună diferite piedici, artificiale, ca să-şi poată împlini misiunea conform juruinţei depuse la hiro­tonirea întru arhiereu.
Deşi o fire foarte nervoasă şi agitată, cu un tempera­ment uşor irascibil, totuşi – în momentele de cumpănă pentru Biserică şi Neam – a dat dovadă de multă răbdare, de înţelepciune şi de diplomaţie, iar când a fost nevoie de duritate a folosit-o şi pe aceasta, dar cu cuvenita cir­cumspecţie şi cu prudenţa pastorală. La acest fel de acţi­onare, adică de a se comporta uneori cu multă înţelegere şi chiar bunătate, iar alteori de a fi dur şi neiertător, dar drept, l-a ajutat mult şi deosebita calitate sufletească de a fi un fin psiholog. De la prima vedere a cuiva, parcă ar fi avut un aparat special să-i zicem „sufletoscop”, cu care citea în sufletul respectivului, ştiind să aprecieze ce şi cât valorează respectivul. în funcţie de această apreciere, se şi comporta în consecinţă cu acela. Erau destui care îl acuzau că se comporta dur şi uneori chiar jignitor cu subalternii săi.
Da, e adevărat, dar numai faţă de aceia pe care îi ştia că nu au personalitate şi care nu ţin la demnitatea lor de oameni, ci ţin mai mult la scaunul ocupat, şi ca atare, suportau orice cuvinte de înjosire. Şi o făcea în mod conştient aceasta, tocmai pentru că îi cunoştea ce caractere au. Şi m-am convins de acest lucru atunci pe când lucram la C.F.R., în toamna anului 1957, şi a insis­tat prin diferite persoane să mă convingă ca să vin ca diacon la catedrală. I s-a spus însă ce fel de caracter sunt şi că dacă va avea aceeaşi atitudine ca faţă de mulţi alţii, jignitoare, îl voi lăsa la mijloc de drum. După un timp, mi-a vorbit personal despre această dorinţă a sa, şi – ca ultim argument ca să mă convingă -, mi-a spus: „N-am să mă port eu cu dumneata ca şi cu ăştia!” Deci era clar de ce se comporta cu unii dur şi chiar jignitor, mai ales cu cei despre care ştia că ţin mai mult la scaun decât la demnitatea de om. Din păcate, şi astăzi mai sunt din aceştia, şi nu numai în cadrul Bisericii… De ce niciodată nu s-a adresat cu vreun cuvânt jignitor la adresa părinte­lui Păcală, sau a părintelui Şendruţiu, sau a protopopilor Dr. Carol Pop, Ioan Gligor, Cornel Sava, Ioan Maliţa, Andrei Lupşa, Ioan Ţolescu şi mulţi alţii, care ştiau să respecte şi pe alţii, dar întâi se respectau pe ei înşişi.
Cel ce a văzut lumina zilei la data de 6 noiembrie 1905, în satul Muncel, comuna Străoane de Sus (fos­tul judeţ Putna) din părţile Moldovei de sud, din părinţi Gheorghe şi Ruxandra Zaharia, a primit în botez numele de Vasile. Soarta i-a fost vitregă, deoarece de mic copil i-a murit mama, după care tatăl a intrat în monahism, iar copilul a fost încredinţat spre creştere unui azil din Brăila.
Dotat de Dumnezeu, cu alese însuşiri sufleteşti, la şcoala primară a dat dovadă de multă inteligenţă la învă­ţătură, drept care învăţătorul său distins, Neculai Buto- ianu, constatând la tânăr mare aplecare spre cele reli­gioase, 1-a îndrumat să urmeze Seminarul teologic „Sf. Andrei” din Galaţi. Vacanţele şi le-a petrecut la micuţa mănăstire Dălhăuţi, aproape de Focşani, unde propriu-i tată intrase în monahism. Ambianţa de aici 1-a influen­ţat în aşa măsură încât mai târziu s-a dedicat şi el vieţii monahale, luând numele de Valerian. După absolvirea Seminarului în 1927, se înscrie la Facultatea de Teolo­gie din Bucureşti, unde-şi ia licenţa în 1931, cu teza:
Regulile monahale, după Sfântul Vasile cel Mare şi Sfin­ţii Părinţi. Terminând paralel şi Seminarul pedagogic universitar, îndată este şi numit profesor la Seminarul monahal de la Cernica, reuşind în 1937 să promoveze şi examenul de capacitate profesorală, devenind astfel titular la catedră.
în timpul studiilor universitare, spre a se putea între­ţine, a dat meditaţii mai multor elevi şi a prestat munca de secretar al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de pe lângă Sf. Patriarhie, post în care a fost numit tocmai pentru bunele rezultate la învăţătură, atât în seminar, cât şi în facultate. Fiind dotat cu un frumos glas de tenor şi cu
0 ureche muzicală remarcabilă, a fost numit şi ca pro­topsalt la Biserica Spirea Veche din Capitală, precum şi pedagog la seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde fusese şi elev, şi apoi şi muncitor la tipografia aces­tei mănăstiri.
Prin asemenea slujiri, unele de tot modeste, altele de seamă şi cu răspundere, îşi pregătea ascensiunea spre misiuni de tot mai înalte răspunderi, în urmă până la cea de episcop, precum scris este în Cartea Sfântă: „Căci cei ce slujesc bine îşi pregătesc calea spre o treaptă mai înaltă şi multă temeinicie credinţei în Iisus Hristos” (I Tim.3,13).
La 29 septembrie 1932, a doua zi după ce intrase în cinul monahal, a fost hirotonit întru ierodiacon, iar la 4 noiembrie 1935 întru ieromonah. Pentru activitate meri­torie ca profesor şi director al Seminarului monahal şi al Şcolii de cântăreţi bisericeşti, ca şi pentru activitatea de înduhovnicire a monahilor de la mănăstire şi pentru celelalte activităţi ce i-au fost încredinţate şi duse la bun sfârşit, de praznicul Naşterii Domnului din 1936 este distins cu rangul de protosinghel, primind şi hirotesia în acest grad. în anul 1938, la numai 33 de ani, Sf. Sinod 1-a învrednicit de cel mai înalt rang monahal, acela de arhimandrit, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,J3ine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credin­cios, peste multe te voi pune, intră în bucuria Domnu­lui tău” (Matei 25, 31), ca şi potrivit cuvintelor Sf.Ap. Pavel: preoţii cei ce cărmuiesc bine, de îndoită cinste să se învrednicească, mai ales cei ce se ostenesc cu pro- povăduirea şi cu învăţarea”’ (I Tim.5, 17).
în 1940 – 1941, funcţionează ca profesor la cel mai vechi şi mai vestit seminar teologic din ţară, „Veniamin costache” din Iaşi, iar din septembrie 1941 şi până în septembrie 1944 ca profesor de religie la Şcoala Nor­mală din Ploieşti şi stareţ la Mănăstirii Ghighiu. în 1944,
I se încredinţează înalta funcţie de exarh (inspector) al tuturor mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, fiind totodată şi stareţ al Mănăstirii Câmpulung-Muscel, apoi stareţ al Mănăstirii Antim de Bucureşti. De asemenea a fost şi director şi profesor al unei Şcoli de cântăreţi bisericeşti din Basarabia (1932-1933), la Bălţi. Din 1946 până în 1951 se îndeletniceşte cu scrisul în unele reviste bisericeşti, precum şi la ziarele „Naţiunea” şi „Univer­sul”, la acesta din urmă redactând „Pagina Bisericii”, dovedindu-se un bun condeier şi îndrumător al vieţii bisericeşti şi al celei social-culturale din ţara noastră, spre pace şi bună înţelegere între toţi fiii Patriei şi cre­dincioşii diferitelor culte.
Cu bun temei s-a afirmat întru consolidarea unităţii bisericeşti a românilor din Transilvania, înfăptuită, în octombrie 1948 prin revenirea credincioşilor români greco-catolici şi a celor mai mulţi preoţi de ai lor la Biserica-Mamă strămoşească, cea Ortodoxă, scop pe care îl va sluji cu totală dăruire şi cu bune roade în cei peste 18 ani de episcop al Eparhiei Oradea. In această demnitate a fost ales la data de 11 noiembrie 1951, urmându-i în scaun episcopului martir Dr. Nico- lae Popoviciu, ce fusese surghiunit la Mănăstirea Cheia (Prahova) în luna octombrie 1950.
La data de 13 noiembrie 1951, a fost hirotonit întru arhiereu în Catedrala Patriarhală, iar în ziua de 14 noiembrie, în Sala Sinodală din Palatul Patriarhiei, i s-a înmânat cârja de Arhipăstor, în prezenţa membrilor Sf. Sinod şi al înalţilor demnitari de la Sf. Patriarhie, precum şi delegaţi ai Episcopiei Oradiei.
Ceremonia de întronizare ca Episcop al Oradiei s-a desfăşurat duminică, 25 noiembrie 1951, după Sf. Liturghie din Catedrala episcopală (Biserica cu Lună) din Oradea, săvârşită de un numeros sobor de episcopi, preoţi şi diaconi, în frunte cu Mitropolitul Ardealului Dr. Nicolae Bălan, cu care prilej s-a dat citire Decre­tului prezidial şi Gramatei mitropolitane de întronizare, după care s-au ţinut obişnuitele cuvântări ocazionale. Au fost de faţă reprezentanţi ai Departamentului Cultelor, ai autorităţilor locale, ai cultelor locale, precum şi un foarte mare număr de credincioşi şi preoţi din Oradea şi din eparhie, Catedrala dovedindu-se neîncăpătoare.
În cuvântarea sa de instalare, noul episcop a spus, între altele: „ Voi căuta ca, prin veghe continuă, prin muncă stăruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefăţar­nică să fiu mereu în mijlocul credincioşilor, ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea harului întru a cărui slujire sunt pus, aşa cum spune Pavel Apostolul: «Aşa să vă socotească pe voi lumea, ca pe nişte chi- vernisitori şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu». Pentru chivernisirea după cuviinţă a celor sfinte şi pentru slu­jirea credincioşilor, pilda veşnică voi avea în faţa mea pe Mântuitorul şi pe Sfinţii apostoli care, pentru credin­cioşi, cu bucurie şi-au dat viaţa lor”.
Aşa grăit-a episcopul Valerian şi aşa a şi plinit juru- inţa sa de-a lungul şi de-a latul întregii eparhii, întărind credinţa strămoşească în sufletele credincioşilor, îndem- nându-i la unitate de gândire şi simţire românească, la pace şi bună înţelegere între toţi fiii poporului român, fară nici un fel de deosebire. în mod deosebit a căutat şi a reuşit în foarte mare măsură să continue lupta vrednicului lui înaintaş, Nicolae Popoviciu, de consoli­dare a unificării sufleteşti între credincioşii vechi orto­docşi şi cei reveniţi la Ortodoxie în 1948 de la Biserica unită cu Roma (greco-catolică), spunând, la orice oca­zie potrivită, că trebuie să dispară dintre românii tran­silvăneni expresia „noi” şi „voi”, să fim iarăşi toţi una şi nedespărţiţi, precum am fost şi până la 1700, după voinţa Mântuitorului: „Ca toţi să fie una” (Ioan 17,21).
Dacă reunificarea bisericească din 1948 n-ar fi fost bine primită de credincioşii foşti greco-catolici din păr­ţile de nord ale eparhiei, unde ei au fost în proporţie de peste 90 %, ei aveau posibilitatea să nu frecventeze bisericile devenite ortodoxe în frunte cu foştii lor pre­oţi greco-catolici, pentru că nu-i silea nimeni să vină la slujbele făcute tot de foştii lor preoţi. Or, realitatea ade­vărată este că ei veneau la aceste slujbe în acelaşi mare număr ca şi înainte de reunificare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi de fapt în slujbe nimic nu s-a schim­bat, erau aceleaşi, iar când venea ierarhul în mijlocul lor, şi venea foarte des, la început Nicolae Popoviciu, apoi Valerian Zaharia, apoi Teoctist Arăpaşu (actualul patriarh) şi, în sfârşit Vasile Coman, la slujbe de sfinţire ori de binecuvântare a bisericilor noi sau înnoite, sau la vecernii, atunci numărul credincioşilor era şi mai mare, căci veneau foarte mulţi din satele învecinate şi chiar mai îndepărtate, uneori de la zeci de kilometri, încât impresiona foarte plăcut pe oricine. La astfel de slujbe arhie­reşti totdeauna erau credincioşi de la 2000 de suflete în sus, ajungând uneori, mai ales la hramuri de mănăstiri (la Bixad, Zalău) până între 5000 şi 8000 de credincioşi.
Şi precum a fost de ziditor cuvântul de învăţătură, ca şi de slujbele săvârşite de mare său înaintaş, Nicolae Popoviciu, la fel a fost şi activitatea pastorală a episco­pului Valerian Zaharia, care, – poate mai mulţi decât alţii – era un liturg remarcabil, săvârşind slujbe impresiona­bile, urmate de cuvântări atât de convingătoare şi mai ales emoţionante, încât în finalul lor aproape întotdeauna storcea lacrimi din ochi multor credincioşi, însoţite de propriile-i lacrimi, încât cei prezenţi uitau de vestea de asprime, cum îl caracterizau unii care nu-1 cunoşteau îndeaproape. E adevărat că era aspru, dar cu cei ce nu-şi îndeplineau îndatoririle bisericeşti, după rânduielile îndătinate, acestora aplicându-le şi pedepse disciplinare, după gravitatea abaterilor, şi niciodată pedepse arbitrare, prin eludarea flagrantă a prevederilor canonice, legale, statutare sau regulamentare. Numai aşa, prin aplicarea dreaptă şi cu bună credinţă a legilor, a reuşit să menţină disciplina în rândurile clerului, care – în majoritate – îşi împlinea îndatoririle „cu timp şi fără de timp”.
în schimb, cu preoţii care se distingeau printr-o acti­vitate deosebită era generos, acordându-le rangurile prevăzute de legiuirile bisericeşti. în orice caz, cine 1-a cunoscut îndeaproape a reţinut ca pe cea mai de seamă calitate a sufletului său: bunătatea. în special, călugării – hăituiţi în acea perioadă de inumanele măsuri ale regi­mului s-au bucurat de ocrotirea sa, ca nicăieri.
La toate ieşirile la slujbe în eparhie era foarte darnic în împărţirea de cruciuliţe, iconiţe, cărticele de rugă­ciuni, în special copiilor şi tineretului, şi chiar calendare de perete, pe care le distribuia gratuit credincioşilor. Dar şi bunătatea sufletului său se făceau simţite mai ales de marile praznice ale Naşterii şi învierii Domnului. Cu aceste ocazii, la Pomul de Crăciun şi la ciocnitul de ouă roşii la Sf. Paşti, de la reşedinţa episcopală, pe lângă ospătarea participanţilor, împărţea daruri copiilor sala­riaţilor Centrului eparhial şi ai coriştilor dc la Catedrală, inclusiv şi coriştilor, pe lângă banii dăruiţi copiilor sus- amintiţi şi ai altora, între 100 şi 400 de lei de fiecare, după greutăţile familiilor respective, ceea ce însemna foarte mult pe atunci, considerând că salariile angaja­ţilor, afară de funcţiile de răspundere erau între 500 şi 700 de lei lunar. La 8 martie de Ziua Internaţională a Femeii, salariatele Centrului eparhial, din biserici şi din Atelierul de lumânări, erau dăruite cu cadouri substanţi­ale, neuitate nici azi de cele ce mai sunt în viaţă. Un caz de ajutorare, ieşit din comun s-a întâmplat cu salvarea de la moarte a soţiei unuia dintre şoferii Episcopiei, a acelui care îl servea direct pe ierarh, şi de la care ierar­hul aflase de starea gravă în care i se afla soţia. Ierarhul, a doua zi, i-a trimis o mare cantitate de lucruri pentru gospodărie şi, în acelaşi timp, 1-a chemat de urgenţă pe medicul său personal de la Bucureşti şi pe care nu 1-a lăsat să se întoarcă acasă până nu a fost sigur că viaţa bolnavei fusese salvată. Şi când s-a întâmplat aceasta, şoferul a vrut să-i plătească medicului onorariul cuvenit. Acesta însă i-a spus şoferului că P.S.Sa 1-a avertizat că toate cheltuielile îl privesc pe P.S.Sa. Iar când cei doi soţi s-au dus să-i mulţumească binefăcătorului lor pen­tru gestul lui de samarinean milostiv şi încercând să-şi arate recunoştinţa prin a-i restitui cheltuielile cu medi­cul, ierarhul i-a „certat” părinteşte… Şi ei nu l-au putut uita niciodată! Faptul mi-a fost relatat de şofer la multă vreme după consumarea acelui fapt, abia după Revoluţia din 1989, adică după mai bine de 20 de ani. Din păcate însă şoferul, nu la multă vreme după această înduioşă­toare relatare, a decedat. După aceea, faptul mi-a fost confirmat şi de soţia sa rămasă văduvă, care îmi spune că mereu îl pomeneşte în rugăciunile sale pe binefăcătorul ei. Acesta era sufletul „asprului” şi „răului” Valerian!… Oare câţi omologi au făcut gesturi similare?
În legătură cu atmosfera ce i s-a creat că este un om aspru, ceea ce de multe ori şi era adevărat, trebuie pre­cizat că la această atitudine a sa contribuia şi tempera­mentul său uşor irascibil, se mânia repede, dar tot atât de repede îi şi trecea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era, cum spune un partizan contemporan despre mare bărbat de stat Ion I.C. Brătianu: „Rău de gură, dar bun la suflet” aşa – păstrând proporţiile – era şi Episcopul Vale­rian. „Ce avea în guşă avea şi în căpuşă”, cum spune o zicală românească şi asta i-a fost, până la urmă fatală.
Pe lângă aceste însuşiri sufleteşti, arareori contradic­torii, şi pe lângă activităţile de remarcabil liturg şi de mare tipiconalist, iubitor de slujbe religioase fastuoase, dar nu şi fastidioase, de iscusit propovăduitor al învăţă­turii Mântuitorului prin predici şi cuvântări ocazionale, trebuie să menţionăm că ierarhul pe care vrem să-1 oma­giem prin aceste rânduri a fost şi un talentat mânuitor al cuvântului scris, în variate domenii de apărare a dreptei credinţe strămoşeşti, predominând, bineînţeles, scrierile cu cuprins teologic bisericesc, concretizate în mai multe cărţi, dintre care amintim: îndrumător pastoral (1953), învierea şi pacea, faţă de rătăcirile unora (1954), Pogo- răt-a pe cei puternici şi a înălţat pe cei smeriţi (1954), Taina mântuirii oamenilor (1955), Buruieni crescute la umbra Bisericii (1955), Flori alese din_grădina Sfintelor Scripturi – Concordanţă biblică (1955, 390 pagini), de mare importanţă şi foarte necesară şi utilă şi azi, deoa­rece de la cea tipărită în timpul celui de-al doilea război mondial de către Pr. Dr. Victor Vlăduceanu, la Timi­şoara, nu mai apăruse alta, drept care unii o socotesc ca cea mai însemnată, dar credem că cel puţin tot atât de însemnată este şi lucrarea intitulată Slujind Ortodoxia (370 pagini), apărută în anul 1965, ca omagiu cu prilejul împliniri vârstei de 60 de ani, care – în loc de prefaţă – cuprinde o destul de amănunţită bibliografie a sărbători­tului (pg. 3-38), întocmită de Consiliul Eparhial al Epi­scopiei Ortodoxe Oradea, de care, parţial, ne-am folosit la acest articol, ca şi de Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, articolul: „Zaharia Valerian, episcop”, pg. 488, de Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu.
În anul 1961, cu prilejul împlinirii a zece ani de arhi- păstorire, a fost sărbătorit cu un fast deosebit în Catedrala „Sf. Ierarh Nicolae” din Oradea, Sfânta Liturghie fiind săvârşită de către Î.P.S. Mitropolit Firmilian al Olteniei, Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Banatului, P.S.Iosif al Râm­nicului şi Argeşului şi, bineînţeles, de chiriarhul sărbă­torit, înconjurat de un mare sobor de preoţi şi diaconi. La acest moment festiv, chiriarhul a înmânat distincţii bisericeşti preoţilor merituoşi, atât vechi ortodocşi, cât şi „reveniţi”, contribuind şi în acest fel la întărirea unifi­cării bisericeşti din 1948. Au fost de faţă, pe plan de ecu- menism local, şi reprezentanţii celorlalte culte: episco­pul reformat maghiar Antal Aladar, protopopul Francisc Belteky în numele Bisericii romano-catolice maghiare, precum şi rabinul mozaic Pollak Wolf, toţi exprimând bucuria de a fi împreună pentru acelaşi scop: convieţui­rea paşnică în ţară şi în lume. După moartea episcopului reformat Antal, episcopul Valerian a continuat aceleaşi bune relaţii, ba chiar şi mai strânse, şi cu episcopul Ale­xandru Buthy, urmaşul decedatului amintit.
Pe acelaşi drum al păcii, episcopul Valerian a activat în unele delegaţii ale ţării noastre, din partea Bisericii Ortodoxe Române, la Congresul popoarelor pentru Apă­rarea Păcii (Viena, decembrie 1952), la Sesiunea Con­siliului Mondial al păcii (Budapesta, iunie 1953) şi la Reuniunea Bisericească Ortodoxă de la Moscova, alături de Patriarhul Justinian, în anul 1955.
Prodigioasa sa activitate pe plan naţional şi internaţi­onal, ca şi scrierile sale sus-amintite, dintre care unele au fost trimise şi căpeteniilor Bisericilor Ortodoxe surori, i-au atras din partea unora dintre aceştia măgulitoare aprecieri. Asemenea aprecieri a primit, în scris, mai ales privind lucrarea „Concordanţă biblică”, din partea Patriarhului ecumneic de la Constantinopol, Patriarhu­lui Alexandriei, Patriarhului Moscovei şi a toată Rusia, Patriarhului Bulgariei, de la reputatul teolog şi mitro­polit Nicolae al Crutiţelor şi Colomnei, precum şi de la episcopul de Canterbury (Anglia).Prin întreaga sa activitate învăţătorească, oral şi în scris, Episcopul Valerian a împlinit îndemnul Sf. Ap. Pavel către discipolul său iubit, tânărul şi zelosul Timotei, aşezat de apostol ca episcop în importantul oraş cul­tural şi comercial din Asia Mică, Efes , sfatuindu-1: Ja aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură” (I Tim.4,13), iar în a doua Epistolă, tot către Timotei, îl îndeamnă pe acesta cu cuvintele: „Propovăduieşte cuvântul, stăru- ieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelungă răbdare şi învăţătură”’ (I Tim. 4,2). Procedând aşa, au fost destui preoţi pe care, pentru aba­teri repetate, i-a mustrat, i-a certat, i-a îndemnat cu toată îndelungă-răbdare, după spusa Sf. Ap. Pavel, şi care totuşi nu s-au îndreptat, şi atunci abia i-a trimis în jude­cata Consistoriului eparhial, primindu-şi pedeapsa cuve­nită, potrivit prevederilor Regulamentului disciplinar, şi nu după bunul plac. Unii dintre aceşti preoţi n-au fost mulţumiţi şi nu s-au împăcat cu astfel de pedepse şi, în consecinţă, au făcut plângeri la Sf. Sinod, care nu prea deseori le-a dat câştig de cauză.
În acest mod, sub imperiul prevederilor legiuirilor bisericeşti şi de stat, s-a desfăşurat viaţa bisericească în Eparhia Oradiei tot timpul arhipăstoririi de peste 18 ani a episcopului Valerian, folosind îndemnurile atât cele blânde, cât şi cele aspre, după caz, ale Sf.Ap. Pavel. Cu astfel de metodă ar fi păstorit până în ziua morţii sale, la 13 martie 1996, dacă în toamna anului 1969, în cadrul Sinodului Mitropolitan de la Sibiu, din 18 noiembrie 1969, nu s-ar fi lăsat stăpânit de irascibilitatea tempe­ramentului său, ci ar fi avut inspiraţia să nu protesteze
Împotriva unei decizii venite de sus, potrivit căreia, dacă se aplica, ierarhul orădean aprecia că ar fi o încălcare a jurisdicţiei sale episcopale, şi deci a declarat că refuză să se supună acelei decizii.
Urmarea a fost că cei de sus au determinat pe mem­brii Sf. Sinod ca, în şedinţa acestuia din 12 decembrie 1969, să aducă următoare hotărâre:
„În interesul superior al Bisericii şi pentru motive de boală, pune în retragere din oficiu pe PS. Episcop Valerian Zaharia de la Episcopia Oraadiei, pentru a-şi aranja drepturile la pensie pe baza dispoziţiunilor legale'”. Totodată, s-a hotărât ca, până la alegerea unui nou titular, Eparhia Oradiei să fie suplinită în acea zi (12 dec. 1969), de către P.S. Episcop Teoctist al Aradului, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, sarcină pe care a împlinit-o timp de 13 luni, până la 10 ianuarie 1971, când a fost instalat nou-alesul episcop Dr. Vasile Coman (+ 1992). (Hotărârea privind pensionarea Epi­scopului Valerian este cuprinsă în „Sumarul şedinţelor Sf. Sinod din 12 şi 13 decembrie 1969, în revista „Bise­rica Ortodoxă Română”, nr.l 1-12/1969, Partea oficială, pp. 1294-1296). Desigur că Sf. Sinod nu putea, în moti­vaţia sa, să se refere la decizia „de sus” căreia nu voia să i se supună Episcopul Valerian, ci a scos la suprafaţă plângerile unor preoţi ce se socoteau „nedreptăţiţi” de ierarhul în cauză, despre care am amintit mai sus, plân­geri care acum le-a venit într-ajutor membrilor Sf. Sinod, căci altfel, poate, trebuiau să inventeze altele.
Cât a fost de întemeiată şi realistă motivaţia Sf. Sinod întru punerea în retragere a Episcopului Valerian,pentru motive de boală “, se vede din faptul că, de la acea dată, P.S. Sa a mai trăit încă 26 de ani şi 4 luni, fiind apt de a sluji, cum a făcut-o de atâtea ori în unele biserici din capitală până cu câţiva ani în urmă, de când picioarele nu-1 mai ascultau, în schimb a fost tot timpul lucid. Dacă P.S. Episcop Valerian ar fi urmat cuvântul Sf. Scripturi: „Pune, Doamne, pază gurii mele”, în acea şedinţă de la Sibiu, putea să rămână în scaunul episcopal de la Oradea, până în ziua morţii, chiar dacă în ultimii câţiva ani şi-ar fi luat, cu aprobarea Sf. Sinod, un arhiereu-vicar, pentru că, încă o dată repet, aşa cu multele scăderi pe care unii sunt gata, poate, să le scoată, cu prioritate, în evidenţă, dar şi cu calităţile pe care le-a relevat pe parcurs, P.S. Sa a fost omul potrivit la locul potrivit pentru acele tim­puri. Nimeni altul nu ar fi putut rezista atâta timp cât a rezistat dânsul la conducerea Episcopiei Oradiei. Soarta însă a voit să fie altfel, aşa cum ştiu că a fost şi că a sfâr­şit ca o victimă a regimului comunisto-ateu, fiind pus forţat în retragere, cu o foarte modestă pensie, la care însă Sf. Episcopie a Oradiei, până a trăit P.S. Episcop Vasile Coman, a acordat o substanţială completare, lună de lună. De atunci, nu cunosc care a fost situaţia până la data de 13 martie 1996, când Atotmilostivul Dumnezeu 1-a chemat la Sine, putându-i spune, cu toate greşelile pe care le-a făcut, dar şi pentru binele mult-puţin, cât 1-a făcut: „Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). însă şi defunctul ierarh, cu toate calităţile şi scăderile avute şi socotind că a fost însufleţit de bună credinţă în tot ceea ce a făcut (după principiul juridic şi moral că buna-credinţă tot­deauna se subînţelege, iar reaua-credinţă trebuie dove­dită, şi dânsul – la încheierea veţii pământeşti – poate spune cu Sf. Ap. Pavel: „…Vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4,6-7).
Aceasta este adevărata faţă a episcopului Valerian Zaharia, cu defectele şi cu calităţile sale, aşa cum a fost, sumar, caracterizat mai sus. Cred însă că a murit cu multă amărăciune în suflet, pentru că – pentru lucruri ticluite, din afara Bisericii – a trebuit să moară departe de turma credincioşilor ce i-a fost încredinţară spre păs­torire în vederea mântuirii. Şi aşa credem şi noi cei ce l-am cunoscut îndeaproape şi nu după aparenţe, că l-au denigrat şi duşmănit numai aceia care au fost certaţi cu legea, sau au fost plini de orgoliu, dornici de demnităţi pe care nu le meritau, dar mereu tânjind după ele, probabil pentru a se confirma concluzia la care au ajuns, prin anii ’70, nişte reputaţi sociologi americani. Aceştia – în urma unei anchete sociale – constataseră că oamenii, în gene­ral, din toate straturile sociale, „tindspre locul incompe­tenţei lor”, adică ei niciodată nu sunt mulţumiţi cu starea lor actuală şi doresc ceva mai mult, privind cu invidie spre prieteni sau colegi de-ai lor care, în acel moment, ocupă o situaţie superioară lor. De ce acei colegi acolo sus, şi nu ei!? Să lăsăm în grija lui Dumnezeu ca să ne judece pe fiecare după a Sa dreptate, ce nu poate fi pusă la îndoială de nici un muritor.
Fără îndoială însă că şi episcopul Valerian, ca şi ilus­trul său înaintaş, episcopul martir Nicolae Popoviciu, amândoi victime ale regimului comunisto-ateu, ar trebui să se bucure de bunăvoinţa Sf. Sinod ca tot într-o şedinţă, precum au fost siliţi la pensionare, să fie şi repuşi, printr-o hotărâre, la locul de cinste în rândul celorlalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, întocmai cum s-a procedat cu mitropolitul Visarion Puiu, care avusese o situaţie mai gravă – caterisit – şi Sf. Sinod 1-a reabilitat după Revoluţia din 1989.
Slujba de înmormântare a fost săvârşită vineri, 15 martie 1996, în biserica parohiei „Podeanu”, de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi în frunte cu Î.P.S. Arhi­episcop Dr. Vasile Costin al Târgoviştei, care, ca tânăr, a făcut parte din eparhia defunctului şi cu a cărui binecu­vântare şi-a făcut studiile teologice, fiind mult apreciat de P.S. Episcop Valerian, iar Î.P.S.Sa a ţinut să-şi arate recunoştinţa tocmai prin participarea activă la prohodire.
A fost de faţă şi însuşi întâistătătorul Bisericii Orto­doxe Române, Prea Fericitul Părinte Patriarh Dr. H.C.
Teoctist Arapaşu, care, de când a ajuns pe treapta ierar­hică cea mai înaltă – s-a interesat deseori de sănătatea P.S. Sale, trimiţându-i mereu ajutoare şi primindu-1 în audienţă de câte ori a solicitat, dar nici P.S. Sa n-a uitat vreodată să-i mulţumească festiv de ziua patronului Prea Fericirii Sale, trimiţându-i spre cinstire frumoase coşuri cu flori. Flori ale recunoştinţei. Drept urmare şi acum, la plecarea defunctului din această lume, Prea Fericirea Sa a ţinut să-i cinstească memoria prin participarea la slujba de prohodire, rostind şi un cald şi însufleţit cuvânt de omagiere a celui ce a ostenit atâtea zeci de ani în ogorul Domnului.
Persistă însă o nedumerire: neparticiparea nimănui din partea Episcopiei Oradiei, unde a păstorit 18 ani de zile. Credem că, dacă ierarhul, din motive binecu­vântate, n-a putut participa personal, se cuvenea măcar să fi trimis un delegat. Sperăm că, până la urmă, se va lămuri şi această nedumerire. în schimb, au participat, neoficial, două persoane, un preot şi un mirean. Preo­tul este părintele loan Popa de la parohia Oradea-Ioşia (biserica „Sf. Ier. Nicolae”), cel care i-a fost mai mulţi ani şi secretar eparhial, rămânându-i profund ataşat şi devotat până la sfârşit. Mireanul este Domnul jurist Basarab Doru Dumitrescu, un apropiat şi sincer sfetnic al P.S. Sale, în calitatea pe care a avut-o de membru în Adunarea şi Consiliul eparhial şi în Adunarea Naţională Bisericească, aproape toată perioada de arhipăstorire a P.S. Sale. Şi acesta, ca şi părintele Popa, i-a rămas devo­tat până la sfârşit, amândoi vizitându-1 cel puţin o dată pe an, ducându-i şi diferite daruri. Şi la prohodire, Dl. B. Dumitrescu a ţinut să-i aducă un cuvânt de omagiere, cuvânt pe care îl considerăm, şi chiar aşa neoficial, şi din partea clerului şi credincioşilor Eparhiei Oradea.
Osemintele i-au fost aşezate într-un mormânt din cur­tea bisericii „Podeanu” din Bucureşti, situată în strada Dornei nr. 8o, în apropierea pieţei Chibrit (aproape de podul „Constanţa”, spre Bucureştii Noi), biserică la care a slujit în ultimii ani şi a cărei preoţi slujitori i-au purtat de grijă, pentru care bunul Dumnezeu să le răsplătească după a Sa nemărginită iubire de oameni. I-ar sta bine împreună cu ceilalţi ierarhi orădeni.
Ca unul ce i-am slujit cu devotament ca diacon aproape 12 ani, regret din suflet că, din motive inde­pendente de voia mea, nu am putut participa la slujba-i de prohodire. Mă rog Atotmilostivului Dumnezeu să-i odihnească în pace sufletu-i bun şi să-1 aşeze de-a deapta Sa.
Veşnică să fie pomenirea şi neştearsă amintirea celui ce pe nedrept a fost uitat!

‘Articol apărut în revista Buna Vestire, nr. 4 şi 5-6, aprilie, mai-iunie, Beiuş, 1996.

 Episcopul Valerian Zaharia – un predicator bun pentru vremuri rele 

Pr. Conf. Univ. Dr. Miron ERDEI

Ales în scaunul vacant al Eparhiei Oradea de către înaltul Colegiu Electoral al Bisericii Ortodoxe Române pentru a încununa „un merituos trecut de rodnice oste¬neli, strădanii, luptă bună…”,1 episcopul Valerian Zaha¬ria a păstorit eparhia încredinţată între anii 1951-1969, într-una din cele mai grele perioade ale existenţei aces¬teia, când puterea politică a fost preluată de regimul ate- isto-comunist, iar fostul episcop al Oradiei, Dr. Nicolae Popoviciu, a fost destituit şi trimis cu domiciliu forţat la Mănăstirea Cheia.2
în pofida acestor vicisitudini, el s-a angajat să con¬ducă destinul Eparhiei potrivit programului său pasto¬ral, anunţat cu ocazia alegerii sale ca episcop în ziua de 11 noiembrie 1951: „Voi căuta ca prin veghe conti¬nuă, prin muncă stăruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefaţarnică, să fiu în mijlocul credincioşilor ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea harului întru a cărui slujitor sunt pus…Voi fi un propovăduitor cald şi neobosit al înfrăţirii între popoare.. .voi fi un tenace pro¬povăduitor şi luptător pentru pace…Voi propovădui şi răspândi aceste adevăruri şi le voi apăra împotriva erezi-
ilor. Pentru mine, datoriile şi dragostea de popor şi Patrie sunt tot aşa de sfinte şi obligatorii ca şi poruncile Evan¬gheliei şi ale Bisericii. Pe băncile şi între zidurile azi¬lului din Brăila mi s-a sădit în suflet, pentru totdeauna, dragostea pentru pământul Ardealului de către învăţăto¬rul meu, Niculae Butoianu, căruia îi datorez şi îndruma¬rea mea către misiunea preoţească.. ,”3 Chipul dascălului său 1-a purtat în suflet ca pe o icoană luminoasă în toate zilele vieţii sale.
1. Pastoralele episcopului Valerian
Spre deosebire de precursorii săi de la cârma încer¬catei Eparhii a Oradiei, episcopul Valerian nu s-a putut bucura de aceeaşi libertatea de exprimare pe care a avut-o ierarhia bisericească până în anul 1948. Dreptu¬rile Bisericii erau suprimate de la un an la altul, predicile erau aspru cenzurate, iar preoţii erau monitorizaţi înde¬aproape de securişti datorită aderenţei pe care aceştia o aveau în rândurile credincioşilor, fiind consideraţi poten¬ţiali duşmani ai noii ideologii materialist-dialectice.
în acest context al fricii permanente şi al îngrădiri¬lor inumane, episcopul Valerian a abordat în pastoralele sale tematici care plăceau urechilor avide de informaţii compromiţătoare, dar care se încadrau în tiparele fireşti şi necesare ale vieţii moral-spirituale a păstoriţilor săi. Cele mai frecvente subiecte au fost cele legate de pace, în contextul eforturilor depuse de noua clasă politică pen¬tru păstrarea poziţiei atât de favorabile pe care a dobân-dit-o, printr-o pace mondială, care elimina pericolul unei posibile reveniri la îndătinatele ideologii ale neamului nostru. Sfatul părintesc transmis de vlădică era ca toţi credincioşii să contribuie la „îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă, la dragostea şi armonia dintre oameni şi dintre popoare, la triumful solidarităţii oamenilor cinstiţi de pe întregul glob pământesc şi la bunul cel mai de seamă al omenirii, pacea, care asigură climatul prielnic construirii unei vieţi mai bune şi mai fericite pentru toţi”.4
Intuind intenţiile celor ce trâmbiţau crearea unui om nou, după chipul ctitorului noii lumi, Lenin, toate pasto¬rale trimise de episcopul Valerian vizau realizarea omu¬lui nou, dar după chipul lui Hristos, prin virtutea adevă¬rului, a dreptăţii şi a sfinţeniei, împlinite toate în lumina iubirii creştine, deoarece „Iubirea merge mai departe. Ea ne cere nu numai să nu facem rău, ci să ajutăm pe aproapele nostru, facându-i bine până la jertfirea de noi înşine”5, deoarece omul nu trebuie să trăiască singur şiizolat, ci, după exemplul Sf. Treimi, el trebuie să trăiască într-o frăţească colaborare şi convieţuire cu semenii săi. Vrajba şi dezbinarea este de la diavolul; pacea şi iubirea, frăţia şi omenia sunt de la Dumnezeu.6
O datorie fundamentală a unui creştin român este aceea de a rămâne statornic în credinţa sa strămoşească, de a iubi Biserica şi de a nu se lăsa amăgit de „profeţii mincinoşi”, care caută să-i tulbure credinţa şi să-1 ducă pe căi rătăcite. Ca un părinte ce se îngrijeşte de soarta sufletelor ce i-au fost încredinţate, îşi sfătuieşte credin¬cioşii cu un călduros şi sincer îndemn: „Ascultaţi cu drag de învăţăturile mamei voastre eterne: Biserica, spri¬jiniţi-o cu iubirea şi jertfa voastră. Feriţi-vă de rătăcirile religioase şi staţi în credinţa voastră strămoşească. Adu¬naţi în suflet untdelemnul credinţei şi al faptelor bune”,7 cerându-le, în finalul pastoralei, să se închine împreună cu smeriţii păstori şi cu îngerii, în farmecul cântecului dulce şi minunat al bătrânelor noastre colinde, în faţa ieslei Copilului dumnezeiesc.
2. Cuvântările ocazionale
La scurt timp după alegerea sa în fruntea Eparhiei Oradiei, noul vlădică a fost delegat ca „propovăduitor al înfrăţirii între popoare”; o misiune menită să vindece rănile lăsate de ultimul război mondial şi să întărească relaţiile cu ţările învecinate şi bisericile acestora.
Între 12-19 decembrie 1952 a făcut parte din dele¬gaţia Bisericii Ortodoxe Române la „Congresul pentru pace al popoarelor”, despre care a scris „câteva impresii şi reflexii asupra cadrului în care s-au desfăşurat lucrările Congresului şi asupra însemnătăţii hotărârilor lui”.8 Cu această ocazie a fost invitat la postul de radio din Viena pentru a da un interviu, în care a mărturisit: „Am venit la Congresul popoarelor pentru pace din Viena, pentru a arăta că Biserica consideră că pacea este climatul cel mai bun, în care fiinţa omenească poate să ajungă la cea mai desăvârşită dezvoltare spirituală şi materială”.9
În anul 1953 a participat la Sesiunea Consiliului Mondial al Păcii, desfăşurat la Budapesta, unde şi-a adus aportul privind pacea în lume, „chemând la această luptă şi cler şi credincioşi, să nu mai fie crunte războaie şi pră¬păd, ci să se înscăuneze, cum spune însuşi Domnul şi cântul îngeresc, bunăvoire-n lume şi pace pe pământ”.10 întors în ţară, el publica în reviste şi în cărţi impresiile pe care le-a trăit la aceste întruniri, iar în cuvântările sale ocazionale îndemna clerul şi credincioşii la împlinirea dezideratelor pentru pace şi înţelegerea între popoare.
Cu ocazia sărbătoririi Sfântului Serghie de Radonej, în iulie 1955, a făcut parte din delegaţia Bisericii noas¬tre, condusă de patriarhul Iustinian, la Moscova şi alte oraşe importante ale pravoslavnicului popor rus. în 20 iulie delegaţia română a participat la slujba Privegherii, „răspunsurile fiind date cu măiestrie.. .de un cor de orbi, care-şi manifestă, în acest chip, aceeaşi credinţă în Mân¬tuitorul, ca şi biblicul lor confrate de la lacul Vitezda”.11 Cu acest prilej, episcopul orădean a adresat mulţimii de credincioşi prezenţi „cuvinte şi îndemnuri arhiereşti cu privire la Sfânta Biserică Ortodoxă, mântuirea şi căile care duc la ea, creştinul adevărat putându-se mântui ţinând deschişi amândoi ochii, nu numai unul, adică împlinindu-şi datoriile către suflet dar şi către trup… iubindu-şi Biserica şi jertfind pentru Biserică…apărând din răsputerile sale pacea, după porunca Mântuitorului nostru IIsus Hristos, Domnul păcii”.12
În zilele care au urmat, delegaţia română a vizitat o serie de biserici şi mănăstiri, muzee, şcoli, staţii de metrou şi ambasade, prilej cu care au fost rostite mai multe cuvântări şi discursuri despre acele „frăţeşti cerce¬tări” şi colaborări ce se realizau între cele două Biserici ortodoxe.
A rostit mai multe necrologuri cu ocazia mutării la cele veşnice a unor personalităţi bisericeşti. în 1955 a adus „omagiul postum al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române” mitropolitului Nicolae Bălan, care, “proslăvindu-se, a plecat pentru totdeauna din mijlocul nostru…”, dar care, „pe drept cuvânt a fost cinstit de toţi ca un luceafăr al Ortodoxiei româneşti”,13 “fiind în mod permanent unul din membrii cei mai clarvăzători, glasul autorizat nu numai al Ardealului, ci şi al ortodo¬xiei româneşti”.14 în finalul cuvântării sale a subliniat că meritele regretatului mitropolit sunt recunoscute nu doar în ţară, ci şi în alte patriarhii din lumea ortodoxă.
La catafalcul episcopului reformat al Oradiei, Arday I Aladar, a evocat viaţa şi activitatea acestuia, menţionând că „şi-a închinat viaţa Bisericii lui Hristos şi credincio- [ şilor din mijlocul cărora a ieşit…El a înţeles că salva-1 rea sufletelor omeneşti este mai de preţ şi şi-a închinat [ viaţa acestei nobile obligaţii, până la ultima licărire de viaţă”.15 Ca fraţi întru Hristos, ambii episcopi au propo-j văduit pacea şi buna înţelegere între toate naţionalităţile din Ardeal şi au lucrat la salvarea sufletelor credincio¬şilor români şi maghiari, povăţuindu-i să iubească pe Dumnezeu, Biserica şi pacea. în finalul cuvântării sale,! el cere credincioşilor prezenţi să aibă să aibă nădejde tare că „în cetatea cea nefacută de mână a Ierusalimului ceresc îl vor vedea iarăşi pe arhipăstorul iubit, care a avut în această viaţă pământească grija mântuirii sufle¬telor lor”,16 motiv pentru care ei trebuie să-i păstreze memoria vie şi să se roage pentru odihna sufletului său.
Iubitor de unitate şi bună înţelegere, episcopul Vale¬rian a participat la diferite slujbe din cadrul altor culte religioase, prilej cu care a rostit o serie de predici cu caracter ecumenic. în 1965, cu ocazia instalării noului episcop reformat al Oradiei, Alexandru Buthy, a subli¬niat ideea că toţi episcopii, indiferent de cultul din care fac parte, trebuie să formeze în sufletele păstoriţilor o nouă concepţie, care să-i transforme în oameni noi, care să nu uite că „Hristos este Domnul păcii, că în Biserica creştină nu mai este iudeu, nici elin.. .nici rob sau slobod…, ci toţi suntem una, în Iisus Hristos (Galateni 3,28)”.17
Cu ocazia vizitei făcute de episcopul reformat ceho¬slovac Varga şi de pastorii reformaţi elveţieni, Marcel Pradewand şi de Dr. Hellstern, vlădica Valerian a rostit mai multe cuvântări în Biserica Reformată din Oradea. El a evidenţiat spiritul ecumenic al întâlnirilor „în care pluteşte unitatea şi atmosfera din ziua Rusaliilor, când s-a vorbit în multe limbi, dar s-a realizat cea mai desă¬vârşită unitate de dragoste şi credinţă”.18 Slujitorii lui Hristos trebuie să-i convingă pe credincioşi să trăiască în pace, să se ajute, să-şi iubească patria şi „să lase la o parte învârtoşarea inimii în orice vrăjmăşie naţională, rasială sau religioasă.. .să se simtă fraţi”,19 iar duhul dra¬gostei creştine să fie călăuză spre ecumenism.
Manifestări ecumenice au avut loc şi în Biserica cu Lună din Oradea, în cadrul cărora a amintit credincio¬şilor ortodocşi şi reformaţi că la început omenirea era o singură familie, dar trufia şi lăcomia au adus la învrăjbiri, la războaie, la diferenţieri sociale. Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii a adus însă împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi între ei, deoarece „Dumnezeu nu este Tatăl numai al unei naţii sau numai al unor oameni, toţi sun¬tem fiii aceluiaşi Părinte şi se cade să trăim în pace şi dragoste cu toţi oamenii şi popoarele”.20
3. Predica misionară
Eparhia Oradiei era vastă în acea vreme, întinzându- se de la Crişuri până la Someş şi Tisa din îndepărtatul Maramureş. Citind mărturisirile făcute de contemporani, constatăm că promisiunile făcute de episcopul Valerian, cu ocazia alegerii sale ca arhipăstor, au fost împlinite pe deplin: „Aproape că nu este vreo sărbătoare-n care să nu liturghisească, fie la catedrale, fie în depărtare, săteşti bisericuţe, ducând solemnitatea slujirii arhiereşti odată cu cuvântul cel cald de-nvăţătură, spre mântuirea tur¬mei celei duhovniceşti”.21 El şi-a slujit păstoriţii, cerce- tându-i prin multele sale vizite pastorale, într-o vreme de restrişte pentru Biserică şi neamul românesc. Predicile rostite cu acest prilej aveau ca mesaj îndemnul la iubire, la pace, la muncă şi bună înţelegere între oameni, pentru a fi buni creştini şi buni cetăţeni ai patriei.
Pentru întărirea unităţii Bisericii lui Hristos a făcut vizite pastorale, nu numai în parohiile vechi ortodoxe, ci şi în cele foste greco-catolice revenite la ortodoxie, pe care le-a ajutat cu bani din vistieria episcopiei şi cu „ajutoare din punga sa”. Preoţilor vrednici le-a acordat distincţii şi funcţii de conducere în cadrul episcopiei, oferind un exemplu de urmat şi credincioşilor: „Preoţii reveniţi şi cei vechi ortodocşi, îndeplinind chemarea ce le-a făcut vlădica, s-au înfrăţit la slujbele dumnezeieşti, în faţa aceluiaşi altar. Prea Sfinţia Sa a ajutat, de ase¬menea, cu osebită grijă, înălţarea, repararea locaşurilor sfinte din parohiile revenite.. ,”22
Pe lângă bisericile parohiale, a desfăşurat o bogată activitate misionară şi la cele două catedrale din Ora¬dea, Sfântul Nicolae şi Biserica cu Lună, la cele din Satu Mare şi Baia Mare, unde, în faţa unei mulţimi de oameni imense, privată de libertate, de drepturi şi cu nădejdi slabe de revenire la normalitate, în urma instalării la putere a regimului comunist, vlădica Valerian îşi îmbăr¬băta păstoriţii şi-i povăţuia pe drumul cel bun al răbdă¬rii la sânul bisericii, cu mângâierea păstrării curăţeniei sufletelor lor: „Rămâneţi mai departe aceiaşi fii devotaţi ai acestei Sfinte Biserici…Alergaţi la sânul ei de mamă izbăvitoare, cu durerile şi necazurile voastre, cu bucuri¬ile şi mulţumirile voastre…păstraţi-vă totdeauna sufle¬tele ca nişte flori frumoase şi neprihănite…”23 Aparent aceste sfaturi sunau flaşnetar în urechile iscoditoare ale securiştilor, care îi spionau activitatea pas cu pas, dar în sufletele obidite ale credincioşilor români ele erau ade¬vărat balsam, ce tămăduia răni adânci şi trezea nădejdi într-o zi a descătuşării.
Atât în cuvântările sale cât şi în nenumăratele articole pe care le-a scris, un loc central îl ocupă apărarea credin¬ţei strămoşeşti în faţa prozelitismului sectar. îndemnul său către credincioşi era acela de a-şi apăra credinţa orto¬doxă cu propria lor viaţă, dacă ar fi nevoie. în acest sens, el a evocat viaţa pilduitoare a marilor luceferi ai Biseri¬cii Ardelene, Sfinţii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Oprea, şi a invocat sfinţenia lor întru apărarea credinţei noastre bimilenare: “Voi, cei născuţi din coapsa română, ardeleană şi care-aţi fost de Domnul în preajmă-I ridicaţi şi-ncununaţi cu nimbul sfinţiei cereşti; voi care-aţi dat lumină, ca nişte stâlpi de foc, în vreme de întuneric… primiţi prinosul nostru de dragoste, cinstire, fiască răs¬plătire, voi, sfinţi ai Legii noastre creştine ardelene…”24
Despre vrednicia cu care şi-a împlinit activitatea misi¬onară ne relatează protopopul Ursu Ioan din Negreşti, care declara că până la venirea episcopului Valerian „din cele 26 de biserici din protopopiatul Oaşului, zidite cu sute de ani în urmă, nu erau sfinţite de către episcop decât patru, iar cele mai multe se aflau într-o stare jal¬nică de deteriorare. Vizitând, an de an, parohiile…iubi¬tul nostru ierarh ne-a dat sfaturi şi îndemnuri, precum şi însemnate ajutoare materiale. Drept aceea, până azi şaptesprezece biserici au fost complet restaurate şi reno¬vate, iar zece din ele au fost sfinţite”.25 Mărturii sincere despre spiritul său ecumenic ne oferă părintele Penzeş Vasile, când afirmă că episcopul orădean a fost singurul arhiereu român „care, cu dragoste venind, aţi intrat în biserica noastră, a rutenilor de limbă slavonă şi maghiară din Sighet şi Maramureş”,26 unde a fost primit cu multă dragoste de cei onoraţi de vizita distinsului lor oaspete.
4. Lucrări pastoral-misionare
Vlădica Valerian a fost un iscusit mânuitor al con¬deiului încă din tinereţile sale, semnând peste 300 de articole în ziarele „Naţiunea” şi „Universul”. Deşi nu a publicat nici un volum de predici, a scris un număr considerabil de cărţi şi almanahuri cu caracter pastoral- misionar, de mare actualitate şi utilitate pentru timpu¬rile tulburi în care a trăit. întreaga sa operă a fost scrisă într-un stil accesibil, „spre a fi înţeleasă bine nu numai de învăţaţi, de teologi şi clerici, ci mai întâi de toate, de obştea credincioasă”.27 Acestea sunt următoarele: îndru¬mător pastoral (1953), Soborul popoarelor (1953), Pace şi libertate (1953), Pace şi îmbelşugare (1954), Unele probleme ale războiului şi păcii (1954), Munceşte şi te roagă (1954), învierea şi pacea faţă de rătăcirile unora (1954), Pogorât-a pe cei puternici şi a ridicat pe cei sme¬riţi (1954), Taina mântuirii oamenilor (1955), Temeiul vieţii omului este apa, pâinea, haina şi casa care-1 aco¬peră (1955), Atomocraţia sau democraţia (1955), Buru¬ieni crescute la umbra Bisericii (1955), O mare biruinţă a păcii (1955), Alege deci viaţa (1957), Omenirea la răspântie (1957), Popas la învăţătură la Locurile Sfinte (1957), Glas în Rama s-a auzit (1958) şi Paştile, sărbă¬toarea vieţii şi a păcii (1959).
Cartea „Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi” (1955) este o potrivire biblică care „cuprinde mierea cea dulce a învăţăturii dumnezeieşti culeasă din cele mai frumoase flori scripturistice, care îndrumă pe bunul creştin pe calea mântuirii celei sufleteşti şi a propăşirii celei pământeşti”.28 Lucrarea este de mare valoare până în ziua de astăzi, deoarece cuprinde citate biblice împăr¬ţite pe teme de credinţă, utile pentru alcătuirea predicilor şi a cuvântărilor ocazionale. Ea este cea dintâi lucrare în limba română care încearcă, şi reuşeşte, o concordanţă biblică.
5. Predica prin faptă
Luând în calcul faptul că tânărul Vasile, cum s-a numit episcopul Valerian înainte de tunderea sa în mona¬hism, a fost lipsit de „blândul chip al mamei, de glas iubit de tată”,29 trăindu-şi copilăria în azilul din Brăila, iar maturitatea în ghetoul comunist din România, putem afirma, fară riscul de a exagera, că toate faptele sale sunt admirabile realizări. Pentru el studiul a fost un sacrificiu; cu toate acestea a urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Andrei” din Galaţi (1919-1927), apoi ale Facultă¬ţii de Teologie din Bucureşti (1927-1931). Pentru a se putea întreţine în şcoli a lucrat ca secretar la Şcoala de cântăreţi bisericeşti din Bucureşti (1929-1930), protop¬salt la Biserica „Spirea Veche” din Bucureşti, pedagog la Seminarul Monahal de la Cernica şi corector la tipogra¬fia de aici (1931-1932), iar după tunderea în monahism şi hirotonirea sa în ierodiacon (1932) a fost numit pro¬fesor la această şcoală de formare monahală, în fruntea căreia, la numai 28 de ani este numit director (1933).30
Cunoscând ce înseamnă singurătatea şi lipsa, s-a îngrijit de soarta a 14 copii expulzaţi politic cu fami¬liile lor din Macedonia, Grecia şi Albania, oferindu-le ajutor material şi financiar pentru continuarea studiilor la noi în ţară.31 S-a îngrijit de refacerea din ruină a Schi¬tului din Rughi şi transformarea lui în mănăstire, unde a fost ales stareţ, în anul 1937. între anii 1938-1940 a fost director şi profesor la Liceul seminarial din Bălţi. Pentru ostenelile sale fară preget a fost numit director al Seminarului „Veniamin Costache” din Iaşi (1940), stareţ al Mănăstirii Ghighiu (1941), exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor (1944) şi stareţ al Mănăsti¬rii Câmpulung Muscel, apoi Antim din Bucureşti, iar la 11 noiembrie 1951, „încununând, cu cinste, un merituos trecut de rodnice osteneli, strădanii, luptă bună”,32 a fost ales episcop în scaunul vacant al Episcopiei Oradiei.
O trăsătură caracteristică a noului vlădică instalat în scaunul de martir al predecesorului său, dr. Nicolae Popoviciu, a fost patriotismul; o virtute indispensabilă în faţa vitregiilor vremii, pe care, ca orice român ade¬vărat o avea, dar trebuia s-o etaleze, fiind leit-motivul dictaturii comuniste, pentru ca în numele ei să-şi poată îndeplini nestingherit misiunea pastorală. Fiind conside¬rat un „cetăţean exemplar, un apostol al păcii”,33 cum 1-a numit protopopul romano-catolic Francisc Belteki, a fost ales membru în Comitetul Executiv al Asociaţiei pentru Naţiunile Unite şi delegat al Bisericii şi al ţării noastre la diferite conferinţe internaţionale cu caracter ecumenic.
A fost un om al disciplinei şi pretindea această cali¬tate şi celor din jurul său. Din aceste motive a fost con¬siderat un om aspru şi direct, care spunea lucrurilor pe nume, fară ocolişuri. Cei care l-au cunoscut îndeaproape mărturisesc despre el că a fost „un om al Bisericii şi al celor mulţi şi necăjiţi”. Datorită mărinimiei sale, pro¬fesorul de teologie dr. Teodor Savu, care făcuse puş¬cărie în închisorile comuniste sub acuzaţia de „uneltire împotriva orânduirii sociale”, „la chemarea P.S. Vale- rian Zaharia, episcop al Oradiei (1951-1969), a trecut prin transfer pe postul de diacon la Catedrala cu Lună din Oradea”,34 iar pe tânărul absolvent Popa Ioan, care fusese persecutat de comunişti pe motivul că era fiu de chiabur, 1-a angajat pe post de şofer personal mai mulţi ani la rând, după care 1-a hirotonit preot şi a devenit apoi secretarul său. A sprijinit moral şi financiar pe mulţi preoţi aflaţi la ananghie, iar pe medicul său personal, Lazăr Ciupa, 1-a rugat să acorde asistenţă medicală bol¬navilor săraci.35 Pe preoţii care îşi îndeplineau misiune preoţească cu responsabilitate îi răsplătea cu distincţii şi funcţii de conducere în cadrul episcopiei, “fiind dat exemplu de corectitudine”,36 cum a fost cazul protopopu¬lui de Salonta, Nicolae Păcală, pe care 1-a ţinut în funcţia de consilier bisericesc cât timp a fost episcop. Pentru a vindeca pe soţia bolnavă a şoferului său a adus un medic de la Bucureşti, pe propria sa cheltuială. Recunoscători, aceştia i-au cumpărat un cadou, pe care 1-a refuzat cate¬goric, afirmând cu convingere: „Voi îmi aduceţi mie? Eu trebuie să vă dau vouă!”. De praznicele creştineşti ale învierii şi Naşterii Domnului, episcopul Valerian oferea pentru toţi copiii angajaţilor de la episcopie, între 100 şi 500 lei, în funcţie de greutăţile familiale ale fiecăruia, din propriile sale venituri.37
Pentru a-şi proteja preoţii care predicau la Catedrala cu Lună de eventuale acuze că au rostit idei ce contrazi¬ceau ideologia comunistă, el punea pe preotul de rând să-şi citească prcdica înaintea sa şi a permanenţei, după care o accepta şi o semna. Prefera ca să-i fie citite Pasto¬ralele de Paşti şi de Crăciun de părintele diacon Teodor Savu, pentru vocea sa gravă şi clară, după care el predica până la lacrimi, împreună cu toţi credincioşii prezenţi. La ieşirea din catedrală, diaconii cereau credincioşilor să nu se înghesuie pentru a săruta dreapta ierarhului, la care episcopul Valerian a afirmat: „Lasă-i să ne îmbulzească, că până ne îmbulzesc e bine!”38
Deşi a fost un simpatizant al comunismului când a fost ales episcop, după mai mulţi ani de nemulţumiri şi-a dat drumul la gură, deranjând tot mai mult pe mai- marii vremii. Astfel, a refuzat categoric să se transfere la Sibiu, în urma unei hotărâri de Guvern, unde fusese numit şeful comisiei de unificare a Bisericii,39 îndrăz¬neala sa a culminat mai târziu, în Sfântul Sinod, când s-a adus la cunoştinţa sinodalilor despre hotărârea desfiin¬ţării mănăstirilor din ţară, afirmând fară nici o rezervă: „Decât să ajung să-mi desfiinţez mănăstirile şi să-mi fugăresc preoţii şi călugării, mai bine îmi dau demisia şi mă retrag într-o mănăstire ca s-o apăr”.40 Emil Bod- năraş, cel care a adus înştiinţarea Sfântului Sinod despre desfiinţarea mănăstirilor, i-a spus următoarele cuvinte: „îmi pare rău, mi-am luat mâinile de pe tine. Tu ţi-ai făcut cu mâna ta!” După câteva săptămâni de la inci¬dent, episcopul Valerian a fost obligat să demisioneze, prin decret, şi să se pensioneze împotriva voinţei sale. Din 12 decembrie 1969 a părăsit scaunul arhieresc, ple-când la Bucureşti, la Mănăstirea Plumbuita. A mai venit la Oradea după câţiva ani, de două ori, participând la Sf. Liturghie şi rostind Crezul în capela palatului episco¬pal. Având o pensie mică pentru un episcop, de 1865 lei, Episcopia Oradiei a hotărât să-i plătească lunar suma de 200 lei până la sfârşitul vieţii.41
După ce a fost pus în retragere de Sf. Sinod a pribegit timp de 27 de ani, încercând să se facă auzit, spunând lucrurilor pe nume şi încercând să apere cre¬dinţa. Când s-a dărâmat Biserica Sfânta Vineri a adunat mai mulţi preoţi şi credincioşi protestând împotriva dis¬trugerii lăcaşurilor de cult. Celor care l-au sfătuit să se potolească le-a răspuns fară tăgadă: „Acum nu mai am nimic de pierdut!”. Ultimii 6 ani ai vieţii i-a petrecut la Biserica Podeanu din Bucureşti, de unde s-a mutat în lumea drepţilor în data de 13 martie 1996. A fost înmor¬mântat în curtea bisericii, în mormântul pe care 1-a zidit el singur, cu aprobarea Arhiepiscopiei Bucureştilor.42
Episcopul de la Biserica Podeanu, cum îl numeau credincioşii acestei parohii pe Valerian Zaharia, a fost primul ierarh îndepărtat din scaun în timpul dictaturii comunist-ceauşiste. Asemeni multor idealişti care au crezut într-un sistem social-politic din care Dumnezeu a fost exclus, cum a fost cazul lui Ştefan Foriş, Lucreţiu Pătrăşcanu şi mulţi alţii,43 în momentul în care aveau o altă atitudine decât cei din sistem, sau periclitau intere¬sele celor ce conduceau partidul, erau eliminaţi fără ezi¬tare, sau în cel mai fericit caz erau aruncaţi în puşcărie până li se distrugea sănătatea şi ultimul licăr de fericire. Episcopul Valerian a cunoscut o altfel de pedeapsă: a fost aruncat în temniţa trădării şi a dezonorării de cei apropiaţi; o cruce grea pe care a dus-o cu demnitate timp de 27 de ani, izbăvindu-şi sufletul de greşelile inerente ale vieţii.
‘ Consiliul eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, La împli¬nirea vârstei de şaizeci de ani de către P. S. Valerian, episcopul Oradiei, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p. 4.
2 Vezi detalii la Pr. lector univ. dr. Miron Erdei, Propovăduirea în Biserica Ortodoxă Română din Transilvania în prima jumătate a secolului al XX-lea, Oradea, 2001, p. 158-159.
3 Ic. Stavr. Alexandru Lupşa, Popas la jumătate de veac ce-o împlineşte Vlădica Valerian, în „Almanahul creştin ortodox”, Ora¬dea, 1956, p. 114-115.
4 tValerian Zaharia, îndrumări pastorale, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 5-7, 1963, Oradea, p. 76.
5 Ibidem, p. 74.
6 Idem, Pastorala de Sfintele Paşti din anul 1959, p. 13.
7 Idem, Pastorala de Crăciun din anul 1959, p. 4.
8 Idem, Soborul popoarelor, Oradea, 1953, p. 4.
9 Ibidem, p. 174.
10 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op .cit., p. 31.
11 f Valerian Zaharia, Comuniune de luptă şi de credinţă-impresii dintr-o călătorie la Moscova, Oradea, 1955, p. 41.
12 Ibidem, p. 41-42.
13 Idem, Mitropolitul Nicolae a trecut la cele veşnice, în „Alma¬nahul creştin ortodox”, Oradea, 1956, p. 97.
14 Idem, Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p.329.
15 Idem, Arday Aladar, Episcopul Reforma tal Oradiei, în „Slu¬jind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p.331.
16 Ibidem, p. 332.
17 Idem, Înfrăţirea oamenilor şi a popoarelor, în „Slujind Orto¬doxia”, Oradea, 1965, p. 271.
18 Idem, Au împreună să murim, au împreună să vieţuim, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p. 273.
19 Ibidem,?. 215.
20 Idem, Unitatea creştină, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1965, p. 277.
21 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p.19.
22 Ibidem, p.27.
23 +Valerian Zaharia, Cuvânt de învăţătură la sfinţire de Bise¬rică, în „Slujind Ortodoxia”, Oradea, 1956, p. 58.
24 P.S. Valerian al Oradiei, Rugăciune, în „Almanahul creştin ortodox”, Oradea, 1956, p. 250.
25 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op.cit., p.22.
26 Ibidem, p. 22.
27 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p.33.
28 Ic. Stavr. Barna Gheorghe, Flori alese din grădina Sfintelor Scripturi-concordanţă biblică, de P. S. Sa Episcopul Valerian al Ora¬diei, Oradea, 1956, p.137.
29 Ic. Stavr. Alexandru Lupşa, op. cit., p. 4.Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p 8-9.
30 Ic. Stavr. Alexandru Lupşa, op. cit., p. 108
31 Consiliul Eparhial al Episcopiei Ortodoxe Oradea, op. cit., p.16.
32 Ibidem, p.14.
33 Pr. prof. dr. Dumitru Abrudan, Un martor al continuităţii:Arhid. prof. dr. Teodor Savu, în „Academia Teologică Ortodoxă Română din Oradea. 70 de ani de la înfiinţare”, Oradea, 1995, p. 91.
34 Prof. L. Roşu, Medici ai Academiei teologice,, în „Academia Teologică Ortodoxă … p. 104.
35 Pr. lector drd. Aurel Pavel, Absolvenţi de seamă ai Academiei Teologice din Oradea, în „Academia Teologică Ortodoxă… p. 122.
36 Informaţii furnizate de arhid. dr. Teodor Savu în 13 martie 2006.
37 Ibidem.
38 Ibidem.
39 Informaţii furnizate de pr. Vasile Ailioaiei, care 1-a găzduit pe „episcopul de la Biserica Podeanu” în ultimii ani ai vieţii sale. Vezi detalii la www.CreştinOrtodox.ro/ interviuri 70481 – episcopul de la Biserica Podeanu
40 Informaţii furnizate de arhid. dr. Teodor Savu în 13 martie 2006.
41 Informaţii furnizate de pr. Vasile Ailioaiei…
42 Vezi detalii în Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România . Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965, Bucureşti, 2001.

 Episcopul Valerian Zaharia al Oradiei 

Pr. Alexandru TINCU Protopop onorar al Sătmarului

I-a fost rânduit episcopului Valerian Zaharia să se afle la cârmuirea Episcopiei Oradiei în vremuri tulburi, când autorităţile regimului stalinist comunist au ţinut sub o cruntă opresiune Biserica şi pe slujitorii ei.
L-am cunoscut pe vlădica Valerian în anii ’50, cînd eram elev la Liceul Mihai Eminescu din Satu Mare, cu prilejul sfinţirii bisericii Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril din această localitate. Era foarte multă lume adunată la sfânta slujbă şi am reuşit cu multă greutate să străbat în faţă, tocmai când episcopul îi stropea pe credincioşi cu apă sfinţită, spunând: „Dumnezeu să vă binecuvânteze şi să vă dea sănătate!” Faţa sa iradia o intensă bucurie şi fericire şi întreaga slujbă a fost foarte înălţătoare.
În anul 1959, după terminarea liceului, m-am hotărât să urmez Teologia, la Facultatea din Sibiu. Examenul de admitere era greu, întrucât locurile erau foarte puţine, dar Dumnezeu mi-a ajutat şi am reuşit.
În timpul studenţiei nu a fost an în care vlădica Vale­rian să nu vină la Sibiu ca să se întâlnească cu studentii din eparhie. Ne aduna într-un birou la Mitropolie şi se interesa de situaţia fiecăruia, mai ales în privinţa greu­tăţilor financiare legate de taxele foarte mari care între­ceau de multe ori posibilităţile părinţilor de a le achita. Astfel că Preasfinţitul ne acorda ajutoare, care în ultimul an de studenţie erau atât de consistente încât mai pri­meam şi în mână bani de la secretariatul facultăţii. Spre deosebire de alte eparhii, noi cei de la Oradea am pri­mit de la Episcopie bani şi pentru tabloul de absolvire, o sumă consistentă, încât ne-a ajuns şi pentru drum şi pentru cumpărături-cadouri pentru cei de acasă.
Preasfinţitul Valerian participa şi la examenele de licenţă. După ce eu mi-am dat acest examen final, dân­sul mi s-a adresat direct: „După masă să vii la mine, la orele 18, la Mitropolie, ” la care i-am răspuns, cu rigoa­rea impusă în asemenea situaţie: „Preasfinţia Voastră, îmi cer iertare, dar am deja bilet pentru ora 17 casă mă întorc acasă”. Mi-a răspuns cu bunătate: „Atunci să vii la Oradea la, Episcopie, săptămâna viitoare, căci voi fi acasă tot timpul”.
Aşa am făcut, iar întâlnirea cu vlădicul Valerian mi-a rămas neuitată, căci mi-a vorbit cu multă iubire părin­tească, iar când m-am îndreptat spre uşă ca să plec, m-a oprit şi mi-a dat 1.000 de lei, zicându-mi: „ Vreau să te hirotonesc cât mai repede, căci am multe parohii vacante ”
Acest lucru s-a şi întâmplat curând şi am fost numit preot în parohia Iojib, situată pe şoseaua Satu Mare – Baia Mare, astfel că eparhia Oradiei întinzându-se şi în Maramureş, până dincolo de Sighet, Preasfinţia Sa, în drum spre Baia Mare, s-a oprit de multe ori să mă întâl­nească. Se interesa de problemele cu care mă confrun­tam şi mă încuraja: „Săfaci în biserică religie cu copiii, căci comunismul nu va dura multă vreme “.
Aş dori să scot în evidenţă şi o altă latură foarte importantă a pastoraţiei atât de zbuciumate a vrednicu­lui de pomenire episcop Valerian Zaharia. Mă refer la curajul cu care, în acele vremuri staliniste, când afla că un preot era eliberat din detenţia politică, îl chema şi îi oferea o parohie. Situaţiile nu au fost puţine şi eu aş vrea să evoc câteva cazuri, pe care le-am cunoscut.
Protopopul Constanţei, Gheorghe Popescu, după eli­berarea din închisoare, a fost încadrat ca preot paroh la Gherţa Mare, în Oaş, de unde s-a şi pensionat.
Un caz cu totul deosebit a fost cel al părintelui Traian Pilea din parohia Cosniciul de Jos, în Sălaj. Când a aflat că a fost arestat şi întemniţat, vlădică Valerian s-a depla­sat personal în parohie, a adunat pe consilierii parohiali şi i-a rugat ca pe toată perioada detenţiei să-i dea doam­nei preotese Eftimia Pilea salariul integral al părintelui, ceea ce s-a realizat. A fost un gest, alături de foarte multe altele de acest fel, care arată cât de mult ţinea episco­pul la preoţii lui şi la familiile lor, întinzându-le mâna la greu şi la necaz, deşi era perfect conştient de riscurile foarte mari, de neimaginat pentru cei de azi, la care se expunea mereu cu un curaj caracteristic. După eliberarea părintelui Pilea, i-a răsplătit vrednicia sa preoţească deo­sebită, numindu-1, în anul 1969, ca preot în Satu Mare, după care a devenit un neuitat secretar protopopesc până la pensionare, un model care a insuflat şi a orientat mai multe generaţii de preoţi sătmăreni.
În anul 1952, părintele Vasile Jude din Jurtelecul Hododului se afla în mare pericol, căci avea în propri­etate un gater şi risca în orice moment să fie arestat şi întemniţat. Vlădica Valerian, imediat ce părintele i-a spus păsul, i-a propus transferul în parohia Odoreu, spre a fi la adăpost. A slujit aici până în anul 1967, când s-a pensionat şi s-a mutat la Bucureşti, unde erau copiii săi, astfel că avut prilejul să-1 viziteze periodic pe ierarhul care 1-a salvat, după scoaterea sa abuzivă din scaunul episcopal din Oradea.
În mod similar, preotul Andrei Pop „a dispărut” din parohia Călineşti Oaş, la 19 august 1952, pentru ca apoi să-1 cunosc ca paroh în Tătărăşti, de unde s-a şi pensio­nat.
În acelaşi an a fost arestat părintele Cornel Bălan, care apoi a slujit la Mădăras, de unde a fost transferat la Santău, până la pensionare.
Cu toată firea sa uneori iute, Episcopul Valerian Zaharia a fost cât se poate de tolerant şi blând cu preoţii uniţi reveniţi la ortodoxie. La slujbele arhiereşti, când se întâmpla ca strana să răspundă cu „Doamne îndură-Te spre noi” în loc de „Doamne miluieşte”, nu-i apostrofa pe cântăreţi, ci zicea: „ Cântaţi cum ştiţi”.
Era nedisimulat în manifestări şi sentimente, fară ascunzişuri sau fonnalisme de faţadă. Ştiu, de exemplu, că a ţinut mult la un frate al doamnei preotese Pilea, Simion Gheorghe, militar, care a murit tânăr, la 48 de ani. în exilul de la Bucureşti, în fiecare an, Vlădicul par­ticipa la parastasul ce-1 facea familia la mormântul aces­tuia, în cimitirul Sfânta Vineri.
L-a costat şi patriotismul său deschis, fară a fi naţi­onalist. Nu scăpa nici un prilej să-şi afirme acest sim­ţământ, fară să acuze pe nimeni care avea alte poziţii în aceată privinţă. Spuneau pe atunci preoţii mai vârst­nici, după ce a fost scos din scaun: „A fost prea mare român!”.
Sfidând multele oprelişti ale autorităţilor epocii, căuta să facă mereu cât mai multe slujbe arhiereşti şi vizite pastorale, întrucât Eparhia Oradiei, ca urmarea forţatelor restructurări administrative bisericeşti, era foarte întinsă.
La finalul acestor succinte amintiri despre iararhul care m-a hirotonit şi mi-a călăuzit începuturile slujirii mele preoţeşti, pun o întrebare retorică: De ce rămăşi­ţele pământeşti ale Vlădicului Valerian Zaharia nu se află, aşa cum se cuvine, în naosul Bisericii cu Lună din Oradea, alături de cele ale episcopilor Roman Cioroga- riu, Nicolae Popoviciu şi Vasile Coman? Chiar dacă s-ar considera că nu s-a ridicat la nivelul realizărilor unora dintre aceştia sau ar fi avut unele scăderi, ca tot omul. consider că ar fi vrednic de această cinstire, atât Prea­sfinţia Sa, cât şi Episcopia pe care a slujit-o şi în acest fel memoria sa ar fi aşezată la locul ce i se cuvine.

 Amintiri despre Episcopul Valerian Zaharia al Oradiei

Fiu duhovnicesc, Pr. Gheorghe NEMEŞ „Biserica albastră” Parohia Oradea Vii – CFR

Din dorinţa de a cinsti memoria înaintaşilor noştri episcopi pe care i-a avut scaunul vlădicesc de Oradea în cei aproape nouăzeci de ani de la reînfiinţarea Episcopiei şi pe care i-am cunoscut personal, slujind sub omoforul acestora peste patruzeci şi trei de ani la Homorog, Tinca şi Oradea, între ei se numără şi vrednicul de pomenire Episcop Valerian Zaharia.
         Acestuia doresc să-i închin articolul de faţă ca semn de aleasă recunoştinţă pentru dragostea părintească ce mi-a purtat-o, ca şi pentru faptul că mă număr printre preoţii hirotoniţi de Preasfinţia Sa.
         L-am văzut pentru prima dată pe Episcopul Vale­rian în anii copilăriei mele, pe când eram elev la şcoala generală din satul natal Gepiu, judeţul Bihor. Aceasta se petrecea între anii 1955-1957, cu prilejul unei vizite pastorale la biserica şi casa parohială, invitat de părin­tele paroh Livius Becan, cu a cărei familie era în relaţii foarte bune.
         Parcă îl văd şi acum plimbându-se prin faţa biseri­cii, înconjurat de familia Preacucerniciei Sale, îmbrăcat cu o reverendă şi suprareverendă de culoare gri-deschis, încins cu un brâu de culoare violet şi engolpion. Purta ochelari fumurii şi pălărie cu borul mare.
         Era de înălţime potrivită, cu barba albă, mătăsoasă, încât răuvoitorii (ateii) ziceau că-i „mască aplicată”, dar copiii credincioşilor care se jucau în jurul Preasfinţiei Sale, crezând că-i „Moş Crăciun”, îi pieptănau barba, demonstrând rău intenţionaţilor că-i barba originală, într-o asemenea postură l-am văzut şi eu personal în sta­ţiunea balneară Băile-Felix, înconjurat de copiii enoria­şilor, oferindu-le iconiţe şi cruciuliţe. Avea un suflet bun şi de largă deschidere spre oamenii suferinzi şi necăjiţi. Posibil aceste calităţi şi din cauză că însuşi Preasfin­ţia Sa provenea dintr-un asemenea mediu, adică a fost crescut la un orfelinat de copii. Cu aceeaşi deschidere şi bunătate părintească mi-a oferit şi mie, la vremea potri­vită, binecuvântarea de a mă putea înscrie la Seminarul Teologic din Caransebeş, iar în anul următor 1958 să fiu transferat la Seminarul din Cluj cu încă alţi doi semi­narişti care aparţineau de Episcopia Oradiei: Alexandru Brânduş din localitatea Gepiu şi Gheorghe Pop din loca­litatea Breb, judeţul Maramureş.
         Următoarea întâlnire cu întâistătătorul Eparhiei de Oradea şi cea mai importantă pentru tot restul vieţii am avut-o în catedrala Sfântul Ierarh Nicolae din Oradea, astăzi biserică greco-catolică, la o Sfântă Liturghie arhi­erească. Dupa ce a ţinut cuvântul de învăţătură şi a făcut otpustul, a urmat ungerea cu untdelemn sfinţit pe care a administrat-o Preasfinţia Sa Valerian, din faţa uşilor împărăteşti. După ce au trecut prin faţa mea zeci şi sute de credincioşi de toate vârstele, a sosit şi rândul meu. în timp ce mă binecuvânta şi mă ungea, m-a întrebat: „Tu cine eşti?” I-am răspuns sfios şi cu aleasă emoţie: „Sunt student la teologia din Sibiu şi mă numesc Nemeş Gheorghe.”
După această scurtă recomandare îmi zice: „Mâine, luni, la ora nouă dimineaţa să fii la mine la birou”. Din acel moment m-am gândit şi m-am tot întrebat, ce va dori Preasfinţia Sa să-mi spună. Răspunsul la această întrebare l-am aflat exact luni, la ora întâlnirii stabilită oficial de către Episcopul Valerian Zaharia. M-a primit în camera mică dinspre parcul eparhial, unde-şi avea biroul de lucru. M-a invitat să iau loc pe scaunul din faţa
         Preasfinţiei Sale, punându-mi tot felul de întrebări, din­tre care amintesc doar câteva: „De unde eşti? Cine sunt părinţii? Şi dacă mai ai fraţi?”. La toate aceste întrebări i-am dat răspunsul cuvenit. Impresionat de cele auzite, că sunt orfan de mamă şi că tatăl meu se administrează sin­gur, cu o voce mai caldă şi tremurândă îmi zice: „Atunci de ce nu te căsătoreşti ca să te pot hirotoni? Poate ai auzit că am mare nevoie de preoţi deoarece sunt peste 60 de parohii vacante.” La care i-am răspuns: „Sunt abia anul III şi aş dori să termin şi anul IV, parcă sunt prea tânăr acum”. Discuţiile continuă într-o atmosferă caldă timp de 50-60 de minute, povestindu-mi tot felul de întâmplări bune şi rele, ca şi când m-ar fi cunoscut din totdeauna. îmi spunea de unele neîmpliniri la parohii din cauza regimului comunist şi a oamenilor atei şi răi, printre care mi 1-a amintit pe Melenco Nicolae, inspec­tor la Departamentul Cultelor Oradea. îmi mai spunea de unele reclamaţii pe care le faceau credincioşii din parohia Homorog, Protopopiatul Salonta, pe motivul că părintele paroh era foarte bătrân şi grav bolnav, motiv pentru care nu mai poate sluji. „Uite ce îţi propun, îmi zice Preasfinţia Sa: să te duci la acea localitate şi să vezi doleanţele credincioşilor şi cum ai putea să îl ajuţi pe preot până la pensionare”. în timp ce îmi spunea toate acestea a luat o coală de hârtie şi cu stiloul a scris urmă­toarele cuvinte: „Delegaţie. Se deleagă tânărul Nemeş Gheorghe, student anul trei la Teologia din Sibiu, pen­tru a se prezenta la Parohia Homorog, Protopopiatul Salonta, pentru a da ajutor părintelui paroh, ţinând pre­dici în duminici şi sărbători şi să cânte la strană. Poate să se ducă şi cu sfinţirea caselor însoţit de cântăreţul şi sfătui bisericii. Şi dacă, credincioşii vor fi mulţumiţi pot încheia o convenţie, aceea de a-1 ajuta financiar până va deveni preot pe seama acestei parohii.”
         Tot conţinutul acestei delegaţii era scris cu stiloul pe o coală ministerială şi se încheia cu semnătura Episcopului Valerian. O dată cu această scrisoare îmi mai înmânează un bileţel de mărimea unei cărţi poştale spunându-mi: „Cu delegaţia aceasta te vei prezenta la parohia Homo­rog şi la Protopopiatul Salonta, iar biletul acesta să-1 duci la părintele consilier economic pe care îl vei găsi la etajul I al acestei clădiri”. M-am urcat la biroul părintelui consilier (nu-mi amintesc numele) i-am înmânat biletul şi m-am reîntors. N-am ajuns la capătul scărilor de jos când aud strigându-mi numele. Era părintele consilier economic care citise în lipsa mea biletul şi mă invita să urc din nou la etaj pentru că Preasfinţia Sa îmi oferea un ajutor financiar de 300 lei. Am primit banii cu nespusă bucurie…Din acel moment am avut numai cuvinte de laudă şi de mulţumire pentru gestul părintesc al Episco­pului Valerian. Cu delegaţia respectivă m-am prezentat la Parohia Homorog şi la Protopopiatul Salonta, împli­nind cu toată seriozitatea tot ceea ce-mi scrisese Preasfinţia Sa. N-am putut să mă bucur prea mult timp de această delegaţie, pentru că securistul Varga din Salonta, care avea sub control şi localitatea Homorog, se interesa de la preotul pensionar şi de la credincioşii din parohie, despre „rostul venirii mele în acea localitate, ce predici ţin în biserică şi câţi bani mi-au dat enoriaşii”. în urma acestei anchete am fost invitat la camera cinci, Poliţia Salonta, fiind ameninţat cu închisoarea pentru această activitate ilegală şi potrivnică. Am scăpat cu ajutorul lui Dumnezeu şi a acelei delegaţii care mi-a reţinut-o pentru totdeauna securitatea din Salonta. Urmărit în continuare chiar şi după ce am devenit preot din cauză că eram în relaţii bune cu Episcopul Valerian, Departamentl Culte­lor a judeţului Bihor care era condus de inspectorul ateu Melenco Nicolae nu mi-a dat recunoaştere pentru a putea fi hirotonit timp de 6 luni de la căsătorie. Şi atunci, am primit recunoaşterea pentru că m-am deplasat personal la Departamentul Cultelor din Bucureşti (cu o persoana pe care mi-a trimis-o Dumnezeu în cale), spunându-le celor ce m-au primit în audienţă adevărul cu privire la persoana mea. Supărat de această intervenţie la Bucu­reşti, am fost tot timpul urmărit şi ameninţat până când inspectorul Melenco Nicolae a ajuns la pensie.
         În urma recunoaşterii primite de la Departamentul Cultelor din Bucureşti, am fost invitat printr-o telegramă trimisă de Preasfinţia Sa să mă prezint pentru hirotonia întru diacon pe data de 21 noiembrie 1966 la capela Sfin­tei Epscopii, iar preot pe data de 22 noiembrie acelaşi an la biserica Sfântul Ierarh Nicolae, exact în faţa ace­lui iconostas şi sub aceeaşi sfântă boltă de har unde am fost cunoscut pentru prima dată de Episcopul Valerian Zaharia.
         După 3 ani şi 6 luni de la instalarea mea ca preot în Parohia Homorog, pe data de 25 mai 1969, Preasfinţia Sa Valerian Zaharia ne face prima vizită arhierească. L-am primit cu multă bucurie, în glas de clopote şi cu multe flori ale lunii lui mai aşezate de o parte şi alta a covorului alb, imaculat, ţesut special de femeile din sat, pe care a păşit întâistătătorul Eparhiei de Oradea. După oficierea Sfintei Liturghii, la care au participat mulţi enoriaşi, s-a făcut cuvenita vizită prin parcul paro­hiei, la casa şi cancelaria parohială, precum şi la gră­dina cu legume care era amenajată cu solarii acoperite cu polietilenă pe o suprafaţă de 0,5 ha. Văzând Prea­sfinţia Sa toate acestea, dar mai cu seamă că roşiile din solar erau în pârgă şi unele coapte la acea dată de 25 mai, faţă de toţi credincioşii îşi exprimă entuziasmul spunând: „Ce am văzut astăzi aici nu am văzut la nici o parohie, nici la un CAP, ci numai la Gostatul Oradea. De aceea, văzându-te mare gospodar şi bun administrator te voi trimite protopop la Zalău”. La care i-am răspuns: „Nici nu ştiu unde e Zalăul, nu am fost acolo niciodată. Vă rog lăsaţi-mă încă puţin aici, pentru că soţia mea are post de învăţătoare în localitatea Ianoşda şi face naveta. Sunt prea tânăr pentru o asemenea demnitate”. La toate acestea Preasfinţia Sa îmi răspunde: „Te mai gândeşti şi îmi dai răspunsul!”. Fericit de primire ca şi de tot ce a văzut în acea zi frumoasă de duminică a lunii lui Mai, a consemnat în Sfânta Evanghelie următoarele: „25 Mai 1969. Am săvârşit Sfânta Liturghie în biserica Parohiei Homorog, înconjurat de P. C. Protopop Paul Madincea, Preot loan Popa, secretar eparhial, preot Nemeş, parohul locului, diaconii Traian Codilă şi Valerian Antoce. S-a făcut cuvenita cercetare canonică a bisericii, paro­hiei şi arhivei, f Valerian al Oradiei.
         Pentru toate acestea şi încă altele care nu au putut fi scrise în articolul de faţă, îi trimiteam scrisori şi tele­grame de mulţumire şi felicitare cu prilejul unor eve­nimente din viaţa Bisericii Ortodoxe Române. La toate acestea îmi trimitea răspunsul scris de mână, bogat în conţinut şi cu o înfăţişare de mare şi talentat scriitor, cum de altfel a şi fost. După ce au trecut 6 luni de la vizita pastorală efectuată la Parohia Homorog, am primit vestea că Episcopului Valerian i s-au retras calendarele şi pastoralele tipărite pentru anii 1969-1970, fiind obli­gat să se retragă la pensie. Această veste m-a tulburat şi supărat, încât în aceeaşi zi am luat o maşină de ocazie şi m-am dus la Oradea, respectiv la Sfânta Episcopie. Aici l-am întâlnit pe Episcopul Valerian, care era singur în apartament, adunându-şi puţinele lucruri personale, pe care le aşeza în cutii şi geamantane.
         Impresionat de venirea mea la Episcopie şi de a-mi lua la revedere, m-a îmbrăţişat şi cu lacrimi pe obraz m-a sărutat, m-a binecuvântat şi mi-a pus după gât un lanţ cu crucea de iconom-stavrofor, cu cuvintele: „Noul episcop care va veni după mine să-ţi facă hirotesia.”
         Doresc să menţionez că, în acel moment de grea des­părţire, unii colaboratori şi salariaţii ai episcopiei pri­veau de la etaj şi de la geamuri satisfăcuţi că vlădica
Valerian se duce undeva departe, forţat şi alungat de un regim totalitar şi fară de Dumnezeu. Privirea lor nu se putea îndrepta cu recunoştinţă spre cel ce le-a dat funcţii, grade şi salarii. De aceea, poetul caracterizează o aseme­nea atitudine astfel:
                  “Recunoştinţa este o floare scumpă,
                  Ce tainică în inimi înfloreşte;
                  Dar unii o sădesc doar ca s-o rupă.
                  Se miră apoi că, biata, veştejeşte.”   – Şt. O. Iosif
         Motivul pentru care Episcopul Valerian Zaharia a trebuit să părăsească forţat turma dreptmăritorilor creş-; tini din Eparhia Oradiei, care cuprindea judeţele Bihor, Sălaj, Satu Mare şi Maramureş a fost pentru că nu s-a supus orânduirii comuniste şi unor conducători care lup­tau să distrugă Biserica lui Hristos.
Dupa ani şi ani de zile, l-am mai întâlnit încă o dată pe Episcopul Valerian la Catedrala Patriarhală din Bucu-. reşti, cu prilejul unei vizite pe care am facut-o vrednicu­lui de pomenire Teoctist Patriarhul.
         Era în sobor cu alţi ierarhi ai Sfântului Sinod. L-am aşteptat în faţa sfântului altar şi m-am prezentat ca fiu duhovnicesc al Preasfinţiei Sale. S-a bucurat când a aflat că sunt preot la biserica Oradea-Vii CFR, spunându- mi: „Eu am sfinţit şi am aşezat sfintele moaşte la acea biserică pe data de 14 septembrie 1952. De aceea, fiule, pomeneşte-mă în rugăciunile tale!”
         Pe lângă pomenirea de la proscomidie şi la ectenia celor adormiţi, de când a venit la Oradea distinsul nostru Episcop, Preasfinţitul Părinte Sofronie, la biserica noas­tră i se ridică parastas pe data de 21 ianuarie, când este pomenit Sfântul Valerian, alături de alţi sfinţi trecuţi în calendarul ortodox, precum şi la 6 decembrie a fiecărui an, când serbăm hramul bisericii noastre.
         Intenţia Preasfinţitului nostru Episcop Sofronie este aceea de a-i aduce rămăşiţele pământeşti de la Bucureşti la Oradea, alături de ceilalţi vrednici Episcopi, care îşi dorm somnul de veci în Biserica cu Lună – necropolă episcopală. Prin aceasta vedem recunoştinţă, omenie şi dragoste faţă de înaintaşii noştri episcopi şi preoţi care s-au jertfit în vremuri de tristă amintire pentru ca Bise­rica lui Hristos să-şi poată duce mesajul de pace şi mân­tuire până la sfârşitul veacurilor.
         Pe vrednicul şi de pie amintire Episcop Valerian Zaharia pe care îl comemorăm acum la cei aproape 14 ani de când s-a mutat la Domnul, la vârsta patriarhală de 91 de ani. Dumnezeu să-1 odihnească şi cu Sfinţii să-1 numere, iar pe cei ce l-au judecat nedrept Dumnezeu să-i ierte.
         Cu preţuire şi veşnică recunoştinţă!
Oradea, 21 -22 noiembrie 2009, la aniversarea a 43 de ani de la hirotonia întru diacon şi preot.

 Curmarea firului Vieții 

Prea Sfinţiţi Părinţi Episcopi, Prea Cucernici Părinţi, Iubiţi credincioşi,

         Firul vieţii celui ce s-a zbătut şi a dobândit de-a lungul existenţei sale împliniri şi satisfacţii, dar şi încercări dureroase, iată s-a sfârşit acum şi Prea Sfin­ţitul Valerian Zaharia merge acolo unde Dumnezeu II l-a chemat şi unde ne va chema pe fiecare dintre noi.
         Biserica noastră a avut în persoana şi strădaniile P.S. Valerian Zaharia un luptător neobosit, ca episcop într- o latură a ţării unde, în anul 1950, când a fost ales epi­scop la Oradea, era mare nevoie de prezenţa unui cap luminat şi a unei inimi pline de curaj pentru a înfrunta toate potrivniciile asupra credinţei strămoşeşti şi a valorilor neamului nostru românesc. Fiecare viaţă de om, dar mai ales a celor pe care Dumnezeu îi alege ca sâ-I slujească la Sfântul Altar, este o taină, din clipa naşterii şi până la trecerea pragului spre veşnicie. Nici P.S. Episcop Valerian n-a făcut excepţie şi aş putea spune că taina vieţii lui a fost mai adâncă şi mai plină de roade decât a altora, datorită sincerităţii şi mai ales curajului moştenit de la părinţii săi, împovăraţi cu zece copii, aşa cum se înfăţişau în vremurile acelea famili­ile româneşti.
         Legat întru toate de Sfânta noastră Biserică şi de credinţa neamului, P.S. Valerian a respectat până la jertfa hotărârile Sfântului Sinod, înţelegând să renunţe, atunci când i s-a cerut, la rostul său de conducere a eparhiei şi să se retragă la pensie. Deşi a suferit prin această măsură sacrificându-şi propria sa viaţă, vlă­dica Valerian a liturghisit unde a fost invitat. A fost, aşa cum s-a afirmat aici, unul din cei sacrificaţi pe alta­rul dreptăţii şi pildă de ascultare, acolo unde se simţea mai multă nevoie de slujirea sa.
         L-am cunoscut bine şi am împărţit cu adormitul în Domnul, în deceniile vieţii noastre atât bucuriile cât mai ales necazurile. Ca episcopi, am fost vecini: eu la Arad şi dânsul la Oradea. Iar experienţa sa mi-a fost de mare folos şi aş putea spune că şi suferinţele sale mi-au fost într-un fel pavăză, pentru a nu cădea în cur­sele de care el s-a lovit, presărate atunci la tot pasul. Nu suntem scutiţi de ele nici astăzi, pentru că viaţa unui slujitor al Bisericii, ca şi a unui creştin, este tot­deauna urmărită de diavolul şi de uneltele lui.
         Aşadar, am venit la înmormântarea sa nu numai din responsabilitatea pe care o am în Biserică, ci şi din afecţiune personală, cu atât mai mult cu cât, de când sunt la Bucureşti, l-am cunoscut şi mai bine, în momentele când şi-a deschis inima faţă de mine, pen­tru suferinţele sale ca frate slujitor la acelaşi altar. Mul­ţumită lui Dumnezeu, aici, la biserica Podeanu, unde s-a aflat îmbisericit şi rânduit cu locuinţa, P.S. Episcop Valerian a găsit o înţelegere largă, creştinească, preo­ţească. Ar fi fost o mare mâhnire pentru noi, ca un epi­scop vârstnic, bolnav, cu multă nevoie de afecţiune, să fi rămas singur, aici la Podeanu unde locuia şi se ruga Prea Sfinţia Sa. Venirea părintelui Vasile Ailioaei şi a familiei sale la această biserică a fost un balsam pentru P.S. Valerian, care a devenit un fel de bunic al lor şi al parohiei. îmi spunea mereu cât este de recunoscător părintelui şi doamnei preotese şi cât de mult îl mân­gâie credincioşii la biserica Podeanu. Poate şi de aceea Dumnezeu i-a prelungit anii până la această frumoasă vârstă de mai bine de 90 ani.
         Deşi suferind mereu, cu medicamente în buzunar, de când îl ştiu, uneori le mai şi amesteca, luându-le când nu trebuia, Dumnezeu i-a arătat bunătatea Sa şi iată, 1-a adus până la această frumoasă vârstă, care a prilejuit ziua de astăzi, când îl petrecem către învierea cea de obşte, la trecerea din necaz, din suferinţă, pe care le încercăm cu toţii, la lăcaşurile cereşti, de pace şi de odihnă. Această iubire a lui Dumnezeu o putem înţelege, în chip văzut, prin faptul că a fost rânduit să meargă la lumina învierii într-o sfântă zi de vineri din postul mare şi să aibă parte de Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi astfel să plece pregătit şi sufleteşte, lăsând în urmă chipul şi pilda unei vieţi statornice în credinţă şi de păzire cu străşnicie a adevărurilor Bise­ricii noastre strămoşeşti.
         Rămân de la dânsul scrieri frumoase, numeroase biserici sfinţite în cuprinsul Episcopiei, de la Bihor până la Satu Mare şi Sălaj. II vor pomeni numeroşi preoţi hirotoniţi în timpul păstoririi, între care şi părin­tele Ioan Popa de faţă, fostul său secretar şi mulţi pri­eteni. Deseori P.S. Valerian îşi găsea împlinirea perso­nalităţii sale între preoţi şi credincioşi, mergând foarte des în eparhie, iar de multe ori pornea pe jos, pe stră­zile Oradiei, alături de tineri, de copii, de vârstnici, cu care schimba o vorbă, le adresa un îndemn şi îi zidea sufleteşte cu câte un cuvânt părintesc.
         Iubiţi credincioşi ai parohiei Podeanu, v-aţi bucu­rat totdeauna de slujbe cu arhiereu, căci P.S. Episcop Valerian şi-a avut reşedinţa la această biserică şi a fost legat de ea, stabilindu-şi aici şi mormântul. Puţine biserici din Bucureşti pot să se prezinte cu această pecete, de a oferi locuinţă şi ospitalitate unui arhiereu. Cu toţii aveţi, slujitori şi credincioşi, un mare merit înseninându-i bătrâneţea, care nu este uşoară, cum ştim din experienţă. Pentru această comportare pildu­itoare vă adresez toată preţuirea mea. Grija dumnea­voastră, a părintelui paroh şi a doamnei preotese, au mângâiat inima răposatului în Domnul, a Bisericii şi a ţării noastre.
În aceste clipe, să ne rugăm împreună lui Dumnezeu ca să aşeze sufletul bun şi cald al P.S. Episcop Valerian Zaharia, fratele nostru în Hristos şi în slujire, în ceata drepţilor Săi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Veşnica lui pomenire !
* Cuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist, rostită la slujba de înmormântare a Episcopului Valerian Zaharia, 15 martie 1996 – Biserica Podeanu, Bucureşti, din revista Biserica Ortodoxă Română, anul CX1V, nr. 1-6, ianuarie-iunie 1996, p. 205-207.

Funeraliile Episcopului Valerian Zaharia
         Vineri, 15 martie 1969, împreună cu Dl. Prof. Basarab Dumitrescu, am participat la înhumarea rămăşiţe­lor pământeşti ale celui ce a fost între anii 1951 – 1969 episcopul ortodox al Oradiei, Prea Sfinţitul VALERIAN ZAHARIA, care la venerabila vârstă de 91 de ani şi-a dat obştescul sfârşit în locuinţa din anexa casei parohi­ale a parohiei „Podeanu” din Bucureşti.
         Trupul neînsufleţit al defunctului vlădică a fost depus în biserica „Podeanu”, în curtea căreia Prea Sfinţia Sa şi-a petrecut anii de surghiun, din 1969 până la trecerea sa la cele veşnice. Aici, sub zidurile bisericii a şi fost înmormântat.
L-au condus pe ultimul drum al vieţii vremelnice Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, Î.P.S. Arhi­episcop Vasile Costin al Târgoviştei şi Muscelului, P.S. Vincenţiu Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, P.S. Teodosie Snagoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, preoţi, membri ai familiei, prieteni şi un mare număr de credincioşi.
         La orele 10 s-a săvârşit Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite, iar la orele 13a început slujba proho­dului, săvârşită de un sobor din care au făcut parte Î.P.S. Arhiepiscop Vasile, P.S. Episcopi Vincenţiu Ploieştea­nul şi Teodosie Snagoveanul, I.P.Cuv. Arhim. Zareh Baronian, vicarul Episcopiei armene din Bucureşti, P.C. Pr. Vasile Ailioaiei, parohul bisericii „Podeanu”, P.C. Pr. Boris Cicală din Bucureşti, P.C. Pr. Ioan Popa din Oradea, fost secretar eparhial în timpul păstoririi P.S. Valerian şi alţi preoţi.
         După otpust, părintele Ailioaiei, în cuvinte alese, a prezentat biografia Prea Sfinţitului Episcop Valerian, subliniind zbuciumul vieţii sale, de la leagăn până la mormânt.
         A vorbit apoi Dl. Basarab Dumitrescu, care vreme de trei legislaturi a fost deputat al Adunării Eparhiale Oradea şi al Adunării Naţionale Bisericeşti, zăbovind asupra activităţii P.S. Episcop Valerian în cei 18 ani în care a condus destinele Eparhiei Oradiei şi marcând grelele frământări ale acelei epoci, precum şi tumultul sufletesc al P.S. Sale, care s-a lăsat cu scoaterea sa din scaun, fiind pus la izolare.
         În încheiere, PF. Patriarh Teoctist, în cuvinte vibrante şi pline de simţire, a apreciat personalitatea P.S. Valerian, zăbovind asupra faptului că deşi surghiunit şi izolat în cei 26 de ani de la scoaterea sa din scaunul episcopal, tot timpul, cu multă demnitate, s-a încadrat în rânduiala ascultării bisericeşti şi călugăreşti. De ase­menea, P.F. Sa a punctat roadele slujirii şi destoiniciei sale ca Intâistătător al Episcopiei Oradiei, când prin vâl- torile vremii a cârmuit cu multă pricepere şi sacrificiu această grea eparhie, cu multele furtuni şi apăsătoarea atmosferă impusă de regimul din aceea perioadă. Nu a trecut cu vederea P.F. Sa nici anumite aspecte ale păti­mirii defunctului ierarh în aceşti ani, pătimiri pe care la vremea respectivă le-a cunoscut atât de bine, ca Epi­scop-vicar patriarhal şi, apoi, ca Episcop al Aradului şi care i-au fost nu numai jaloane de orientare, ci i-au fost scut şi pavăză, spre a nu cădea personal în acele curse şi vâltori.
         P.F. Părinte Patriarh Teoctist a mulţumit şi a adresat aprecieri celor care nu l-au dat uitării şi pe vlădica Vale­rian, cu precădere D-lui Dumitrescu şi părintelui Ioan Popa de la Oradea, care totdeauna i-au împărtăşit zbu­ciumul şi frământările, sprijinindu-1 pe măsura posibili­tăţilor, fiindu-i apropiaţi până la trecerea sa din această viaţă.
         Ca participant la această solemnă ceremonie, mărtu­risesc sincer că până acum nu mi-a fost dat să văd şi să asist la un moment de o asemenea trăire şi intensitate spirituală.
         Dacă Bunul Dumnezeu i-a rânduit Prea Sfinţitului Episcop Valerian atâta zbucium din fragedă pruncie şi până la adâncile bătrâneţe, socotesc că acesta a fost momentul când 1-a împodobit cu acea cunună a martira­jului creştinesc şi românesc.
„Sit tibi terra levis”
“Articol apărut în revista Buna Vestire, nr. 4, aprilie, Beiuş, 1996,p. 18.

Cuvântare la  înmormântarea Episcopului Valerian Zaharia Prof. Basarab DUMITRESCU
         Înalt şi demn cler al Ortodoxiei române, îndurerată asistenţă, Dragi creştini ortodocşi,
Vin din Crişana zbuciumată de istorie, împreună cu Părintele loan Popa, din Oradea, unde Preasfinţia Sa Valerian Zaharia a păstorit optsprezece ani, în cea mai grea şi mai tumultoasă Eparhie. Optsprezece ani de sen­tinelă dârză la graniţa de vest a neamului românesc. Opt­sprezece ani de confruntare pentru dreptatea românilor ortodocşi.
Venim să aducem un pios omagiu aceluia care, aşa cum a putut, a pus sămânţa unei Românii în ţara lui Menumorut. în numele Crişanei ne închinăm în faţa celui care a fost Episcop de Oradea, Valerian Zaharia.
         Vă vorbeşte unul care, din anul 1951 şi până în 1963, am fost membru în Adunarea Naţională Bisericească şi membru în Colegiul Electoral pentru alegerea Episco- pilor, Arhiepiscopilor şi Mitropoliţilor Bisericii Orto­doxe Române, reprezentând regiunea Crişana. Au fost ani grei, ani de frământări, ani de suspiciuni, ani când fiecare căuta să-şi menţină scaunul. Numai cine a fost atunci în rândurile Adunării Generale Bisericeşti îşi poate da seama de viaţa zbuciumată şi grea, mai ales pe meleaguri bihorene.
         Am avut fericita ocazie, Preasfinţite Părinte Vale­rian, să vă ţin discursul de bun venit la Oradea, în acea toamnă a anului 1951, când aţi fost întronizat. De atunci ne-am legat unul de altul. Poate ne-a unit şi laşul, de unde amintirile veneau des, poate şi caldele sentimente pentru această ţară, pentru această naţie.
         Am fost împreună optsprezece ani şi la bine şi la rău, în urbea de pe malul Crişului Repede. Ne-am înfrăţit cu caldul sentiment al credinţei ortodoxe şi al neamului românesc, acolo unde era mai necesar ca oriunde. în cei optsprezece ani, cât aţi păstorit în Eparhia Oradiei, aţi aruncat sămânţa prieteniei cu toate credinţele şi etniile şi aţi devenit un făuritor al marilor iubiri.
         În anul 1968 – prin meschine culise – prin intrigi şi bârfe, prin calomnii şi minciuni, acel Bodnăraş, care răs­pundea de culte, v-a promis, că dacă acceptaţi să ieşiţi la pensie, după un an veţi veni iar ca episcop la Oradea. Ce joc murdar! Ce minciună!
Timpul va rezolva şi această enigmă şi va arăta ade­vărul adevărat.
         Vom lupta, Preasfinţite Valerian, să vă aducem la Oradea, în Biserica cu Lună, căci acolo vă este locul de veci. Acolo unde optsprezece ani aţi păstorit şi v-aţi ară­tat meritele şi faptele bune ce le-aţi făcut. Fiţi sigur, Preasfinţite Valerian, că ştim să luptăm şi să apărăm dreptatea şi adevărul, încât să intraţi în drep­turile şi meritele ce le-aţi avut ca episcop, apărând şi vrând binele şi numai binele Bisericii Ortodoxe Române din Crişana.
Ar trebui să vă fac o scurtă biografie, Preasfinţite Valerian, căci m-am învrednicit a vă cunoaşte viaţa foarte bine. Oare are vreun rost? Din nefericire, biogra­fia din ultimii 26 de ani vă este plină de suferinţi, neca­zuri, griji, lipsuri şi chiar intrigi. De ce acum, când ne despărţim, să pomenim despre aceşti ultimi 26 de ani atât de grei şi plini de poveri.
         Viitorul va arăta viaţa Preasfinţiei Voastre, aşa cum a fost ea, cu ape line dar şi tumultoase, cu luptă, curaj şi dreptate, dar şi cu umilinţă, răbdare şi mai ales cu sufe­rinţă.
Fiţi sigur, Preasfinţite Valerian, că nu vă vom uita niciodată. Vă duceţi acolo sus la o vârstă patriarhală. Aşa a vrut Dumnezeu. Să vă fie ţărâna uşoară! Şi odihneşte- te în pace, suflet zbuciumat şi mare Ortodox al Crişanei.
Bucureşti, 15 martie 1996

 Episcopul  Martir Dr. NICOLAE POPOVICI (1936-1950)
o jertfă vie pe altarul Bisericii şi al neamului 

Pr. Dr. Ioan Codorean

„A te jertfi înseamnă a renunţa la tine însuţi şi a te da întreg altora, înseamă a avea o inimă atât de largă, încât ea să-i poată cuprinde pe toţi deopotrivă, înseamnă a purta în piept o inimă atât de simţitoare, încât în ea să se concentreze ca într-un focar toate durerile fiilor duhovniceşti, înseamnă a ferici pe aproapele prin fapte  ”( Ep. Nicolae Popovici)

          Despre episcopul Nicolae Popovici s-a vorbit multă vreme în tăcere, deoarece înainte de 1989 era un gest temerar asumarea publică a memoriei sale. Abolirea regimului de tristă amintire a făcut să iasă la iveală mărturii inedite despre ampla personalitate a episcopului martir, imortalizate de documentele vremii, precum şi de cei care l-au cunoscut mai îndeaproape[1]. El a rămas în memoria Bisericii şi a neamului său ca unul ce a luptat cu preţul vieţii împotriva campaniei de ateizare a spaţiului şi etosului românesc, susţinute de regimul  comunist. Dealtfel, el nu a conceput niciodată fiinţa neamului românesc ruptă de credinţa strămoşească[2]. Avea să spună adeseori: „suntem un popor adânc creştin. Credinţa ne-a fost cheia de boltă a rezistenţelor seculare în trecut. Ea ne va păzi şi apăra şi în viitor”[3]. Erou şi martir al credinţei, al Bisericii şi al Neamului, „ierarh cu rară pregătire cărturărească şi monahicească – cum avea să-l caracterizeze părintele profesor Liviu Stan – înzestrat şi cu o energie greu de egalat… o podoabă a Ortodoxiei noastre şi un exemplar de elită al neamului românesc… neobosit, modest, aspru cu sine şi blând cu alţii; a lucrat în tăcere, dar temeinic şi cu râvnă sfântă de apostol”[4].

          Nicolae Popovici s-a născut în 29 ianuarie 1903 la Biertan (Jud. Târnava Mare), un sat plin de istorie şi vestigii creştine, primind la botez numele Nicolae. Se pare că printre înaintaşii săi s-au numărat şi preoţi, fapt dedus din numele de familie „sârbizat[5]. O „conscripţie” a clerului ortodox din 1805, care consemna în Biertan pe preotul Vasile Popovici, hirotonit de episcopul sârb Gherasim Adamovici. Şcoala primară a urmat-o la şcoala săsească din satul natal, învăţând limbile maghiară şi germană. A urmat apoi gimnaziul maghiar din Dumbrăveni, Şcoala Normală „Andrei Şaguna” din Sibiu, unde şi-a luat diploma de învăţător şi Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov. După bacalaureat şi-a îndreptat paşii spre Academia Teologică Andreiană din Sibiu (1923-1927), unde se va remarca prin ample calităţi intelectuale şi morale atât în rândul studenţilor, cât mai ales în rândul  profesorilor cu renume în mediile academice: Nicolae Colan, viitor episcop şi mitropolit, Nicolae Terchilă, Ilie Beleuţă, Grigorie Cristescu. Mărturie în acest sens stau articolele şi studiile pe care le-a publicat ca şi student în revistele de specialitate ale timpului, care au culminat cu eminenta şi elaborata lucrare de licenţă: „Începuturile nestorianismului. Cu specială considerare asupra anatematismelor Sfântului Chiril al Ierusalimului”, apreciată cu calificativul maxim, lucrare susţinută la Facultatea de Teologie Ortodoxă din  Cernăuţi, sub îndrumarea profesorului Vasile Loichiţă.  Graţie Mitropolitul Nicolae Bălan, părinte duhovnicesc şi totodată cărturar şi teolog de seamă, Nicolae Popovici îşi complectează studiile teologice la vestita Academie Teologică de la Cernăuţi, unde va obţine titlul de doctor în teologie cu lucrarea „Epicleza euharistică”, una dintre cele mai avizate fundamentări dogmatice cu privire la această temă. Dealtfel, mitropolitul Bălan avea să devină mentorul şi susţinătorul său pe tot parcursul formării sale, lucru pe care avea să-l recunoască cu ocazia hirotoniei întru arhiereu: „M-a luat din tinereţe în grija sa părintească şi a fost darnic cu mine în toate, mai mult decât părinţii mei după trup”.  Apreciindu-i calităţile intelectuale şi duhovniceşti mitropolitul Nicolae Bălan l-a hirotonit diacon necăsătorit (1 sept. 1929) şi l-a trimis la studii de specializare în teologie dogmatică şi filozofie, în Grecia (1927-1928), unde a audiat cursurile renumiţilor teologi Hristu Andruţos şi Panaghiotis Bratsiotis, iar apoi în Germania, la Facultăţile de Teologie şi Filozofie din München (1928-1930), Tübingen, Leipzig şi Breslau (1930-1932).

          Cu o pregătire de excepţie, începând cu anul universitar 1932-1933 şi până când va fi ales episcop – 1936, a funcţionat ca profesor de teologie fundamentală şi dogmatică la Facultatea de Teologie Andreiană din Sibiu, unde a mai predat Omiletica (1932-1936) şi Limba greacă (1934-1936). Aici avea să devină coleg cu unii dintre cei pe care odinioară îi avusese profesori: Nicolae Colan, Iosif Hradil, Ilie Beleuţă, precum şi cu mai tinerii profesori Dumitru Stăniloae şi Nicolae Neaga cu care fusese coleg de studii la Atena. Ca şi profesor la Sibiu a desfăşurat o amplă activitate teologică şi pastoral-misionară al cărei dinamism se va face resimţit în cuprinsul Arhiepiscopiei Sibiului. Săptămânal rostea între 3 şi 5 predici, susţinea conferinţe regulate în cadrul  Astrei, publica frecvent articole şi studii în paginile periodicelor de la Sibiu: Revista Teologică, Telegraful Român a fost preşedinte de onoare al „Societăţii de lectură a studenţilor”, a înfiinţat în cadrul mişcării religioase Oastea Domnului, fondul „Mila creştină”, pentru ajutorarea permanentă a celor nevoiaşi etc..

          În anul 1934 a fost hirotonit preot de către mitropolitul Nicolae Bălan, treaptă ierarhică ce avea să contureze curând misiunea episcopală. Contextul alegerii sale ca episcop la Oradea se datorează faptului că episcopul Aradului Grigorie Comşa (1889-1935) a trecut pe neaşteptate la cele veşnice. În această situaţie, la 10 decembrie 1935 era ales episcop al Aradului Andrei Magieru (1891-1960), fost arhiereu vicar la Oradea, care era originar din părţile Aradului. Pe 21 ianuarie 1936 episcopul Roman Ciorogariu era chemat la Domnul, cu câteva zile înainte de întronizarea lui Andrei Magieru la Arad. Astfel, deoarece alegerea lui Andrei Magieru la Oradea era deja exclusă, atenţia tuturor s-a îndreptat spre tânărul profesor de teologie Nicolae Popovici. Aşa se face că la 28 aprilie 1936, Colegiul Electoral Bisericesc întrunit la Bucureşti l-a ales episcop al Oradiei, cu 106 voturi din 138 exprimate. În cuvântarea pe care a rostit-o la Patriarhie, noul ales spunea cu multă elocinţă: „Cu adâncă smerenie mă plec în faţa hotărârii providenţei divine, care prin graiul măritului congres mă cheamă astăzi la cârma vieţii duhovniceşti a dreptcredincioşilor noştri din eparhia Orăzii, de la graniţa de vest a scumpei noastre patrii. Prin această hotărâre sunt pus în faţa unei răspunderi morale, decât care alta mai mare nu poate exista în această viaţă, căci nimic nu poate egala în valoare şi importanţă lucrarea pe care trebuie să o împlinească cu frică şi cu cutremur acela pe care Dumnezeu îl alege să poarte în Hristos cele mântuitoare, în mijlocul unei lumi necăjite şi bântuite de mari crize, cum este cea de astăzi…”. Se împlinea dorinţa fostului episcop, Roman Ciorogariu care îi ceruse în repetate rânduri mitropolitului Nicolae Bălan să accepte numirea profesorului Nicolae Popovici arhiereu-vicar la Oradea, cum reiese dintr-o emoţionantă scrisoare ce poartă semnătura episcopului orădean, cu data de 18 decembrie 1935: „Te rog a aduce jertfa de a te învoi să vină la Oradea şi a-l convinge că aici este locul lui, lângă mine, cât trăiesc şi apoi după ce nu voi mai fi. Datorez această îngrijire de eparhia mea, cu venerabil trecut şi de înaltă nădejde pentru viitor. Dă-i binecuvântare şi trimite-l de sărbători la noi, ca să vadă cu ochii că aici este locul lui”[6]. Despărţindu-se de profesorii de la Sibiu cu regrete, dar cu conştiinţa că Dumnezeu l-a chemat la o misiune mai înaltă avea să spună: „Am venit cu plăcere la Sibiu, plec cu bucurie la Oradea”[7].

          A fost tuns în monahism la Mânăstirea Cozia, hirotesit arhimandrit şi la 1 iunie 1936 a fost hirotonit arhiereu în Catedrala mitropolitană din Sibiu de către un sobor de arhierei: Mitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu, viitorul patriarh, Nicolae Bălan al Ardealului, Vartolomeu Stănescu, episcopul Râmnicului, Ghenadie Niculescu al Buzăului, Andrei Magieru al Aradului, Ioan Stroia episcop al Armatei, Vasile Stan, arhiereu vicar la Sibiu şi Nicolae Colan al Clujului (hirotonit arhiereu în ziua precedentă), în prezenţa unui număr mare de preoţi şi de credincioşi prezenţi la eveniment. Cu acest prilej a rostit cea dintâi cuvântare ca arhiereu, în care a subliniat vocaţia sublimă a unui episcop, fiind conştient de dificultăţile pastorale ce urma să le întâmpine la graniţa de nord-vest a ţării: „Greu este sufletului meu să exprime credincios şi deplin, în această clipă atât de sărbătorească pentru mine, sentimentele pe care le încearcă şi zbuciumările lăuntrice prin care trece – zbuciumări care îşi au izvorul în actul sfinţirii mele întru arhiereu, ce s-a săvârşit astăzi în această sfântă catedrală, în care de treizeci de ani se slujeşte neîncetat spre mărirea lui Dumnezeu. Arhieria este cel mai mare şi mai înfricoşat dar, pe care-l poate primi un om pe pământ. De acest dar sunt legate răspunderi mari atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înauntea oamenilor. Şi mă cutremur când mă gândesc deoparte la aceste răspunderi şi la vârsta mea tânără şi lipsită încă de toată experienţa necesară, iar pe de altă parte la împrejurările extrem de grele în care îmi va fi dat să păstoresc la graniţa de vest a ţării”[8]. A doua zi a fost „investit” la palatul regal din Bucureşti unde, conform tradiţiei moştenite din lumea Bizanţului, regele i-a înmânat cârja arhierească. În acele clipe de emoţie sfântă Preasfinţitul Nicolae Popovici avea să rostească cuvinte memorabile: „Cu sufletul profund mişcat şi stăpânit de sentimentul unei adevărate veneraţiuni religioase primesc această cârjă binecuvântată şi sfinţită prin sângele nevinovat al venerabilului meu antecesor şi făgăduiesc sărbătoreşte că o voi purta spre vremelnicia şi veşnica mântuire a păstoriţilor mei, spre mărirea neamului meu”[9].

          Ceremonia de întronizare a avut loc la 28 iunie 1936, în Catedrala cu Lună din Oradea, la care a luat parte şi IPS Nicolae Bălan, înconjurat de un sobor de preoţi şi de o mulţime mare de credincioşi. Din grandioasa cuvântare rostită atunci spicuim câteva crâmpeie: „Iubirea care arde în sufletul meu, îmi va ajuta să-mi pun sufletul şi să mă jertfesc pentru turma cea încredinţată mie. Am spus şi ieri la frumoasele întâmpinări ce mi s-au făcut de poporul dreptcredincios că, singurul meu gând este acela de a mă jertfi cu toate puterile trupeşti şi sufleteşti pentru binele lui. A te jertfi înseamnă a renunţa la tine însuţi şi a te da întreg altora, înseamnă a avea o inimă  atât de largă, încât ea să-i poată cuprinde pe toţi deopotrivă, înseamnă a purta în piept o inimă atât de simţitoare încât ea să se concentreze ca într-un focar toate durerile fiilor duhovniceşti, înseamnă a ferici pe aproapele prin fapte. Pilda cea ma strălucită de jertfă ne-a dat-o Mântuitorul Hristos a cărui viaţă – începând de la peştera din Vitleem şi până la Crucea de pe Golgota – nu a fost altceva decât, o necurmată renunţare la Sine Însuşi şi o nemaipomenită şi în istoria lumii necunoscută risipă de binefaceri pentru omenirea întreagă.

          În eparhia ce mi s-a încredinţat spre păstorire sunt atâtea de făcut încât, chiar dacă mi-aş jertfi toate puterile sufleteşti şi trupeşti, tot nu aş putea face atâtea câte trebuiesc făcute. Dar înaintea lui Dumnezeu preţuieşte  mult şi gândul omului. Iar gândul meu este – o spun răspicat aici în faţa sfântului altar – gândul de jertfă”[10]. Întradevăr, aceste cuvinte nu au fost simple artificii retorice, ci ele aveau să fie mai târziu grăitoare prin fapte.

          În calitate de episcop al Oradiei a slujit cu devotament şi s-a identificat în chip magistral cu destinele Bisericii şi cu interesele şi frământările păstoriţilor săi. Deşi a slujit în vremuri de răscruce pentru Biserică şi neamul românesc, el a ştiut să găsească resursele pastoral-duhovniceşti pentru întărirea conştiinţei credincioşilor în faţa tendinţelor străine de falsificare a identităţii de credinţă şi neam. Dinamismul său creator, calităţile sufleteşti şi spiritul său intransigent în faţa compromisului de orice fel au făcut din el, din prima clipă ierarhul potrivit pentru Eparhia de la graniţa de vest a ţării. A fost un  orator de excepţie şi un foarte bun organizator şi supraveghetor al vieţii şi activităţii bisericeşti a preoţimii. S-a aflat mereu în mijlocul problemelor şi transformărilor politice şi sociale cu care se confrunta atunci preoţimea şi credincioşii din această parte a ţării. A desfăşurat o activitate pastorală prodigioasă concretizată în vizite canonice şi slujbe în parohii în duminici şi sărbători sau cu diferite ocazii, rostind o serie de predici şi cuvântări, care împreună cu Pastoralele de Paşti şi de Crăciun vor fi publicate mai târziu în volumul „Lespezi de Altar”, apărut în anul 1942 la Beiuş.

          O atenţie specială a acordat predării religiei în şcoli şi îndrumării religioase şi morale a tinerior. În circulara adresată tuturor oficiilor parohiale şi protopopeşti, cateheţilor şi profesorilor de religie din eparhie din luna septembrie 1936, Episcopul  Nicolae subliniază importanţa Bisericii şi a şcolii şi rolul celor doi apostoli ai neamului – preotul şi învăţătorul care au misiunea de a catehiza şi învăţa tinerii contribuind la ,,opera de educaţie religioasă-morală-creştină şi naţională a generaţiei tinere care este pivotul tuturor năzuinţelor noastre româneşti” [11].

          După anul 1940 şi în special, începând cu 1948, schimbările politico-sociale vor afecta profund şi sistemul educaţional. Educaţia moral-religioasă a tinerilor nu mai constituia o prioritate pentru noua guvernare a ţării, care promova o ideologie străină de valorile credinţei. În faţa unei astfel de tendinţe ce îşi făcea simţită tot mai mult prezenţa, episcopul Nicolae nu a rămas indiferent. Accentele sale aveau în vedere contracararea „educaţiei păgâne impusă de regimul de democraţie populară” instaurat după 1948. Dealtfel, dorinţa de a reda configuraţia spirituală a şcolii româneşti pe care a avut-o în perioada interbelică va constitui una dintre acuzele capitale pe care i le va aduce regimul comunist[12]. Astfel, în predica de Anul Nou – 1950, îndemna cu fervenţă la  respingerea educaţiei ateiste, în favoarea uneia în spiritul Evangheliei: „Părinţi, să aveţi grijă de copiii voştri, creşteţi-i în spiritul Evangheliei, pentru că aveţi răspundere în faţa lui Dumnezeu, nu-i lăsaţi în cinematografe şi pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forţa şi unde primeşte o educaţie antireligioasă. Aduceţi-i în Biserică, că aici primesc educaţia care-i place lui Hristos. Păstraţi sufletele lor de ideile străine de neamul nostru. În pragul Anului Nou, Biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul şi îndeosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care este răspunzător pentru educarea tineretului nostru. Curaj, învăţători, să nu uitaţi că veţi răspunde şi voi pentru tineretul nostru care a păşit pe calea rătăcirii”[13].

          Pentru că la Oradea funcţiona Academia Teologică înfiinţată de vrednicul său înaintaş, episcopul Roman Ciorogariu, instituţie teologică de prestigiu, în care activau profesori de înaltă ţinută academică precum: Ştefan Munteanu, Ioan Petreuţă, Dumitru Belu, Isidor Todoran, Eugen Speranţia, Sofron Vlad, Teodor Savu etc., PS Nicolae s-a îngrijit pentru ca procesul de învăţământ să se desfăşoare în condiţii optime, acordând o atenţie deosebită profesorilor şi studenţilor.  Preocupările teologice şi culturale au constituit o parte importantă a personalităţii ierarhului orădean, preocupări care l-au propulsat în rândul celor mai erudiţi ierarhi ai acelei perioade. Astfel, între 21-29 august 1938, a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la Congresul internaţional al „Alianţei pentru înfrăţirea popoarelor prin Biserică”, desfăşurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia). Înfiinţată în anul 1913, acestă Alianţă, a izbutit să se impună tot mai mult opiniei publice mondiale şi să polarizeze în jurul ei numeroase personalităţi ecleziastice şi laice de pretutindeni.

          Episcopul Nicolae Popovici s-a remarcat şi pe tărâm administrativ- gospodăresc. La Oradea a condus în mod direct campania edificării bisericilor noi de piatră, în locul celor de lemn distruse. În decurs de 5 ani s-au zidit şi s-au sfinţit 20 de biserici.  Nicolae Popovici a preluat o dată cu cârja episcopală şi sarcina de a edifica o nouă catedrală, ce avea să poarte numele de „biserica cu soare”, aşa cum reiese din cuvântarea ţinută la prima Adunare Eparhială pe care a prezidat-o la 30 mai 1937. Edificiul urma să fie amplasat în Parcul Traian. Din nefericire, contextul istoric datorat Dictatului de la Viena (1940) a ruinat planurile pentru ducerea la îndeplinire a acestui măreţ ideal. În acest sens a achiziţionat apoi mai multe imobile cum ar fi: clădirea cunoscută sub numele de Casa Naţională, clădirea Marmarosch Blank, Cazarma Crişurilor, casa din strada Roman Ciorogariu nr. 8, a organizat căminului preoţesc de la Oradea, a construit clădirea internatului de fete de la Beiuş, a înfiinţat Şcoala Normală Ortodoxă din Beiuş, cu titlul de clădire proprietate a bisericii şi a cumpărat 75 de jugăre de pământ în Salonta etc. A întreprins toate aceste acţiuni convins de faptul că Biserica nu poate face abstracţie de realităţile materiale ale vieţii pentru a-şi duce la îndeplinire misiunea ei istorică.

          Între 1 aprilie 1940 – 25 martie 1941, până la instalarea titularului, Episcop Dr. Vasile Lăzărescu, a fost locţiitor de episcop al reînfiinţatei episcopii a Timişoarei, pe care a organizat-o şi înzestrat-o, din fonduri personale, cumpărând o clădire în centru oraşului ( B-dul C. Loga nr. 5-7), pentru a servi ca reşedinţă episcopală. În cuvântarea rostită la prima Adunare eparhială, în calitate de locotenent al Eparhiei nou înfiinţate, spunea cu multă elocinţă: „noi suntem chemaţi cei dintâi să zidim. Aceasta este o mare cinste, dar în acelaşi timp şi o mare răspundere care ne revine şi ne apasă”.

          Contextul nefast creat de Dictatul de la Viena (30 aug. 1944) va constitui cel dintâi moment de cumpănă în viaţa marelui ierarh, nevoit să ia calea exilului. Schimbându-se configuraţia graniţelor statale, Oradea intrând în zona de influenţă hortystă, deşi s-a hotărât să rămână în aceste condiţii alături  de păstoriţii săi, PS. Nicolae a fost forţat de autorităţi să plece la Beiuş, dincolo de graniţa trasată de „marile puteri”. Astfel, la 4 octombrie 1940, PS  Nicolae va fi arestat şi expulzat la Beiuş, împreună cu Consistoriul eparhial şi cu un grup de intelectuali ai urbei – 283 la număr. Perfidia acestor măsuri este evidentă, deznaţionalizarea şi catolicizarea românilor era mult mai simplă dacă ierarhul şi capetele luminate ale poporului erau îndepărtate. Foarte mulţi preoţi au fost nevoiţi să-şi părăsească parohiile datorită tăvălugului hortyst. Momentul expulzării umilitoare a Preasfinţitului Nicolae într-un vagon de marfă a rămas ca una dintre imaginile cele mai terifiante şi mai dureroase din istoria Bisericii Ortodoxe Române. Cu toate acestea, nu şi-a pierdut cumpătul şi simţul realităţii istorice. Dârzenia şi caracterul tenace l-au făcut să renască din propria cenuşă, nelăsând ca vremurile să pună stăpânire pe sine. A continuat activitatea pastorală şi a reorganizat Eparhia, care acum îşi avea reşedinţa la Beiuş, a făcut o serie de vizite canonice îmbărbătând preoţii şi credincioşii în acele momente de grea încercare, a hirotonit preoţi, a sfinţit biserici şi nu a încetat nici o clipă să propovăduiască credinţa de Biserică şi neam. În perioada cât s-a aflat la Beiuş 1941-1945, a organizat şi sprijinit arealul bisericesc, cultural şi social al oraşului. În anul 1940 a reuşit să treacă Şcoala normală de fete din Beiuş sub oblăduirea Episcopiei, ca şcoală confesională, iar în 1943 a pus fundaţia unui orfelinat pentru copiii orfani de război.

          În condiţiile grele create de starea generală de război, în septembrie 1941 Nicolae Popovici a participat împreună cu alţi ierarhi din Ardeal şi Banat: Andrei Magieru, episcop al Aradului, Vasile Lăzărescu, episcop al Timişoarei, Veniamin Nistor, episcop al Caransebeşului, Nicolae Colan, episcop al Clujului, în frunte cu Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, la cunoscuta misiune bisericească din Basarabia şi Transnistria, timp de cinci săptămâni, săvârşind slujbe religioase şi acţiuni caritative pentru românii eliberaţi de sub ocupaţia sovietică.  În 1942 a organizat el însuşi cu câţiva preoţi o misiune în Transnistria şi Ucraina, iar în primăvara anului 1945 o a treia misiune, pe front, în Cehoslovacia, în vederea încurajării soldaţilor români.

          În martie 1945, sfârşindu-se marea conflagaraţie mondială, Episcopul Nicolae Popovici revine la Oradea unde îşi va relua activitatea, încercând să vindece aici memoria ororilor războiului. Însă, speranţa că lucrurile vor putea să îşi reia cursul firesc va fi curând spulberată de presiunile regimului sovietic care îşi făcea tot mai simţită prezenţa în cadrul regimului politic de „democraţiei populară” de la noi. Măsurile opresive şi de cenzură adoptate de noul regim de guvernare de după 1947 vor crea răni adânci în sufletul Bisericii. Măsurile de desfiinţare ale unor eparhii şi contopirea lor cu altele, pensionările sau retragerile forţate ale unor ierarhi,  arestările unor persoane considerate „indezirabile” de regim, între care şi preoţi, desfiinţarea mai multor şcoli teologice, eliminarea învăţământului religios din şcolile de stat etc., au constituit parte majoră a planului de ideologizare ateistă a spaţiului românesc. În acest context, PS Nicolae nu a adoptat o atitudine pasivistă, ci dimpotrivă a reacţionat vehement. Prin proteste oficiale, prin memorii şi cuvântări fulminante a înfierat tendinţele laicizante şi ateizante ale guvernării pro-sovietice.

          Astfel, în anul 1949, în Aula Institutului Teologic din Sibiu, la o întrunire a ierarhilor ortodocşi din Ardeal, în prezenţa ministrului cultelor Stanciu Stoian, episcopul Nicolae a cerut dreptul de a se face catehizarea tineretului în şcolile primare şi licee. Deşi auditoriul a izbucnit în aplauze pline de emoţie, o astfel de iniţiativă temerară a avut un ecou în cadrul sistemului ideologic ateist deloc favorabil Preasfinţiei Sale. În acelaşi ani, într-o predică rostită la Catedrala cu Lună din Oradea a făcut o amplă prezentare a personalităţii lui Şaguna, aducând un aspru rechizitoriu la adresa celor ce au încercat să-i împieteze memoria.

          În predica de Anul Nou 1950, face o critică severă la adresa regimului condamnând abuzurile autorităţilor de atunci, arestări,deportări, execuţii etc.: „O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului şi al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane…, ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieţi omeneşti…. Nu avem lipsă de ştiinţă, de cultură, dar avem lipsă de mântuire, de Hristos, de libertate trupească şi sufletească. Nu plângem după aceşti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, şi îndeosebi anul 1950, anul sfânt, vor aduce după Sfânta Scriptură slobozenie, iertare şi mângâiere oamenilor care şi-au pierdut moşiile, casele, libertatea. Noi am dat şi vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da braţele de muncă şi sudoarea noastră, şi ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinţa şi inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu”[14]. Această luptă deschisă cu Statul comunist îl va face să devină incomod pentru regim şi va conduce la iminenta destituire ce urma să i se aplice. Din motivele enunţate şi altele asemenea acestora[15], episcopul Nicolae Popovici a fost pensionat din oficiu la 5 octombrie 1950, la vârsta de 47 de ani şi i s-a  fixat domiciliul forţat la mănăstirea Cheia (Prahova). Pe 29 octombrie 1950, episcopul Nicolae Popovici părăsea  Oradea, acolo unde păstorise 13 ani, şi se instala la Cheia, în chilia părintelui Grigorie Băbuş. Deşi a cerut un alt loc de retragere, Mânăstirea Vladimireşti, unde era duhovnic părintele Ioan Iovan cu care avea legături strânse, PS Nicolae îl hirotonise preot şi l-a tuns în monahism, nu i s-a aprobat. Nu s-a ţinut cont nici de dorinţa Preasfinţitului de a se stabili la Făgăraş, la Mânăstirea Sâmbăta de Sus, deoarece era un mare admirator al părintelui Arsenie Boca. Aşezarea la Cheia a însemnat începutul unui cumplit chin sufletesc care va conduce iremediabil în cel din urmă şi la deteriorarea sănătăţii fizice.

          Epicopul Nicolae Popovici a trecut la cele veşnice la 20 octombrie 1960, în casa părintească din Biertan unde se afla pentru o scurtă vizită, fiind înmormântat în satul natal. Slujba de înmormântare s-a săvârşit în mare „tăcere”, întrucât regimul voia să rămână totul un fapt „natural” şi comun. Prohodirea a fost săvârşită de arhiereul Emilian Antal, retras pe atunci la mânăstirea Topliţa, fiind de faţă şi mitropolitul Nicolae Colan, iar din partea Institutului Teologic din Sibiu a participat părintele profesor Nicolae Neaga care a rostit o cuvântare. În anul 1990, la 30 de ani de la trecerea la Domnul a PS Nicolae, părintele Neaga rememorând acele momente spunea: „Atunci porunca de sus era nici o vorbă despre episcopul Popovici, ci numai despre profesorul Popovici, dar şi spusele să fie cât mai rezumative…, dacă în 1960 am spus ce mi s-a poruncit să spun, acum, în 1990, la 30 de ani de la plecarea dintre noi, voi spune ceea ce se cade să spun despre un profesor ilustru şi un episcop după inima  lui Hristos”[16].

          Episcopul Oradiei de pie memorie, Dr. Vasile Coman a încercat să aducă osemintele episcopului Nicolae Popovici la Oradea dar, nu a reuşit. Acest lucru se va întâmpla abia la 23 august 1992, după trecerea sa la cele veşnice, în timpul păstoririi Preasfinţitului Ioan Mihălţan. La această dată osemintele ierarhului Nicolae au fost aduse de la Biertan şi aşezate în gropniţa episcopală de la Biserica cu Lună acolo unde se află şi rămăşiţele pământeşti ale episcopilor de la Oradea: Dr. Roman Ciorogariu şi Dr. Vasile Coman, în prezenţa ÎPS Antonie Plămădeală, mitropolit al Ardealului şi a altor ierarhi[17].

          Prin tot ce a făcut, atât pe tărâm bisericesc, cât şi pe tărâm social-cultural şi naţional, Preasfinţitul Nicolae Popovici a rămas un arhiereu emblematic, atât pentru Eparhia Oradiei, cât şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă Română. „El a vorbit atunci şi vorbeşte şi azi pentru Biserică…, el s-a sacrificat pentru ca Biserica să înveţe să trăiască, să nu dezerteze, să nu se lase doborâtă, să caute şi să găsească metodele şi căile cele mai bune ca să slujească poporul credincios…”[18]. Eruditul profesor, părintele Nicolae Neaga a zugrăvit în puţine cuvinte, dar de o încărcătură intensă, chipul celui ce a suferit pentru ca demnitatea Bisericii şi a neamului să nu fie pângărită: „Chibzuieli pământene au sfâşiat trupul mult încercat al Eparhiei Oradiei şi răzbunătoarea vrăjmăşie omenească a pus în pribegie pe păstorul ei. Drumul de calvar n-a putut seca puterile şi martiriul i-a întărit credinţa. Erou şi martir al dictatului odios de la Viena, când ura dintre oameni a adunat atâta jale, episcopului Nicolae nu i s-a îngăduit să rămână la Oradea să-şi mângâieşi să-şi întărească pe fiii săi sufleteşti în nădejdea unei păci drepte şi a unei reţineri şi s-a aşezat în mod provizoriu la Beiuş, s-a identificat însă cu durerile copiilor săi sufleteşti, a intrat apoi în activitate cu mari nădejdi în descătuşarea de marea tiranie. Poate din teamă prea multă faţă de episcopul Oradiei  şi poate din convingerea prea puţin românească a cârmuitorilor, episcopul Nicolae a fost răsturnat de buldozerele trădătorilor de neam şi lege şi împins în încăperile unei chilii înguste de la Schitul Cheia. Degradat, acuzat, umilit, n-a pierdut speranţa în eliberare, în renaşterea morală, în propăşirea spirituală şi materială a eroicului nostru popor”[19]. Deşi căzut, niciodată nu a a acceptat să fie un înfrânt. El a rămas în conştiinţa urmaşilor ca o lumină ce a luminat în tenebrele istoriei, într-o perioadă de grea încercare pentru destinele Bisericii strămoşeşti şi ca un stindard naţional pentru întreg neamul românesc.

Pr. Dr. Ioan Codorean

[1] Referinţe ample la: Pr.Prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir dr. Nicolae Popovici, în rev. Mitropolia Ardealului, an XXXV, 1990, Nr. 6, pp 99-104;  Arhid Teodor Savu, Episcopul martir Nicolae Popovici – date inedite, Telegraful Român, an 139, nr. 5-8, 1-15 febr. 1991, p. 8; IPS Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii, Telegraful Român, an 140, nr. 31-34, 15 aug. – 15 sept. 1992, p. 3; Idem, S-a făcut dreptate! Episcopul Dr. Nicolae Popovici s-a întors întru ale sale, în Ibidem, p.4; Pr.prof dr. Mircea Păcurariu, Episcopul martir dr. Nicolae Popovici al Oradiei, în Revista Teologică, an XI, 2001, nr. 1, pp. 3-11; Idem, Dicţionarul Teologilor Români, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002, pp. 394-395; Pr. Nicolae Dură, Ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române îndepărtaţi din scaun şi trimişi în recluziune monastică de către autorităţile comuniste în anii 1944-1981, în Altarul Banatului, an XII, 2002, nr. 10-12, pp. 52-53; George Enache, Statul şi Biserica Ortodoxă Română în anii „democraţiei populare”, în Dosarele istoriei, an VIII, 2003, nr. 9, pp.11-21; Idem, Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, 2005; Paul Caravia, Biserica întemniţată. România 1944-1989, Bucureşti, 1998, p. 26; Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, ed. a- II -a, Patmos, 2001, pp. 18-19; Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română în timpul regimului comunist, vol. I, Bucureşti, 2001; Adrian Nicolae Petcu, Cazul Episcopului Nicolae Popovici, în vol. Teologie şi Politică. De la Sfinţii Părinţi la o Europă Unită, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp. 219-281;
[2] “În drumul lung al unei istorii aproape bimilenare, neamul românesc a fost crescut şi ocrotit, mângâiat şi întărit, îndreptat şi povăţuit neîncetat de către Biserica noastră dreptmăritoare, care a ştiut să se identifice totdeauna cu toate aspiraţiile lui fireşti şi drepte şi să le ducă la strălucită izbândă. Ea a fost îngerul păzitor al neamului românesc. Ea voieşte să rămână şi de acum înainte şi va rămâne, fiindcă trebuie să rămână, acelaşi înger păzitor al lui, pentru că numai astfel va putea străbate, cu acelaşi pas hotărât şi ducător spre ţinta din urmă, drumul necunoscut şi plin de taine al viitorului, pe care i l-a croit providenţa divină”- Legea Românească,an XV, Nr. 11-12/1936, p. 119.
[3] Legea Românească, an. XVII, Nr. 15-16, 1946.
[4] A se vedea Telegraful Român, nr. 23, iunie, 1942, p. 4.
[5] Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Episcopul martir Dr. Nicolae Popovici, în Revista Teologică, nr. 1, ianuarie-martie, 2001, p. 3.
[6] Legea Românească, an XV, Nr. 13-14/1936, p. 135.
[7] Pr. prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir Nicolae Popovici, în Mitropolia Ardealului, an XXXV, nr. 6, 1990, p. 100.
[8] Legea Românească, an XV, Nr. 11-12/1936, P. 116.
[9] Ibidem, p. 118-119.
[10] Legea Românească, Nr. 13-14…, p. 137.
[11] Ca exemplu grăitor în acest sens redăm în cele ce urmează un articol din revista Legea Românească numit foarte simplu şi foarte sugestiv: „Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae în mijlocul şcolarilor” care redă următoarele: ,,Între preocupările principale ale Preasfinţitului Episcop Nicolae, chiar de la luarea conducerii acestei eparhii a fost grija de creştere şi educaţia tineretului şcolar. Încă de la începutul anului şcolar 1936/1937, Preasfinţia Sa a adunat în biserica catedrală la o Sfântă Liturghie pe toţi elevii şcolilor secundare din localitate împreună cu profesorii lor ortodocşi să le pună la suflet dorinţele morale creştineşti şi naţionale, dorinţe care riguros împlinite pregătesc generaţia de azi la îndatoririle de mâine.
Preasfinţia Sa dorind să se convingă de faptul că sămânţa aruncată de profesorii şcolilor a ajuns să prindă rădăcini, să crească şi să aducă roade, a vizitat la finele anului, la examenele de religie principalele şcoli din Oradea cu mai mulţi elevi ortodocşi: liceul Emanuil Gojdu, Şcoala Normală de fete şi Şcoala Normală de băieţi. Mare a fost bucuria Preasfinţiei Sale, când a văzut cu ochii, că elevii ortodocşi de la şcolile amintite, ca spicele pline stau gata pentru seceriş. Examenul de religie a fost un seceriş bogat. Întreg materialul de învăţământ religios: Istoria Biblică, Viaţa Lui Iisus, Istoria Bisericească Universală şi Naţională, Dogmatica, Morala, Apologetica cu noţiuni de filozofie a religiei, totul a fost un întreg, o materie bine asimilată şi bine armonizată cu tradiţiile neamului, tradiţii care au fost în stare, prin toate vitregiile, să ne păstreze limba românească, legea şi credinţa strămoşească. Aceste constatări au determinat pe Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae să se bucure sufleteşte în mijlocul şcolarilor, să adreseze tuturor cuvinte de laudă: pe cei distinşi să-i premieze, pe profesorii de religie Pr. Dr. Mauriciu Cătana, protopopul Ioan Bonaţiu şi Dr. Dimitrie Bodea, să-i felicite pentru ostenelile depuse la înfrumuseţarea sufletului şi vieţii sufleteşti a tineretului şcolăresc, iar conducătorilor şcolilor, directorilor: Teodor Neş, de la liceul Emanuil Gojdu, D-nei Directoare Adriana Ciorogariu de la Şcoala Normală de fete şi D-lui A. Mavrodin de la Şcoala Normală de băieţi, care sunt motorul tuturor înfăptuirilor bune de la aceste focare de cultură românească, să le exprime admiraţia şi să le binecuvânteze munca pusă în slujba adevăratei culturi a neamului românesc. La examenele de religie, pe lângă Preasfinţia Sa şi a însoţitorilor Preasfinţiei Sale, Părintele consilier Ioan Evuţianu şi Părintele diacon Ioan Dinu, au luat parte toţi profesorii ortodocşi de la sus numitele şcoli. În sufletul şcolarilor examenul de religie prezidat de Preasfinţia Sa Episcopul Nicolae a rămas înscris ca o pagină de frumoasă aducere aminte, iar în ceea ce priveşte educaţia tineretului şcolar această vizită a Preasfinţiei Sale a însemnat un pas înainte !”a se vedea: Legea Românească, Nr. 17/1936, p. 163.
[12] “Într-o notă a DRSP  Oradea către DGSP, din 18 iulie 1950, se menţionează faptul că PS Nicolae Popovici ar fi dispus distribuirea unor cărţi religioase cu caracter antidemocratic elevilor merituoşi la ora de religie, care absolviseră anul şcolar 1947-1948. Aceste cărţi: Religia iubirii (I. Felea), Viaţa lui Hristos, Duhul Adevărului ( I. Felea), Dogmatica, Istoria Bisericii (I. Lupaş), Filocalia, au fost împărţite la elevii de la Liceul Samuil Vulcan din Beiuş, la Şcoala Normală Ortodoxă din Beiuş, Şcoala Normală de fete din Oradea, Liceul ortodox “Emanuil Gojdu” din Oradea, Liceul Comercial de Fete din Oradea de către consilierul educativ al Episcopiei Ioan Şendruţiu şi de către preotul Marin Păunescu. Acest gest va constitui mai târziu una din acuzele la adresa PS Sale” vezi: Adrian Nicolae Petcu, Cazul Episcopului Nicolae Popovici…, p. 246 şu.
[13] Ibidem, p. 262.
[14]  George Enache, Statul şi Biserica Ortodoxă Română în anii „democraţiei populare”…, p. 217
[15]  La aceste motive, părintele arhidiacon Teodor Savu, contemporan al evenimentelor, trecut la cele veşnice, adaugă unul inedit: “ S- a întâmplat ca, în toamna anului 1948 un emisar al emigraţiei române să vină în ţară cu mandatul de a-l determina pe episcopul Nicolae Popovici să accepte să fie “dus” în străinătate şi de acolo să poarte lupta cu şi mai multă hotărâre împotriva regimului communist ateu din ţară. Ierarhul a rămas plăcut surprins de această încredere ce i-o acordă emigraţia română, pentru care a mulţumit, dar a răspuns categoric că el nu părăseşte ţara, ci de aici, dinăuntru, vrea să-şi apere cu orice risc, Biserica şi Neamul. Amintitul emisar a trimis peste vreo două luni alţi doi emisari, în acelaşi scop, crezând că ierarhul, între timp se va fi hotărât să accepte propunerea. Răspunsul său a fost tot atât de categoric ca şi întâia oară, în pofida chiar a propunerii că la înapoiere va fi făcut patriarh.. Nimic nu l-a putut clinti din hotărârea sa iniţială. De data aceasta cei doi emisari au avut ghinionul de a fi descoperiţi şi prinşi de organele puterii de stat şi, la scurt timp, după ei şi cel care semnează aceste rânduri, pentru simplul motiv că a făcut oficiul de intermediar între cele două serii două emisari ai emigraţiei pe de o parte, şi ierarhul dorit de ei…” Arhid Teodor Savu, Episcopul martir Nicolae Popoviciu…, p. 8
[16] Pr. Prof. Dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir…, p. 103.
[17]Vezi: IPS Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii, Telegraful Român, an 140, nr. 31-34, 15 aug. – 15 sept. 1992, p. 3
[18] IPS Antonie Plămădeală, Obrazul curat al Bisericii, Telegrful Român, Nr. 31-34/1992, p. 3.
[19] Pr. Prof. dr. Nicolae Neaga, Episcopul martir…, p. 102.

 Episcopul Nicolae Popovici Mărturisitorul 

      Clasele primare le-a urmat în școala săseasca din Biertan, învățând să vorbească în mod curent limbile germană și maghiară, după care a fost la liceul din Dumbrăveni, Școala Normală din Sibiu și Liceul ”Andrei Șaguna” din Sibiu, între anii 1923-1927, apoi la Cernăuți, unde în 1934 a obținut doctoratul în Teologie. Este remarcat de mitropolitul Nicolae Bălan, care îl trimite la studii de specializare la Facultatea de Teologie din Atena, între 1927-1928, apoi la München, la Facultatea de Filosofie, între 1928-1930, și la Tübingen, Leipzig și Breslau, între 1930-1932.

     În 1925, Nicolae Popovici a făcut un pelerinaj la Ierusalim, în Palestina şi Egipt. Timp de patru ani, între 1932-1936, Nicolae Popovici a fost profesor de teologie dogmatică şi apologetică, omiletică şi limba greacă la Academia Teologică din Sibiu. în această calitate a desfăşurat o intensă activitate pe tărâm misionar, prin rostirea de predici în Catedrala Mitropolitană sau ca îndrumător şi preşedinte de onoare al Societăţii de Lectură a Studenţilor. în anul 1934 a înfiinţat fondul „Mila creştină” în cadrul Societăţii „Oastea Domnului”, pentru ajutorarea permanentă a celor săraci şi nevoiaşi. La 1 septembrie 1929 a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 23 noiembrie 1934, preot, de către mitropolitul Nicolae Bălan. La 28 aprilie 1936 a fost ales episcop de Oradea, potrivit dorinţei fostului titular, Roman Ciorogariu. A fost tuns în monahism la Mănăstirea Cozia, după care hirotesit arhimandrit, apoi, la 1 iunie 1936, a fost hirotonit arhiereu în Catedrala din Sibiu şi înscăunat la 28 iunie 1936.¹

     Potrivit unui raport al Episcopiei de Oradea, din 16 mai 1942, ca eparhiot, Nicolae Popovici a făcut vizite canonice și inspecții inopinante în număr de 110, a organizat și condus campania de diminuare a concubinajului, al cărei rezultat a fost cununia celor 12.000 de concubini. Între 1 aprilie 1940- – 25 martie 1941, a fost locțiitor de episcop al reînființatei Episcopii de Timișoara, pe care a organizat-o și înzestrat-o chiar din fonduri personale, cu o reședință episcopală și o clădire pentru Consiliul Eparhial, în centrul orașului. La Oradea, a condus campania edificării bisericilor noi din piatră, în locul celor din lemn, distruse. În decurs de cinci ani, în eparhie s-au zidit și s-au sfințit 20 de biserici și case parohiale. În 1937 a început demersurile pentru ridicarea unei impunătoare catedrale în centrul Oradei, prin cumpărarea unor clădiri și procurarea de fonduri. Însă vitregiile istoriei nu au mai permis acest lucru. Totodată, a construit la Beiuș un internat de fete, a instrituit un fond eparhial pentru ajutoarea celor loviți de calamități sau nenorociri, a sprijinit foaia Episcopiei ”Legea românească” și alte tipărituri ziditoare de suflete și a acordat o atenție specială predării Religiei în școli.²

     În 1938, episcopul Nicolae Popovici a reprezentat Biserica Ortodoxă Română la congresul internațional al ”Alianței pentru înfrățirea popoarelor prin Biserică”, care s-a desfășurat la Faris Bad-Larvik (Norvegia), unde a susținut o comunicare despre minoritățile din România.³

     În timpul ocupației horthyste din Ardeal, este batjocorit și închis, apoi expulzat într-un tren de vite din orașul de reședință, împreună cu 283 de intelectuali orădeni. Își stabilește reședința la Beiuș, în apropierea graniței, pentru a fi aproape de credincioșii săi aflați sub ocupație străină. Prin gestul său, chiriarhul orădean nu făcea decât să-l urmeze pe mitropolitul Nicolae Bălan, în protestul față de aplicarea Diktatului de la Viena.

     În timpul războiului, episcopul Nicolae Popovici avea să participe la ofensiva de regăsire spirituală a Transilvaniei, ocupată de români după august 1941. Astfel, el avea să facă parte din prima echipă de misionari peste Nistru, cea a clericilor ardeleni în număr de 53, îndrumată de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, împreună cu episcopii Andrei al Aradului, Vasile al Timișoarei și Veniamin al Caransebeșului, care se va desfășura pe teritoriile dezrobite de comunism ale Basarabiei și Transnistriei, între 2-27 septembrie 1941.⁴

     În legătură cu aceste momente mai precizăm că episcopul Popovici a participat la sfințirea bisericii Sf. Dumitru din Sucleia, în duminica zilei de 21 septembrie 1941, care a avut un mare ecou în epocă. Episcopul nostru a sjulit aici alături de Nicolae Bălan, mitropolitul Ardealului, Vasile Lăzărescu, episcopul Timișoarei, Grigorie Leu, episcopul Hușilor, Partenie Ciopron, episcopul Armatei, arhimandritul mitrofor Iuliu Scriban, șeful misiunii românești de peste Nistru și 10 preoți, în prezența lui Gheorghe Alexianu, guvernatorul Transnistriei, Ion. D Sandu, ministru secretar de stat la Culte, generalul Nicolae Ghinăraru, prefectul și primarul Tiraspolului, ofițeri români și germani, poporul din împrejurimi, răspunsurile fiind date de corul catedralei din Tighina.⁵ Relatarea acestui moment este deosebit de importantă, deoarece ecoul pe care l- avut în epocă avea să contribuie mult la imaginea negativă a foștilor misionari din Transnistria, în timpul regimului politic de după 23 august. Episcopii participanți la această mare slujbă aveau să fie destituiți de regimul comunist, unul din motivele principale fiind participarea ”la războiul antisovietic inițiat de Ion Antonescu”.

     Între 10 iulie – 1 august 1942, episcopul Nicolae Popovici de Oradea a mai efectuat o vizită pastorală în Transnistria, fiind însoțit de protopopul Aurel Mușet, preotul militar Ion Croitoru, preotul profesor Cornel Sava și diaconul Aurel Dărăban, secretar eparhial. Ierarhul ardelean a vizitat și a oficiat slujbe la o serie de biserici refăcute de români; a făcut panihide la catedrala din Odesa, în memoria celor uciși în atentatul din 21 octombrie 1941, și la cimitirul din Valea Dalnicului-Vacarjani și la Bereșani; a vizitat 31 unități militare și 20 de spitale de campanie, unde a rostit rugăciuni de vindecare, încurajând răniții; a sfințit bisericile din Jura și Popencu (jud. Râbnița); a asistat la Congresul studenților moldoveni din Transnistria, ținut la Tiraspol, și a răspuns invitației ”Școlii de cultură românească pentru învățătorii moldoveni”, din același oraș, unde a rostit două discursuri: ”Raportul dintre știință și credință” și ”Crezul nostru național”. A împărțit 12.000 cărți de rugăciuni și tot atâtea iconițe.⁶

     După schimbarea politică de la 23 august 1944, episcopul Nicolae Popovici își va îndemna credincioșii să se roage pentru încheierea grabnică a păcii. Totodată, el încuraja pe soldații români de pe front să lupte pentru eliberarea țării, fiind permanent în mijlocul lor. Un exemplu concret în acest sens îl constituie vizita lui în mijlocul soldaților români aflați în Cehoslovacia, în perioada 4 mai – 3 iunie 1945. Începând cu Vinerea Patimilor, împreună cu preotul Cornel Sava și diaconul Cornel Moba, episcopul Nicolae a fost în mijlocul soldaților români aflați pe frontul de vest. Chiriarhul orădean s-a aflat timp de patru săptămâni în mijlocul soldaților din cele două armate române dintre Pystiany, Praga și Brno, unde a ținut peste 44 de predici ocazionale, a vizitat 7 spitale de campanie și a oficiat peste 32 de servicii religioase publice. ⁷Slujba Învierii a săvârșit-o în satul Svetnov (Moravia), împreună cu preotul Cornel Sava, preotul militar Ion Croitoru și diaconul Cornel Moga, în dimineața zilei de 13 mai 1945, cu participarea Comandamentului Corpului 2 Armată a ostașilor români și a localnicilor, impresionați de solemnitatea ceremoniei religioase ortodoxe.⁸

     După reluarea relațiilor dintre Biserica Ortodoxă Română și cea a Rusiei, episcopul Nicolae Popovici a fost implicat în stabilirea unor contacte cu patriarhul Alexei I al Moscovei. Astfel, în perioada23 octombrie – 6 noiembrie 1946, alături de patriarhul Nicodim Munteanu, episcopul Justinian Marina și preoții Ioan Vască și Mihail Madan, a fost într-o vizită la Moscova și Kiev.⁹

     În aceeași direcție, episcopul Nicolae Popovici va fi unul dintre însoțitorii patriarhului Alexei I al Moscovei, atunci când, în perioada 29 mai – 12 iunie 1947, a vizitat România în fruntea unei delegații a Bisericii Ortodoxe a Rusiei. A fost alături de patriarhul moscovit la Ungheni, București, Curtea de Argeș, Cluj Napoca, Sibiu, Băcia, Timișoara, Suceava și Iași.

Activitatea sa, depusă cu multă responsabilitate, în problema relațiilor cu Biserica Rusiei îl va repune în rolul de consultant al comisiei, care trebuia să pregătească lucrările consfătuirii interortodoxe, ce urma să se țină în vara lui 1948 la Moscova. Cu acest prilej va mai întreprinde o călătorie la Moscova, împreună cu episcopul Iosif Gafton și profesorii de Teologie Petre Vintilescu și Gala Galaction, în aprilie 1948.¹⁰

     Tot după 1945, episcopul Nicolae Popovici avea să cunoască presiunile noilor politicieni instalați cu ajutorul sovieticilor. În acelaști timp, vârsta înaintată a patriarhului Nicodim Munteanu îi determina pe membrii Sf. Sinod să se gândească la o soluție cât mai bună pentru viitorul Bisericii, în contextul deja anticipatei persecuții la care putea fi supusă, precum se întâmplase în Rusia. Nicolae Popovici se va alinia punctului de vedere format de mitropolitul Nicolae Bălan al Ardealului, care era susținut îndeaproape de Petru Groza, prim-ministrul de la 6 martie 1945. Chiriarhul orădean îi avea în spate pe sinodalii ardeleni, care formau un bloc în jurul lui Nicolae Bălan și nu priveau cu ochi buni ascensiunea arhiereului Justinian Marina, despre care știau că era susținut de liderul partidului comunist, Gheorghe Gheorghiu Dej, ca răsplată pentru ajutorul dat la evadarea acestuia din 1944. Un alt oponent serios al lui Nicolae Popovici pentru ascensiunea la tronul patriarhal se profila arhiereul Emilian Antal, nepot al patriarhului Miron Cristea, locțiitor de mitropolit al Bucovinei, susținut de către Emil Bodnăraș, un alt lider al partidului comunist.

     Totuși, în preajma alegerii de patriarh din 1948, documentele de arhivă arată că Nicolae Popovici, la sugestia protectorului său, Nicolae Bălan, îl va susține pe mitropolitul Justinian Marina pentru postul de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române. Episcopii ardeleni înțeleseseră că, în momentele grele care vor urma pentru Biserică, unitatea sinodalilor era singurul factor de coeziune în relația demnă pe care trebuia să o aibă cu statul declarat acum comunist, după modelul sovietic.

     Această unitate a sinodalilor va da roade în cursul anului 1949, când foștii greco-catolici vor încerca să provoace, cu sprijinul unor reprezentanți ai autorității statului – precum ministrul cultelor, Stanciu Stoian sau liderul comunist Vasile Luca – mutarea episcopilor Nicolae Popovici la Galați și a lui Nicolae Colan, la Iași. Planul reveniților era de a-și numi episcopi din rândurile lor în scaunele din Ardeal, rămase astfel vacante. Disputa patriarhului Justinian cu amintiții reprezentanți ai statului, dar mai ales refuzul categoric al ardelenilor a salvat pentru moment unitatea sinodalilor, în fața presiunilor venite din partea statului.

     Însă, blocul ardelenilor din Sinod va suferi o mare înfrângere, prin scoaterea din scaun a episcopului Nicolae Popovici. Acesta credea că regimul comunist nu va mai dura mult și chiar propăvăduia acest lucru. Pe lângă aceasta, compromisurile care i se cereau în mod insistent de către autoritățile statului și venite prin vicarul său, preotul revenit Andrei Coman, îl provocau tot mai mult la atitudini, chiar fățișe, împotriva regimului politic. Astfel, la hramul Institutului Teologic din București, chiriarhul orădean spunea către studenții teologi, referindu-se la centenarul marelui poet național român: ”Să-l privim pe Eminescu așa cum este, întreg, măreț. Să ne gândim la perspectiva geografică cuprinsă în toată măreția ei în poezia lui Eminescu. Ce măreție, ce splendoare, ce perspectivă geografică curată! Tineret, să învățați poeziile lui Eminescu ca rugăciunile, iar doinele lui (referindu-se la ”De la Nistru pân’ la Tisa”) ca imnurile sfintelor cântări”.¹¹

     De fapt, aceasta nu era singura “ieșire” a episcopului Popovici la acest praznic. Anterior, în fața studenților și preoților aflați la cursurile de îndrumări misionare, ținuse un discurs covârșitor, privitor la relațiile stat-Biserică. Arhiereul ardelean a amintit de dialogul dintre guvernatorul păgân Modestus și Sf. Ierarh Vasile cel Mare, aluzie la exponenții comunismului, respectiv ierarhii Bisericii, potrivit notei informative date de ”M. Stănescu”, la 11 februarie 1950: ”În numele Patriarhului a vorbit a vorbit la serbare Episcopul Nicolae Popovici al Oradei. Pe marginea vieții celor Trei Mari Ierarhi ai Ortodoxiei, Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Ioan Gură de Aur – episcopul Popovici a vorbit despre ”îndrăzneala creștină””.

     Subiectul a fost tratat cu ”îndrăzneală”, reușind să electrizeze într-adevăr pe preoții și studenții din sala festivă. Vorbind despre lupta celor Trei mari Ierarhii cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acestora de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile Bisericii lui Hristos, episcopul Popovici a reușit, cu ușurință, să convingă auditoriul reacționar că, în sitiuația de azi, preoțimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai creștinismului.

     A impresionat deosebit amintirea dialogului înverșunat dintre Sf. Vasile cel Mare și guvernatorul păgân Modestus. Mișcat de vehemența și curajul cu care Sf. Vasile își apăra credința creștină, guvernatorul Modestus a exclamat: ”Nici un episcop nu mi-a vorbit în felul acesta”. La care Sf. Vasile răspunde: ”Pentru că, desigur, încă nu ați întâlnit un adevărat episcop al lui Hristos”. Episcopul Popovici și-a încheiat cuvântarea cu o rugăciune: ”Să rugăm pe cei trei mari Ierarhi să binecuvinteze din cer pe toți sprijinitorii și apărătorii Bisericii lui Hristos și să împrăștie pe toți vrăjmașii ei”.

     Cei prezenți în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la institutul Teologic a spus:
”A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală și curaj la nivelul Sf. Vasile cel Mare. Probabil, personal, și-a făcut rău politicește. A spus însă lucruri care trebuiau spuse”. Preotul Alexandru Teodorescu din comuna Podu-Rizii, Dâmbovița a afirmat: ”A vorbit ca și Hristos; preoților le venea să se ducă să-l îmbrățișeze. Cu astfel de vlădici, comuniștii nu vor reuși să distrugă Biserica”. Preotul Iustin Moisescu [sic!] a afirmat: ”Popovici a vorbit de o mie de ori mai tare decât Ciopron, la deschiderea cursurilor. Cred, chelului îi lipsea tocmai tichia de mărgăritar”.¹²

     Însă, tema predilectă în discursul chiriarhului orădean era cea a mult discutatului război ce trebuie să izbucnească împotriva sovieticilor. În acest sens, predica de Anul Nou 1950 a fost, poate, una dintre cele mai zdrobitoare. Episcopul a legat predica sa de semnificația anului la romano-catolici (anul sfânt), susținând: ”Este anul al 50-lea, anul sfânt, când toate bunurile, toate averile vor reveni stăpânitorilor lor de drept și toți care au părăsit casele, averile și bunurile lor, în acest an vor reveni la averile lor” […]. O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului si al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane si atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieti omenesti si tot ce s-a clădit. Stiinta, cultura în această epocă a fost si este în slujba omului pământesc si nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit si suferă lumea. Nu avem lipsă de stiintă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească si sufletească. Nu plângem după acesti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, si îndeosebi anul 1950, va aduce după după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic n.n) slobozenie, iertare si mângâiere oamenilor care si-au pierdut mosiile, casele, libertatea si care au pierdut sufletele. Noi am dat si vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da bratele de muncă, sudoarea noastră, averea si ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinta si inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

     Părinti! Să aveti grijă de copii vostri, creste-tii în spiritul evangheliei, pentru că aveti răspundere în fata lui Dumnezeu, nu-i lăsati în cinematografe si pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forta si unde primeste o educatie antireligioasă. Aduce-tii în biserică, că aci primesc educatia care-i place lui Hristos. Păstrati sufletele lor de ideile străine de neamul nostru si vă ve-ti mântui si voi si neamul nostru.În pragul Anului Nou, biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul si în deosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care sunt răspunzători pentru educarea tineretului nostru. Curaj învătători, să nu uitati că veti răspunde si voi pentru tineretul nostru care a păsit pe calea rătăcirii.

     Trimitem binecuvântarea ostasilor nostri care nu sunt lăsati în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitati si să vă rugati si să aveti curaj să urmati pildele marilor înaintasi ai nostri, a lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu si alti mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viata voastră.

     Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii tării si îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritui iubirii frătesti prin fapte si nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii tării asa cum iubeste tatăl pe fiul si reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

     Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit si suferă pentru că multi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

     Trimitem binecuvântarea celor întemnitati, celor în suferintă, celor care au pierdut sperantele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare si le spunem lor:  „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare si veti cere.”

     Totul am spus ce am putut să spun, iar dorintele noastre fierbinti, nevăzute, numai simțite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu si care vorbesc mai bine ca oricine. Stergeti-vă lacrimile si să aveti nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire si pentru noi si pentru toti aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

     Impactul în rândurile credincioșilor a fost fenomenal: ”În ultimii 2 ani, a fost cea mai zdrobitoare predică a episcopului față de regim, a fost un rechizitoriu fenomenal față de regim”, se exprima un orădean. De asemenea, credincioșii, atât bărbați, cât și femeile, au plâns de bucurie, în urma predicii lui Popovici, ”trăind clipe de adâncă prefacere sufletească”.¹³

     Discursul ”violent” al episcopului orădean la adresa regimului va pune pe jar aparatul de represiune comunistă. Imediat, șeful Serviciului de Culte din DGSP, căpitanul Stănescu H., solicită de la DRSP Oradea ca fiecare afirmație a episcopului Popovici în predica respectivă să fie confirmată de declarațiile culese de la diferiți delatori.¹⁴

     O altă ”ieșire” a lui Nicolae Popovici a fost de Paștile anului 1950. Acesta, în loc să citească pastorala tipărită, care trecuse de filtrul cenzurii, a ținut o predică liberă, ”cu substrat antidemocratic”, potrivit unei note din 6 mai 1950: ”Iisus Christos a fost înconjurat de dușmani recrutați din jurul său și de către autoritățile civile și militare, care L-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldați înarmați, care, în fața adevărului, au căzut cu fața la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Christos, pentru dreptate și pentru credință, au fost schingiuiți, batjocoriți, au fost supuși persecuțiilor și restricțiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâți. După cum, în trecut, Biserica a ieșit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toți dușmanii săi, tot așa Biserica va îngropa pe toți aceia care vor lupta împotriva Lui.” Pentru ca în final să rostească: ”Luptați pentru apărarea credinței lui Christos. Luptați pentru apărarea Bisericii Lui. Nu vă temeți! Nu fiți vânzători și trădători ai lui Iisus! Iubiți-L pe Iisus! Cine-L iubește pe Iisus suferă pentru El și nu se teme de nimic.”¹⁵

     Datorită acțiunilor tot mai ”provocatoare” ale lui Nicolae Popovici, puterea politică era ferm hotărâtă să-l înlăture din scaunul episcopal. Printre altele, s-a recurs la vechea metodă a controlului gestiunii. În acest sens, episcopul se plângea: ”Sunt permanent șicanat cu inspecții și parainspecții ale organelor de control de la Ministerul Cultelor. A fost de curând directorul Dobocan, care însă nu a dat pe la mine. Acum sunt trei inspectori la Oradea. Luna trecută, un inspector, Constantinescu, ne-a luat până și sacul de făină și l-a cântărit la piață, pe o ploaie torențială. Mă duc la Primul Ministru să-i spun toate astea.”¹⁶ Însă nici Petru Groza nu mai era dispus să-l protejeze. Partidul, dar mai ales Securitatea, doreau cu orice preț destituirea episcopului orădean, care avea tot mai multe ”ieșiri”. De altfel, se pare, Nicolae Popovici prefera să meargă până la capăt, chiar cu scoaterea sa din scaun, probabil pentru a-și asigura un ”viitor”.

     Susținătorul său se va dovedi a fi însuși patriarhul Justinian. Acesta îl sfătuia să fie mai prudent, spunându-i: ”Ascultă de ei, dar fă ce știi, așa cum fac și eu”.¹⁷ Atitudinea patriarhului este explicabilă, deoarece, pe lângă faptul că îl aprecia pe episcopul orădean pentru calitățile sale de de bun administrator și teolog, întâistătătorul se gândea că o destituire a acestuia poate periclita frontul sinodalilor ardeleni și, implicit, întregul Sinod.

     La 19 septembrie 1950, Justinian a comunicat episcopilor ordinea de zi a Sinodului care urma să se întrunească pe 3 octombrie, fără ”aprobarea uzuală” a Ministerului Cultelor. La punctul 7 de pe ordinea de zi, figura examinarea situației lui Nicolae Popovici. Ministerul Cultelor a fonst însă surprins de punctul 6: ”Examinarea situației vicarului Andrei Coman”. Patriarhul Justinian dorea discutarea ”problemei Coman” pentru a obliga guvernul să accepte sancționarea acestuia și cel mult mutarea episcopului orădean la Galați, precum se exprima mitropolitul Nicolae Bălan la 29 septembrie. Mai ales că nu exista ”nici un motiv canonic” pentru a-l condamna pe Nicolae Popovici, precum susținea patriarhul în aceeași zi. Însă fostul greco-catolic Traian Belașcu, vicarul de la Sibiu, ”a remarcat că o sancționare a lui Coman pentru abaterile săvârșite în calitatea sa de preot greco-catolic ar pune în pericol unificarea Bisericii”.

     Prin urmare, ministrul Stanciu Stoian va solicita o audiență la patriarh, pentru a lămuri problema ivită pe ordinea de zi a Sinodului. La 28 septembrie, Justinian a acceptat să amâne discutarea ”salarizării preoților din bugetele parohiale” și ”a efectuării catehizării în biserică”; în schimb, ”a refuzat net să scoată pe ordinea de zi cazul vicarului Andrei Coman, cu toate că i s-a arătat cum caterisirea acestuia ar tulbura clerul fost greco-catolic, mai ales că judecarea urma să se facă pentru: abandonarea soției, nereguli financiare și atitudini dușmănoase față de Biserica Ortodoxă Română, toate însă înfăptuite pe timpul cât a fost preot greco-catolic”. La acestea se adăugau resentimentele patriarhului față de Coman (susținut de consilierul ministerial Petre Manu și directorul Dobocan de la Curte), pentru intrigile pe care le-a făcut, pentru care ”a adâncit prăpastia dintre Popovici și autorități” (”acțiunea diverționistă” inițiată de Andrei Coman împotriva episcopului orădean). Astfel spus, din punct de vedere canonic, Justinian în putea caterisi pe Andrei Coman pentru: defăimarea episcopului (can. 55 Apostolic), nesupunere față de episcop (can. 8 IV) și de conspirație împotriva chiriarhului său (can. 18 IV, 34 Trulan).

     După negocieri, patriarhul a propus ca episcopul Nicolae să fie ”mutat disciplinar la Galați, iar pe episcopul Chesarie Păunescu la Oradea, în timp ce Coman urmează a fi caterisit”¹⁸ La această propunere, ministrul Cultelor s-a adresat primului ministru.

     Punerea în discuția Sinodului a cazului Popovici a provocat discuții între episcopii ortodocși. În această situație, episcopul clujean, Nicolae Colan, era de părere că ”vor urma restructurări în Biserică și îndepărtarea unui număr de episcopi și funcționari”. Mai tranșant părea mitropolitul Firmilian al Olteniei: ”Regimul vrea capul lui Popovici și, dacă nu i-l dăm, s-ar putea să se ajungă până la reexaminarea raportului dintre Stat și Biserică. Popovici nu-și dă seama că, prin jocul lui de ”a apăra poziția Bisericii strămoșești, fără compromisuri cu ăștia”, face un mare rău Bisericii. El nu înțelege că o eventuală arestare a sa poate să-l ducă chiar la moarte”. Față de acestea, capul Bisericii ardelene, mitropolitul Nicolae Bălan, încheia: ”Temperamentul său nenorocit și speculațiile sale de viitor l-au adus pe vlădicul Nicolae în această situație. Și, de ar fi vorba numai de el, n-ar fi nenorocirea prea mare, dar e pus și Sinodul într-o penibilă situație”.

     La Oradea, față de situația în care se afla chiriarhul Nicolae Popovici, Cornel Sava și Aurel Mușet ”au comunicat preoților reacționari din eparhie să facă, în 1, 2 și 3 octombrie a.c., rugăciuni speciale, pentru salvarea ”Episcopului român Nicolae Popovici””¹⁹

     Pe 2 octombrie, Justinian era chemat de Groza și Dej. Cu prim-ministrul a stat de vorbă de la 7 dimineața pînă la 12:30. Patriarhul a reluat ulterior discuțiile cu cei doi: ”Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta. Dacă nu l-a arestat până acum, aceasta a făcut-o pentru a nu știrbi prestigiul Bisericii. Premierul s-a legat de o frază din raportul meu, în care spuneam că Popovici e om tânăr, bine pregătit și capabil de a mai fi util Bisericii, dacă îl încercăm în altă parte. Premierul mi-a cerut trimiterea lui Popovici la o mănăstire de dincoace de Carpați […] Tov. Gheorghiu Dej m-a primit foarte frumos și a vorbit cu mine ca și cu unul de-ai lui și m-a convins repede. Totuși, voi încerca prin mitropolitul Nicolae Bălan și mitropolitul Sebastian Rusan să-l mai îmbunez pe premier”.

     Deschiderea sesiunii Sinodului avea să se facă cu o aniversare a revenirii greco-catolicilor la Ortodoxie, eveniment tatonat de vicarul Arhiepiscopiei Sibiului, Traian Belașcu. Acest eveniment prevestea că o eventuală punere în discuție a cazului Andrei Coman de către Justinian va înregistra un eșec. Patriarhul, chiar dacă mai avea vreo speranță într-o negociere purtată de mitropoliții Nicolae Bălan și Sebastian Rusan cu Petru Groza, era convins că puterea politică era hotărâtă ”să rezolve” problema episcopului orădean. Singura șansă era o eventuală retragere temporară a lui Nicolae Popovici. De altfel, în acest sens, patriarhul, împreună cu canonistul Liviu Stan, avea să schițeze ”decizia de demitere” a episcopului: ”Din motive de interes superior bisericesc și di cază de boală, Sfântul Sinod pune în retragere, din oficiu, pe PS Episcop Nicolae Popovici de la Episcopia Oradei, pentru aranjarea drepturilor de pensie, pe baza art. 7 din Legea nr. 166/1947, combinat cu Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 187/1950. Pentru refacerea sănătății, i se atribuie deocamdată Sf. Mănăstire Cheia din regiunea Prahova. Sfântul Sinod deleagă, începând de azi, cu suplinirea Eparhiei Oradiei, până la alegerea noului titular, pe Prea Sfințitul Episcop Andrei Magieru. Înalt Prea Sfințitul Patriarh este rugat să convoace, în cel mai scurt timp, Colegiul Electoral pentru alegerea noului episcop al Oradiei”²⁰

     Cei doi arhierei, apropiați lui Petru Groza, vor merge în după amiaza zilei de 3 octombrie la acesta, dar nu vor reuși să-l convingă de inoportunitatea demiterii lui Popovici. În această privință, Groza va prefera să vorbească cu Nicolae Bălan, timp de două ore, încercând să-l convingă să țină în Sinod o pledoarie împotriva episcopului orădean, ceea ce mitropolitul va refuza: ”Bălan a prezentat contrapropunerea ca să i se acorde lui Popovici un concediu de boală de 6 luni, dar dl. Prim ministru a respins-o. Bălan nu a acceptat să ia cuvântul, pentru a cere îndepărtarea lui Popovici, menționând că va aproba însă propunerea venită de la Patriarh în acest sens”²¹

     În Sinod, deși ”mitropolitul Firmilian Marin al Olteniei și episcopul Andrei Magieru își luaseră angajamentul că vor spune câteva cuvinte împotriva lui Popovici, au tăcut în ședință, astfel că Justinian, singur, a trebuit să expună cazul și toți cei de față s-au declarat de acord, prin ridicare de mâini, fără a spune un cuvânt”. Atmosfera din Sinod se explică atâta timp cât patriarhul vorbise cu fiecare sinodal în data de 3 octombrie, explicând gravitatea situației lui Popovici și arătând amenințările puterii politice.

     La alcătuirea hotărârii sinodale, ”episcopul Nicolae Colan a dictat secretarului Sinodului, Gheorghe Vintilescu, următoarea formulă: ”Întrucât toți IPSS membri ai Sf. Sinod cunosc în amănunțime situația PS Episcop Nicolae Popovici și, deci, nu mai este nevoie de alte informații, IPSS Patriarh Justinian face următoarea propunere …”. Sesizându-se că, prin această formulare, Nicolae Colan caută să arunce răspunderea demiterii lui Popovici asupra patriarhului singur, formula a fost modificată astfel: ”Întrucât toți IPSS membri ai Sf. Sinod cunosc în amănunțime situația PS Episcop Nicolae Popovici și, deci, nu mai este nevoie de alte informații, Sf. Sinod, în unanimitate, hotărăște:…”²²

     După acest moment, ”Nicolae Popovici s-a ridicat și a părăsit Sinodul, trântind ușa și plimbându-se până noaptea târziu în grădina Patriarhiei. După ce s-a închis ședința Sinodului, Nicolae Popovici a tras la o parte pe Nicolae Bălan, Vasile Lăzărescu și Chesarie Păunescu […], cărora le-a spus că este informat că vor urma și alte demiteri, întrucât ”comuniștii nu se opresc la jumătatea drumului, când e vorba de distrus Biserica””²³

     După închiderea sesiunii Sinodului, episcopul Popovici a mers să-și vadă noul domiciliu, la mănăstirea Cheia, însă nu i-a plăcut, solicitând o altă mănăstire, eventual din Moldova, dar a fost refuzat. Apoi a solicitat mănăstirea Sâmbăta de Sus, deoarece aceasta era în Ardealul său scump și aici se afla arhimandritul Ioan Dinu, fostul său vicar de la Oradea. A fost refuzat și de această dată de către puterea politică, probabil la intervenția Securității, care se temea de un eventual pelerinaj la aceasta. Locul de recluziune i-a fost fixat la mănăstirea Cheia din regiunea Ploiești, în chilia părintelui Grigore Băbuș.²⁴

     Sinodalii au discutat mult cazul episcopului fost orădean, după cum documentele Securității semnalează. Episcopul de Cluj, Nicolae Colan, a afirmat: ”Procesul Popovici a fost procesul fiecăruia dintre noi; condamnarea lui Popovici cuprinde în miez condamnarea fiecăruia dintre noi. Dacă am fi fost ceea ce trebuia să fim, am fi depus cu toții cârjele, mai curând decât să-l decapităm pe Popovici”. În schimb, Andrei Magieru s-a arătat previzibil: ”Dezagregarea Sinodului a început; pe când ne vine rândul și nouă?”

(Adrian Nicolae Petcu – Martiri pentru Hristos din perioada regimului comunist, pag. 565-580)

 Episcopul-martir Nicolae Popovici, sau despre curajul de a rosti 

            Pesonalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ putin cunoscut fată de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903 în comuna Biertan, din fostul judet Târnava Mare, si-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Saguna” din Brasov si pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuti, unde a sustinut si un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.

           Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit ci si si un om de actiune, stiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelasi timp stăpânul turmei dar si slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s-au cununat civil si religios, primind astfel binecuvântarea bisericii.

           Era în acelasi timp un orator desăvârsit, tinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Stia exact ce să spună pentru a mângâia si întări inimile credinciosilor si, în acelasi timp, cum să spună, pentru ca toti să înteleagă învătătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

           În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord si nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de tară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanta si intransigenta episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromânesti, autoritătile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beius, continuând să slujească, să ctitorească si să spere.

           Recucerirea Basarabiei, Bucovienei de Nord si crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape sase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renasterea vietii crestine. Dacă Basarabia si Bucovina fuseseră numai un an sub ocupatie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, după 20 de ani de actiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunte această plagă a umanitătii, deopotrivă prin cuvâtări si prin scris.

           Sfârsitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar si machează începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârsit la Oradea, dar vederea răspândirii unei ideologii inumane si atee chiar în propria tară nu-l poate lăsa indiferent.

           Atunci, dintre toti el a ales calea unei opozitii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va multumi cu simpla supunere a bisericii, ci va încerca distrugerea ei.  În actiunile sale el a respectat permanent canoanele si traditia bisericii. După cum se stie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvolatrea vietii religioase. Dar desi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în afacerile ecleziastice si libertatea  de a-si răspândi învătătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reactioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta si opri abuzurile statului comunist fată de biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi pe protopopi, a cerut ca preotii să nu mai fie arestati fără stirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor retinuti. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure linistea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin fortă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenta sindicatului de la episcopie, calul troian al comunistilor în viata bisericii.

           În ceea ce priveste predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicatiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace si alte aspecte pe care comunistii le-ar fi dorit promovate de preoti. În schimb el vorbea de măretia credintei crestine, de sperantă în mai bine, de valorile nationale.

           Pentru Securitatea care nota constiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevolutionare. În ochii autoritătilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galati, s-au izbit de afirmatia categorică a lui Dej si Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.

           Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici si le-a petrecut la mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus si odihneste în catedrale din Oradea.

           După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

           “O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului si al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane si atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieti omenesti si tot ce s-a clădit. Stiinta, cultura în această epocă a fost si este în slujba omului pământesc si nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit si suferă lumea. Nu avem lipsă de stiintă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească si sufletească. Nu plângem după acesti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, si îndeosebi anul 1950, va aduce după după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic n.n) slobozenie, iertare si mângâiere oamenilor care si-au pierdut mosiile, casele, libertatea si care au pierdut sufletele. Noi am dat si vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da bratele de muncă, sudoarea noastră, averea si ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinta si inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

           Părinti! Să aveti grijă de copii vostri, creste-tii în spiritul evangheliei, pentru că aveti răspundere în fata lui Dumnezeu, nu-i lăsati în cinematografe si pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forta si unde primeste o educatie antireligioasă. Aduce-tii în biserică, că aci primesc educatia care-i place lui Hristos. Păstrati sufletele lor de ideile străine de neamul nostru si vă ve-ti mântui si voi si neamul nostru.În pragul Anului Nou, biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul si în deosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care sunt răspunzători pentru educarea tineretului nostru. Curaj învătători, să nu uitati că veti răspunde si voi pentru tineretul nostru care a păsit pe calea rătăcirii.

           Trimitem binecuvântarea ostasilor nostri care nu sunt lăsati în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitati si să vă rugati si să aveti curaj să urmati pildele marilor înaintasi ai nostri, a lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu si alti mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viata voastră.

           Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii tării si îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritui iubirii frătesti prin fapte si nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii tării asa cum iubeste tatăl pe fiul si reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

           Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit si suferă pentru că multi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

           Trimitem binecuvântarea celor întemnitati, celor în suferintă, celor care au pierdut sperantele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare si le spunem lor:  „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare si veti cere.”

           Totul am spus ce am putut să spun, iar dorintele noastre fierbinti, nevăzute, numai simtite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu si care vorbesc mai bine ca oricine. Stergeti-vă lacrimile si să aveti nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire si pentru noi si pentru toti aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

           „După terminarea predicei, functionarii comprimati de la diferite institutii au comentat astfel predica lui Popovici: ”

Arhiva Consilului National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (A.C.N.S.A.S.), fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 71

Notă, 9 februarie 1950

           „La Institutul Teologic s-au serbat patronii teologiei, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore si Ioan Gură de Aur.

           Solemnitatea urma să fie onorată cu prezenta patriarhului Iustinian si a tov. ministru Stanciu Stoian. La ora 10 am. însă, atât Patriarhul, cât si tov. Ministru Stanciu Stoian au fost chemati telefonic de tov. Gh. Gheorghiu Dej, asa că nu au mai participat le serbare; au ajuns însă la timp la institut pentru a participa la “mica agapă” ce a urmat după serbare.

           În numele patriarhului a vorbit la serbare episcopul N. Popovici al Oradiei. Pe marginea vietii celor trei mari ierarhi ortodocsi, Vasile, Grigore si Ioan, episcopul Popovici a vorbit despre “îndrăzneala” crestină.

           Subiectul a fost tratat cu “îndrăsneală” reusind să electrizeze într-adevăr pe preotii si studentii din sala festivă. Vorbind despre lupta celor trei mari ierarhi cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acesteia de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile bisericii lui hristos, episcopul popovici a reusit cu usurintă să convingă un auditoriu reactionar, că în situatia de azi, preotimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai crestinismului..

           A  impresionat deosebit amintirea dialogului înversunat dintre Vasile si pretorul păgân Modestus. Miscat de vehementa si curajul cu care Sf. Vasile îsi apăra credinta crestină, guvernatorul Modestus a exclamat: “Nici un episcop nu mi-a vorbit în felul acesta.”  La care Sf. Vasile a răspuns: “pentru că desigur, încă nu ati întâlnind un adevărat episcop al lui Hristos.”

           Episcopul  Popovici si-a închinat cuvântarea cu rugăciunea: “ Să rugăm pe cei trei mari ierarhi, să binevoiască din cer pe toti sprijinitorii si apărătorii bisericii lui Hristos si să împrăstie pe dusmanii ei.”

           Cei prezenti în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la Institutul teologic a spus:

           “A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală si curaj la nivelul lui Vasile cel Mare. A spus însă lucruri care trebuiesc spuse.”

Iar Al. Tudor din comuna Podu Rece din Dâmbovita a afirmat:

“A vorbit ca un Hristos. Preotilor la venea să se ducă să-l îmbrătiseze. Cu astfel de vlădici, comunistii nu vor reusi să distrugă Biserica.”

Pr. Iustin Moisescu a afirmat:

“Popovici a vorbit de o mie de ori mai “tare” decât” Ciopron (Partenie, fostul episcop al armatei, n.n.) la deschiderea cursurilor. Cred “chelului îi lipsea tichia de mărgăritar.”

Sursa: M. Stănescu
A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol. 1,f. 52

Fragment din predica tinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Pastelui, aprilie 1950

           „Iisus Hristos a fost înconjurat de dusmani recrutati din jurul său si de către autoritătile militare, care l-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldati înarmati, care în fata adevărului au căzut cu fata la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate si pentru credintă au fost schingiuiti, batjocoriti, au fost supusi persecutiilor si restrictiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâti.

           După cum în trecut Biserica  a iesit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toti dusmanii săi, tot asa biserica va îngropa pe toti acei care vor lupta împotriva ei…

           Luptati pentru apărarea credintei lui Hristos. Luptati pentru apărarea bisericii lui. Nu vă temeti, nu fiti vânzători si trădători ai lui Iisus, iubiti-l pe Iisus. Cine îl iubeste pe Iisus suferă pentru el si nu se teme de nimic.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21

Fragment din predica tinută la mănăstirea Izbuc, cu ocazia unei procesiuni, în fata a o mie de oameni, mai 1950

           „Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu si nici nu cred în el, acestor oameni nu le vor reusi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic…

           Oamenii uită de Dumnezeu si din nimica se ridică în posturi de răspundere si caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le poate pierde, dar pe Dumnezeu nu poate să-l piardă niciodată, deoarece credinciosii trebuie să lupte cu dusmanul care este contra lui Dumnezeu.Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arsi de vii pe rug si omorâti în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare crestin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credintă.”

           „La sfârsitul predicei, consemnează informatorul, Popovici a îndemnat pe cei prezenti să lupte pe linia religiei contra dusmanului care nu vrea să stie de Dumnezeu si de suferintele Mântuitorului.” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130)

(George Enache – Revista Rost, nr. 5 din iulie 2003)

 Exilul episcopului martir Nicolae Popovici la Mănăstirea Cheia

           Puţini sunt cei care ştiu că marele episcop ortodox al Oradiei, Nicolae Popovici, a petrecut zece ani la Mănăstirea Cheia din judeţul Prahova, la hotarul cu Ardealul, pe vechiul drum care lega Muntenia de Transilvania, în mijlocul munţilor, la poalele Zăganului, într-un ţinut aproape pustiu şi rareori cercetat de cineva în perioada anilor 1950-1960. Slujitorii Bisericii cunosc prestigiul de care se bucura tânărul episcop al Oradiei (1936-1950), precum şi încercările prin care acesta a trecut odată cu instalarea în România a regimului ateu ostil Bisericii.

         Ierarhia şi chiar Patriarhul au căutat să-l apere pe ierarhul care nu admitea nici un fel de compromis faţă de principiile sale. Neînduplecatul episcop n-a cedat. Atitudinea sa fermă faţă de vremelnicile stăpânii i-au creat numeroase probleme, cauzându-i, până la urmă, moartea la doar 57 de ani, în octombrie 1960.

„Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi“

           La 5 octombrie 1950, într-o lungă convorbire de taină, petrecută în curtea interioară a Reşedinţei patriarhale din Bucureşti, Patriarhul Justinian ar fi încercat să-i propună câteva soluţii episcopului Nicolae pentru schimbarea atitudinii autorităţilor comuniste care cereau „capul lui Nicolae Popovici sau ruperea relaţiilor Statului cu Biserica“.

Până la urmă, episcopul a fost pensionat, fixându-i-se domiciliu la Mănăstirea Cheia.

           Din cercetările unor tineri istorici aflăm că episcopului i s-a pus la dispoziţie o maşină a Patriarhiei şi, însoţit de ieromonahul Grigorie Băbuş, a văzut Cheia pentru prima dată. Întors la Bucureşti, i-ar fi spus Patriarhului că mănăstirea-i prea izolată şi preferă un lăcaş din Moldova. În cele din urmă, la sfârşitul lunii octombrie 1950, se instala la Cheia în casa care a aparţinut părintelui Grigorie Băbuş, fost stareţ al acestei mănăstiri pentru câteva luni în 1948. În starea aceasta învăţatul episcop şi-a amenajat o gospodărie proprie în care creştea o vacă, un purcel şi mai multe păsări pentru hrana de toate zilele. Muncea din greu, aducând lemne din pădure şi pregătindu-le din timp pentru sezonul rece. Mărturisea unui preot cunoscut că l-a prins odată noaptea în pădure şi o ceaţă mare nu-i permitea vizibilitatea măcar la câţiva metri. Însoţea două care cu lemne şi se temea de atacul unei haite de lupi care-şi făcea apariţia în zonă noapte de noapte şi oferea, după cum mărturisea episcopul, „concerte simfonice“. Cu felinarul în mână a scăpat teafăr, ajungând acasă „mort de oboseală şi lac de apă“.

           În această perioadă a îndurat tot felul de privaţiuni, mai ales însingurarea şi permanenta urmărire din partea oamenilor securităţii. Aceştia au reuşit, se pare, să-l recruteze pe factorul poştal care aducea corespondenţa şi primea din partea episcopului epistolele proaspăt scrise pentru expediţie. În acest fel se ştia absolut tot, iar marele episcop se afla într-o grea încercare. Puţini cunoscuţi îi rămăseseră pe mai departe prieteni şi tot mai rar îl vizitau în casa de la Cheia. Unii dintre ei veneau civili, deghizaţi şi rămâneau de vorbă noaptea, temându-se de repercusiuni. Ochi vigilenţi erau puşi să afle cine sunt persoanele cu pricina şi puţini scăpau de teroarea puternicilor vremii. Informatorii securităţii încercau să se infiltreze peste tot, sub chipul unor săteni de rând ori a foştilor colaboratori.

           În faţa acestor provocări, episcopul Nicolae Popovici mărturisea: „…Eu sunt foarte liniştit. Ţintele vieţii mele sunt precise. Drumurile sunt croite până la capăt. Abaterea de la ele nu există, cu nici un preţ. Un lucru e de mirare. Astăzi nu stau în calea nimănui, nu râvnesc situaţia nimănui, sunt retras în creieri de munţi şi-n sărăcie – şi totuşi nu încap de mine, se împiedică mereu de mine, se ocupă cu o perseverenţă vrednică de lucruri mai bune de persoana mea retrasă de pe arena vieţii publice, în anonimat. De ce? Mai curând sau mai târziu va trebui să se dea bătuţi duşmanii mei de moarte, pentru că le va fi imposibil să zdrobească ceea ce am clădit cu darul lui Dumnezeu, spre slava lui Dumnezeu, în conştiinţele zecilor de mii de fraţi ai mei. Nu am făcut lucru omenesc, ci lucru dumnezeiesc şi cine va îndrăzni să se facă luptător cu Dumnezeu?“

           În zilele calde era adeseori văzut cu o carte în mână, cu vaca la păscut în vecinătatea mănăstirii. Aşa l-a întâlnit un grup de nemţi foarte miraţi că un monah păstor de vite vorbeşte fluent germana şi cunoaşte atât de multe amănunte legate de patria şi cultura lor. Ei nu ştiau istoria dramatică a episcopului care studiase şi în ţara lor.

„Cu toate necazurile pe care le am, sunt, totuşi, plin de bucurie“

           În timpul celor zece ani vlădica Nicolae Popovici a călătorit de câteva ori la Bucureşti, la Biertan şi în Bărăgan (pentru a cumpăra cereale trebuincioase în gospodăria sa). A avut câteva întâlniri cu Patriarhul Justinian şi cu Episcopul-Vicar patriarhal Teoctist Arăpaşu. Cel din urmă l-a vizitat şi la Cheia în anii surghiunului. La Bucureşti, episcopul Nicolae a fost oaspetele părintelui profesor Dumitru Stăniloae, fost coleg de studii la Atena. Marele teolog îl considera „cel mai apropiat prieten din lumea bisericească“.

           Perioada exilului de la Cheia s-a aflat în permanenţă sub semnul unor presiuni foarte mari concertate asupra lui şi a unor oameni din apropiere. În anii respectivi, Mănăstirea Cheia a fost condusă de stareţii Gherasim Negulescu (1948-1950), Iezechiel Preda (1950-1951) şi Emilian Andrei (1951-1965). Iezechiel a fost schimbat la cererea expresă a episcopului adresată Patriarhului Justinian. Patriarhul a încercat de mai multe ori să-i ofere conducerea mănăstirii, dar episcopul a refuzat. Corespondenţa purtată cu un preot devotat dezvăluie faptul că episcopul Nicolae Popovici a fost invitat de mai multe ori să primească demnităţi eclesiale înalte, cum ar fi postul de Mitropolit al Moldovei şi Sucevei în anul 1956 sau cel episcopal de Cluj, Vad şi Feleac, după trecerea la cele veşnice a binefăcătorului său, mitropolitul Nicolae Bălan, şi alegerea episcopului Nicolae Colan ca mitropolit la Sibiu. Se spune că însuşi Petru Groza l-a vizitat la Cheia şi i-a făcut propunerea. Şi de data aceasta episcopul surghiunit n-a putut fi înduplecat: „Eu nu ştiu să fac metanie mare la răsărit!“

           Eruditul ierarh îşi va fi alinat mâhnirile exilului cu scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, aflat altădată în aceeaşi încercare. Se bucura tare mult de scrisorile tot mai puţine care ajungeau până la Cheia. Unui preot i-a răspuns că-i mulţumeşte pentru faptul că el singur, dintr-o eparhie întreagă, i-a trimis urări de felicitare la sărbătorile mari şi la pomenirea Sfântului Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, ocrotitorul său.

           Din amintirile părintelui Grigorie Băbuş reţinem faptul că şi-a construit la Mănăstirea Suzana o casă şi tot de acolo şi-a ales o călugăriţă, Arsenia, care l-a ajutat la treburile casei. Printre oaspeţii pe care i-a avut la Cheia s-au numărat arhimandritul Benedict Ghiuş, preotul Vasile Coman, mai târziu episcop al Oradiei, preotul Gheorghe Liţiu, surorile lui, câţiva teologi şi cunoscuţi. Era uneori reticent şi sărac la vorbă, se temea de oricine, avea impresia că se încerca otrăvirea lui şi de aceea nu primea daruri de la nimeni. Abandonase şi scrisul, spunându-i cuiva „că le-a aruncat pe toate în foc“. Altădată a răspuns unui părinte că este timp pentru toate, dar timp n-a mai fost.

           Încercat de atâtea suferinţe, inima episcopului a cedat după un tratament în staţiunea Buziaş, în octombrie 1960. A fost îngropat la Biertan, lângă biserica şi casa părintească unde venise pe lume cu 57 de ani mai devreme.

           Mănăstirea Cheia, locul în care marele şi eruditul episcop a petrecut zece ani, a însemnat timpul meditaţiilor şi al liniştii din tumultoasa-i viaţă. În împărăţia munţilor, dincolo de condiţiile modeste şi de sacrificiile numeroase, episcopul a avut parte de bucuriile unui loc paradisiac: „Cu toate necazurile pe care le am, sunt, totuşi, plin de bucurie“ – spunea şi el aidoma marelui Apostol. Cine-i oferea lui bucurii într-o asemenea încercare? Hristos Domnul, mai marele Arhiereilor, prin Euharistie, prin negrăite trăiri şi prin această „răstignire pentru Biserică“.

Din puţinele însemnări ale episcopului datate în acea vreme reţinem:

           „Pe zi ce trece, situaţia mea se înrăutăţeşte. Inspecţiile şi controalele se ţin lanţ. Iar în timpul din urmă am prins zvonul că ar fi vorba de o schimbare a domiciliului meu la un schit, cu condiţiuni reduse de viaţă. Abia am reuşit să-mi înjghebez viaţa cea nouă aici şi vrăjmaşii mei se gândesc deja la mutare. Dacă se va porunci, o voi face şi pe aceasta, căci eu bine ştiu că nu avem aici ‹‹cetate stătătoare›› şi că patria noastră adevărată şi definitivă e sus în ceruri, unde Domnul S-a înălţat cu mărire, înaintemergător pentru noi făcându-Se.

           Mai presus de vexaţiuni şi frământări, rămâne conştiinţa mea creştină, consecventă cu ea însăşi şi cu înfricoşatele juruinţe pe care le-am făcut în faţa altarului acum 15 ani, când la Praznicul de lumină al Rusaliilor am primit darul arhieriei.

           … E mare lucru să fii om de caracter! E greu să fii devotat până la moarte lui Hristos, Dumnezeul nostru. E mare lucru şi minunat să duci, în tine şi prin tine şi-n alţii, la biruinţă finală, Duhul lui Hristos împotriva duhului veacului acestuia, care pe atâţia îi amăgeşte şi-i duce la pierzare!“
(Arhim. Timotei Aioanei – Ziarul Lumina)

 Trecerea în veșnicie a episcopului Nicolae Popovici 

            Trimiterea fostului episcop orădean într-un exil impus de autorităţile comuniste la Mănăstirea Cheia nu era singulară după 1945, dar căpătase un ecou fără precedent.
           Nicolae Popovici a crezut la început că regimul comunist nu va dura, iar exilul său va fi temporar. Dar curgerea timpului între zidurile mănăstirii prahovene a început să-l demoralizeze, să-l macine şi să se pregătească de marea trecere la viaţa veşnică. A dorit mai întâi să ajungă la casa părintească de la Biertan, acolo unde a văzut lumina zilei, unde a intrat prima oară biserică şi unde l-a cunoscut prima dată pe Dumnezeu. Aflat în satul natal, la 20 octombrie 1960, episcopul Nicolae Popovici a închis ochii.
           La priveghere a fost prezent chiar bunul său prieten, Nicolae Colan, ajuns mitropolit al Ardealului.

(Adrian Nicolae Petcu – Ziarul Lumina)

 Episcopul Roman Ciorogariu 

Pr. Dr. Ioan Codorean

Roman Ciorogariu s-a nascut in localitatea Pecica din judetul Arad, la 6 decembrie 1852, primind la botez numele de Romulus. Studiile liceale le-a urmat la Arad, Pojon si Hodmezovasarhely. In anul 1877 a absolvit cursurile Institului Teologic din Arad. A urmat apoi cursurile de specializare in Pedagogie si Psihologie la Universitatea din Bonn. Dupa un scurt stagiu de arhivar la Episcopia Aradului (1880), va ajunge profesor la Institutul Teologic din Arad (1881-1917).

In anul 1900 intra in cinul monahal cu numele Roman. Este numit director al Institutului Teologic din Arad (1901-1917). Va ajunge vicar eparhial la Oradea in 3 octombrie 1917. Astfel prin Roman Ciorogariu se reia firul intrerupt pe o durata de 225 de ani, al succesiunii ultimului episcop al Oradiei, Efrem Veniamin. In aceasta calitate se va ingriji de organizarea consistoriului; va reorganiza Consiliul National din Bihor, pe care il va conduce in calitate de presedinte, luptand cu multa ardoare pentru drepturile poporului roman. Ca publicist a militat pentru drepturile romanilor in diferite gazete: Tribuna (Sibiu), Tribuna (Arad), Tribuna poporului (Oradea) etc. In anul 1921 intemeiaza revista culturala si religioasa “Legea Romaneasca” (Oradea), iar in anul 1926 a publicat lucrarea “Zile traite” in care prezinta evenimentele legate de eliberarea orasului Oradea de armata romana in timpul razboiului mondial. In calitate de parlamentar a fost membru in Comitetul Executiv al Partidului National Roman. Intre 1920-1936 a fost membru in Senatul Romaniei.

Dupa alegerea sa ca episcop in 1920, si dupa hirotonirea sa in 26 martie 1921, va impleti in activitatea sa dragostea fata de Neam si Biserica. Va duce o munca sustinuta pentru reorganizarea Episcopiei. In februarie 1931 s-a cumparat actualul palat episcopal. Odata cu promulgarea Legii pentru reforma agrara, a intervenit pentru improprietarirea Episcopiei si a tuturor parohiilor din Eparhie. In 21 noiembrie 1921 a infiintat revista Legea Romaneasca. In toamna anului 1923 prin purtarea sa de grija se deschide Academia de Teologie din Oradea. In 6 decembrie 1924 se inaugureaza internatul teologic obtinut de la guvern prin interventiile sale personale. In iunie 1925 se infiinteaza Societatea religioasa “Altarul” pentru femei.

Tot in acest an se infiinteaza in luna iulie Tipografia Diecezana, apoi caminul preotesc si Scoala de cantareti bisericesti si multe alte societati religioase. In anul 1927 s-a infiintat Fondul pentru ajutorarea vaduvelor si orfanilor de preoti din Eparhie, A participat ca indrumator la ridicarea mai multor biserici in cuprinsul Eparhiei. Episcopul Roman Ciorogariu s-a bucurat de respectul si aprecierea tuturor acelora care l-au cunoscut. Meritele sale au fost recunoscute si rasplatite si de regele Ferdinand I care i-a oferit numeroase distinctii: Coroana Romaniei, Marea Cruce cu Cordon si Rasplata Muncii pentru Biserica clasa I. Pentru intreaga sa activitate depusa ca mare ierarh si patriot, episcopul Roman Ciorogariu a primit si alte distinctii: Steaua Romaniei in Grad de Mare Cruce, Ferdinand I in Grad de Mare Ofiter, Cavaler al Ierusalimului Onorific pentru Merit, etc… A fost ales membru de onoare al Academiei Romane, al Institutului Geografic Regal, al Societatii Academice Romania Juna din Viena s.a.m.d. Pentru raspandirea culturii franceze i s-a conferit gradul de ofiter al Academiei Franceze. Cea mai mare distinctie pe care a primit-o vrednicul ierarh este cea primita din partea urbei Oradea care drept recunostinta pentru serviciile patriotice aduse orasului si ca omagiu a schimbat numele strazii Postei, cu cel de strada Episcop Roman Ciorogariu.

Episcopul Roman Ciorogariu a trecut la cele vesnice la 21 ianuarie 1936, ramanand in constiinta posteritatii ca un ierarh luminat si bun carmuitor de suflete in vremuri de restriste

 Episcopul Roman Ciorogariu
Apărător al valorilor naţionale şi promotor al bunei convieţuiri interetnice 

Prof. dr. Elisaveta ROŞU
Pr. prof. Florin NEGRUŢIU

Roman Ciorogariu (1852-1936) şi-a format şi desăvârşit personalitatea într-o perioadă de mari transformări în viaţa naţională a românilor transilvăneni. Contactul cu ideile moderne despre naţiune şi drepturile omului, încă din perioada studiilor, atmosfera intelectuală de la Preparandia din Arad şi contactul cu personalităţi de primă mărime ale luptei naţionale de la sfârşitul secolului al XIX-lea i-au marcat existenţa. Spirit receptiv, tânărul Ciorogariu s-a integrat, fără dificultăţi, atât vieţii ecleziastice din Arad, cât şi vieţii laice, dominată de eforturile pentru formarea şi consolidarea şcolii româneşti naţionale şi recunoaşterea individualităţii naţiunii române.

Convins de puterea exemplului personal, dascălul Ciorogariu, s-a dedicat luptei naţionale cu asumarea riscurilor unui conflict deschis cu autorităţile, conflict ce n-a afectat niciodată bunele relaţii cu concetăţenii de altă naţionalitate. Naţionalismul său n-a degenerat în extremism, nici  atunci când politica de deznaţionalizare promovată de autorităţi a îmbrăcat forme de maximă gravitate.

Afirmarea propriilor aspiraţii naţionale într-un cadru organizat, cu respectarea legilor în vigoare, aşa cum s-a întâmplat la Congresul Naţionalităţilor din 1895 desfăşurat la Budapesta, a fost considerată de profesorul Ciorogariu ca legitimă, iar reacţia autorităţilor exagerată. Nevoit să-şi justifice atitudinea printr-o declaraţie, a făcut un adevărat rechizitoriu al manierei în care sunt respectate drepturile individului într-un „stat constituţional”, precizând că încălcarea acestora conduce la absolutism.  Se făcea referire la Legea naţionalităţilor (1868) care prevedea drepturi cetăţeneşti şi ordinul ministerial care încerca să se substituie legii. Cu un realism, care i-a adus deseori ostilitatea unor conaţionali, R. Ciorogariu aprecia că lipsa de solidaritate din mişcarea naţională românească uşura politica de deznaţionalizare promovată de autorităţi, care prin ordonanţe ştergeau „paragraf de paragraf” din legea naţionalităţilor şi atentau la autonomia bisericilor, practicau sistemul colonizărilor în zone cu majoritate românească şi încurajau financiar şcolile de stat în detrimentul celor confesionale.

Ataşamentul faţă de şcoală şi de lupta naţională, calităţile organizatorice şi nu în ultimul rând, prestigiul de care se bucura, i-au adus lui Roman Ciorogariu funcţia de director al Institutului Pedagogic–Teologic, în 1901, într-o perioadă marcată de accentuarea politicii de deznaţionalizare, orice acţiune a sa fiind constant urmărită şi sancţionată de autorităţi.

Împlicându-se în alegerea lui Vasile Mangra ca episcop al Aradului, iar după eşecul acţiunii, în numirea acestuia ca vicar la Oradea, directorul seminarial şi-a atras adversităţi, devenind ţinta unei campanii de discreditare prin presă. Acţiunea  ziarului „Controla” din Timişoara, condus de românul Iosif Gàll, membru al Casei Magnaţilor, a fost dublată de  ziarele maghiare¹ din Arad care îi reproşau reducerea numărului de ore în limba maghiară pe săptămână, reţinerea faţă de cei care şi-au făcut studiile la Budapesta şi protecţia acordată celor „căzuţi aici din România” şi mai ales „spiritul redacţiei Tribunei poporului” care domneşte în Preparandie². Urmare a denunţurilor făcute, ministrul Cultelor Wlàssics Gyula, a decis să trimită un comisar ministerial pentru a examina starea Seminarului.

Scriitorul maghiar Jancsò Bènedèk, trimis de către Ministerul Cultelor, a verificat activitatea din Seminar şi a asistat la examene. Concluziile sale, de un realism onorant, au fost laudative referitor la calitatea activităţii, semnalând totodată dificultăţile materiale cu care acesta se confrunta. Abordarea subiectivă, tendenţioasă, a rezultatelor anchetei de către ziare maghiare şi germane din Timişoara a atras replica inspectorului şcolar Vàrjassy Àrpàd. Într-un articol publicat în „Aradi Vidèkè”, acesta se asocia cu opinia lui Jancsò Bènedèk faţă de Institutul la care el realiza rapoarte periodice de 18 ani, dezminţând cu argumente toate acuzaţiile aduse directorului Ciorogariu. Iritat de articolele denigratoare, însuşi Jancsò Bènedèk a luat atitudine, menţionând rezultatele foarte bune constatate în predarea limbii maghiare şi competenţele didactice ale profesorilor din Seminar. În acelaşi sens se exprima şi ministrul Cultelor Wlàssics prin rescriptul (adresa) nr. 66.774 adresat Consistoriului Arad, în care se arăta mulţumit de rezultatele şi calitatea examenelor de la finele anului şcolar 1901/1902, din Institutul Pedagogic-Teologic.³

Obiectivitatea anchetei, francheţea aprecierilor au constituit pentru Roman Ciorogariu argumente în abordarea nuanţată a relaţiilor cu autorităţile, excluzând generalizările şi valorizând aspectele pozitive ce ofereau suport pentru o convieţuire paşnică într-un context politic complex.

Adoptarea tacticii  activismului de către Partidului Naţional Român în 1905 a atras ostilitatea autorităţilor, primul ministru Tisza Istvàn, calificând-o „cea mai temerară declaraţie de război faţă de politica naţională maghiară”⁴. Reluarea „activismului” politic şi succesele în alegeri pe baza programului naţional au fost indicii ale forţei pe care o puteau reprezenta naţionalităţile. Refuzate în propunerile de colaborare, autorităţile au declanşat o politică menită să aducă atingeri grave naţionalităţilor. În acest context se înscriu  „legile şcolare” ale lui Appònyi, din 1907, care vizau să dea lovitura decisivă  învăţământului românesc şi să asigure succesul procesului de maghiarizare prin şcoală. Conform aprecierii lui Keith Hitchins această legislaţie a contribuit mai mult decât orice act emis între 1900-1914, la „înveninarea” relaţiilor dintre guvernul ungar şi concetăţenii săi români⁵. Intransigenţa  lui R. Ciorogariu în atitudinea faţă de aceste legi se explică din dubla ipostază a acestuia: cea de luptător naţional, care a promovat permanent cultura românească ca element esenţial în păstrarea naţionalităţii şi cea de director al Institutului Pedagogic-Teologic, citadelă ce asigura de la începutul secolului al XIX-lea  formarea contingentelor de preoţi şi învăţători români – veritabili anonimi ai luptei naţionale. Noul atentat la ideea de naţionalitate a fost criticat cu duritate în articole din „Biserica şi şcoala” şi „Tribuna”⁶, Ciorogariu revenind în vizorul autorităţilor.

Devenit public fără voia autorului, (manuscrisul a fost sustras din redacţia „Tribunei”, Arad), articolul „Feciorii politici” ajuns în posesia  ministrului Appònyi Albert s-a constituit în „probă” pentru deschiderea unei anchete împotriva lui Roman Ciorogariu sub acuzaţia că purtarea sa nu este conformă cu interesele statului.

În articolul „Feciorii politici”, se radiografia istoricul relaţiilor româno-maghiare evidenţindu-se, cu realism, eforturile unor oameni politici, precum miniştrii Deák, Eötvos, care, alături de Andrei Şaguna, Emanuil Gojdu, au căutat o soluţie paşnică în relaţiile dintre cele două popoare. Se preciza însă că în timpul lui Tisza Kálman a apărut ideea „maghiarizării cu forţa şi politica”⁷, făcându-se inutilă orice încercare de apropiere româno-maghiară din partea unor persoane, precum Iosif Gàll sau Miron Romanul. Perioada 1907-1908 este apreciată ca una dominată de „brutalitate”, fapt ce demonstrează degenerarea politicii în Ungaria spre „o tiranie”⁸ a majorităţii parlamentare, mai virulentă decât în Rusia.  Intransigenţa românilor în lupta naţională era justificată prin politica opresivă dusă de guvern. În finalul articolului se exprima încrederea în posibilitatea unei colaborări, dar nu prin intermediul unor „agenţi” ci prin „adunarea naţională” ca unică reprezentantă legitimă a românilor.

Ancheta n-a putut dovedi valabilitatea acuzaţiilor conform cărora prin acţiunile sale directorul seminarial  „nu acoperă interesele statului”⁹. O nouă campanie de presă, dublată de procese, reflectau că „Unchiaşul” era incomod atât pentru guvern cât şi pentru unele persoane din Partidul Naţional Român interesate de propria lor carieră politică, în detrimentul coeziunii mişcării naţionale.

Dorinţa de colaborare,  de a se găsi un modus vivendi între români şi maghiari era o necesitate a începutului de secol XX, dar convingerea lui Ciorogariu era că aceasta nu se poate face prin persoane fie ele cât de marcante, precum cea a părintelui Vasile Mangra şi a lui Tisza István, ci numai prin guvernul ţării şi prin Comitetul Naţional al Partidului Naţional Român, întrucât numai o împăcare făcută pe baze de drept public poate fi obligatorie pentru ambele părţi¹⁰.

Abordând  lupta naţională  în complexitatea sa, din perspectiva realităţilor interne şi a mutaţiilor în plan european în anii premergători declanşării războiului mondial, Roman Ciorogariu aprecia ca iluzorie speranţa în schimbarea sistemului de guvernare unguresc şi în rolul pe care l-ar putea juca românii în acest proces.

Declanşarea războiului mondial făcea imperativă, în opinia lui Tisza Istvàn, o declaraţie de sprijin din partea fruntaşilor români din Ungaria. Iuliu Maniu considera, însă, comportamentul românilor pe front ca o demonstraţie practică a sentimentelor de loialitate, făcând inutilă o declaraţie oficială. Întrucât, atât Tisza, cât şi românii urmăreau propriul ideal al  statului naţional, terenul de mediere situat  între asimilarea  minorităţilor şi dezmembrarea Ungariei  istorice  a dispărut.¹¹

Intrarea României în război a tensionat şi mai mult relaţiile românilor transilvăneni cu autorităţile maghiare. În articolul „În faţa războiului româno-maghiar”, publicat în „Biserica şi şcoala”¹², Roman Ciorogariu îşi exprima regretul pentru conflictul româno-maghiar. Reafirmând loialitatea preoţilor faţă de Tron, acesta preciza că românii nu sunt vinovaţi de declanşarea războiului, după cum nu se vor face vinovaţi nici de trădare de patrie în urma schimbărilor ce vor apare în politica europeană şi mondială. Pledoaria sa pentru relaţii de normalitate cu autorităţile n-a fost susţinută de evenimentele care au urmat. Nota Antantei, adresată preşedintelui SUA Woodrow Wilson, în ianuarie 1917, prin care se preciza că unul dintre scopurile războiului era eliberarea diferitelor naţionalităţi aflate încă sub stăpânire străină, zădărnicea planurile contelui Tisza care a înăsprit măsurile împotriva românilor. În opinia sa loialitatea faţă de Tron trebuia exprimată printr-o declaraţie de protest, semnată de toţi episcopii şi demnitarii ambelor biserici şi de fruntaşii politici români, faţă de anexarea Ardealului la România, pe care să o opună Notei Aliaţilor.

Roman Ciorogariu a respins înregimentarea cerută de guvern. Riscându-şi cariera şi chiar libertatea, acesta a refuzat semnarea declaraţiei devenind „politiceşte indezirabil” pentru contele Tisza. Alegerea sa ca vicar al Oradiei, a fost considerată de guvern ca o nouă manifestate a sentimentelor naţionale româneşti. Cu toate că, la 14/27 aprilie 1917, Roman Ciorogariu a demisionat din Comitetul Central a Partidului Naţional Român¹³, contele Tisza şi-a menţinut atitudinea ostilă faţă de alegerea acestuia. Conflictul a fost dezamorsat doar în urma înlocuirii contelui Tisza István din fruntea guvernului.

„Decizia epocală”, cum a aperciat-o Roman Ciorogariu în „Zile trăite”, adoptată în 12 octombrie 1918 a „proclamat independenţa naţiunii române”¹⁴, anunţând separarea definitivă de Imperiul Austro-Ungar, recâştigarea condiţiei de a fi liberi şi a decide în legătură cu viitorul lor.

În a doua jumătate a lunii octombrie 1918, evenimentele s-au derulat într-un ritm alert. Complexitatea acestora a tensionat relaţiile interetnice în Oradea şi în Bihor. Calmul şi echilibrul vicarului Ciorogariu, abordarea realistă a situaţiei create, au dus la evitarea unor situaţii conflictuale deschise. Obiectivul noii puteri de la Budapesta, instalată în urma revoluţiei de la sfârşitul lui octombrie, de a reface Ungaria în graniţele medievale, entuziasmul nedisimulat al autorităţilor şi populaţiei maghiare din Oradea faţă de această idee erau în contradicţie cu dorinţa românilor de a pune în practică principiul autodeterminării proclamat prin „Declaraţia de independenţă” şi recunoscut ca legitim de preşedintele american  Wilson. Apelul la calm, ordine şi respectarea legii, adresat de Ciorogariu populaţiei româneşti, a fost dublat de înţelepciune în relaţiile cu Consiliului Naţional Maghiar din Oradea în condiţii externe nefavorabile amplificate de prevederile Convenţiei de la Belgrad.

Linia demarcaţională cu Ungaria fixată pe Mureş, aşa numita „Linie Diaz”, lăsa Bihorul, conform aprecierii lui Roman Ciorogariu, „pradă ungurilor”¹⁵. Graba cu care guvernul din Budapesta s-a grăbit să preia controlul în regiune i-a îngrijorat pe fruntaşii românilor. Tratativele româno-maghiare de la Arad au alimentat starea de suspiciune faţă de autorităţiler maghiare care ofereau soluţii temporare, în cadrul statului maghiar până la Conferinţa de pace.¹⁶ Eşecul tratativelor a impus necesitatea convocării Adunării Naţionale la Alba Iulia, pentru consultarea voinţei poporului român. În Oradea evenimentele se derulau într-o notă particulară. Proclamarea Republicii ungare a refăcut solidaritatea faţă de ideea statului naţional maghiar în rândurile populaţiei maghiare şi evreieşti majoritare.

Entuziasmul populaţiei maghiare l-a îngrijorat pe Roman Ciorogariu, care întrevedea iminenţa unui conflict în condiţiile afirmării aspiraţiilor de libertate ale românilor şi a intoleranţei maghiarilor. Prefecţii au fost înlocuiţi cu comisari guvernamentali. În numele noii democraţii, ostilitatea faţă de români a crescut, devenind alarmantă după 15 noiembrie. Incidentele dintre locuitorii satelor şi soldaţii ori gardiştii unguri, semnalate la Sânlazăr, Beiuş, Bălnaca, Cheresig, Olcea, Ucuriş, Lugaşu de Jos, s-au soldat cu morţi şi răniţi din partea românilor. Alături de Aurel Lazăr, Dumitru Lascu, Nicolae Zigre, Roman Ciorogariu a participat la şedinţa lărgită a Consiliului Naţional Român Central din 1 Decembrie, de la Alba Iulia care a decis unirea necondiţionată cu România¹⁷.

De la Alba Iulia, Roman Ciorogariu s-a întors la Oradea, care prin poziţia sa geografică a devenit „cheia Ardealului”¹⁸. Consecinţele liniei de demarcaţie¹⁹ au fost abil speculate de adepţii ideii de stat unitar maghiar. Deşi la Alba Iulia s-a decis unirea tuturor teritoriilor româneşti, cele situate la vest de „Linia Diaz”, rămâneau sub administraţia guvernului maghiar. Dualitatea puterii în acest spaţiu²⁰, a C.N. Român din Oradea şi Bihor, care încerca să aplice hotărârile de la Alba Iulia şi a guvernului de la Budapesta, care încerca să păstreze acest teritoriu între graniţele statului maghiar²¹, a imprimat evenimentelor o evoluţie greu de anticipat.

Convins de importanţa cuvântului scris în modelarea conştiinţelor şi formarea opiniei publice, Roman Ciorogariu a apelat din nou la gazetărie. Articolele sale din „Tribuna Bihorului”, de la sfârşitul lui 1918 şi începutul lui 1919, trebuiau să formeze convingerea în justeţea actului Unirii de la Alba Iulia, în condiţiile unei propagande oficiale ostile acestuia. Spiritul său tolerant nu l-a împiedicat niciodată să prezinte cu francheţe adevărul. Efectele stăpânirii maghiare asupra românilor ardeleni trebuiau evidenţiate, o dată în plus, populaţiei, pentru a nu se lăsa amăgită de „falşii predicatori” şi a aprecia, la justa valoare, importanţa reîntregirii neamului. Concomitent, principiile moderne ale libertăţii cetăţenilor trebuiau să devină lege²². Într-o lume în schimbare, derutantă pentru ţăranul român, Ierarhul, devenit şi conducător al Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor, şi-a asumat sarcina de a explica o serie de concepte ce erau vehiculate şi nu de puţine ori tendenţios prezentate: monarhie sau republică, socialism, capitalism ori societate burgheză²³.

În timp ce românii considerau că administraţia românescă este necesară, firească şi legitimă, dând asigurări că populaţia maghiară va fi respectată, comisarul Àgoston Pèter îi acuza pe români că sunt regalişti şi procesul de „democratizare” ar fi periclitat sub stăpânire românescă²⁴. Comisarul se pronunţa pentru limitarea stăpânirii româneşti la administraţie şi învăţământ, urmând ca problemele comune să rămână la competenţa Comitetului Executiv Comitatens Mixt.  Concomitent, Comisariatul din Cluj, organizat ca guvern „ardelen”, condus de profesorul Apáthyi şi sub protecţia legiunilor secuieşti înarmate, a dezlănţuit o propagandă socialistă incisivă, provocând îngrijorare atât la nivelul guvernului din Budapesta, cât şi între românii din Bihor.

Acordul Consiliului Antantei de la Versailles pentru stabilirea  armatei române pe linia Cluj – Gherla – Dej, urmată de de retragerea secuilor spre Budapesta şi prezenţa lor în Oradea, în 21 decembrie, a accentuat starea de nesiguranţă pentru români. Manifestarea zgomotoasă, însoţită de lozinci antiromâneşti, dădea impresia unei stări de război²⁵. Secuii comandaţi de colonelul Kràtocwill Kàrolyi, împreună cu elemente ce proveneau din regimentele de honvezi destrămate, s-au comportat ca trupe de ocupaţie, intimidând populaţia, prin batjocorirea simbolurilor naţionale româneşti, pedepsirea participanţilor la Adunarea de la Alba Iulia, confiscări de bunuri etc.

Disponibilitatea de colaborare a Consiliul Naţional Maghiar a fost una formală şi fluctuantă, în funcţie de evoluţia evenimentelor internaţionale. Roman Ciorogariu nu s-a lăsat impresionat de gesturi de bunăvoinţă din partea acestuia. Evenimentele care au urmat i-au confirmat bănuielile. Noua linie demarcaţională: Sighetul Marmaţiei – Baia Mare – Ciucea-Zam, ce lăsa Oradea şi Bihorul în afara jurisdicţiei Consiliului Dirigent, a determinat o ostilitate făţişă faţă de români. Situaţia risca să scape de sub control. Oficialităţile maghiare şi Conferinţa de pace trebuiau să fie informate despre realităţile din Oradea şi Bihor.

Roman Ciorogariu a întocmit un raport către Consiliul Dirigent care radiografia situaţia politică la zi în comitatul Bihor. Cu tot optimismul ce i-a caracterizat activitatea, vicarul orădean era marcat de modul în care se prezenta situaţia, pe care o aprecia ca „grea şi penibilă”²⁶ pentru români.  Autorităţile maghiare foloseau situaţia pentru a crea tensiuni şi a atenua dorinţa de unire cu România. Este remarcabil faptul că, nici în situaţii dramatice, ca cea din primăvara anului 1919, Roman Ciorogariu n-a culpabilizat populaţia maghiară sau de altă etnie, la politica dusă de autorităţi. Intrarea armatei Regatului român să intre în Oradea şi în Comitatul Bihor²⁷ era considerată ca soluţie pentru încetarea persecuţiilor şi integrarea acestui teritoriu în România Mare.

În calitate de cetăţeni ai României, aceştia  aveau dreptul de a fi apăraţi de armata ţării. Pe realismul şi logica acestei situaţii se baza Roman Ciorogariu, nutrind speranţa că şi puterile Aliate vor decide în consecinţă. În Oradea şi Bihor tensiunea era în creştere în perioada februarie-martie 1919. În timp ce dezarmarea gărzilor româneşti devenea un fenomen general, comuniştii organizau adunări de protest faţă de iminenţa intrării armatei române în Oradea. Incidentele de la sate erau atribuite naţionaliştilor români, în timp ce armata română continua să fie acuzată de atrocităţi în Transilvania. Roman Ciorogariu, conducătorul de facto al Consiliul Naţional Român, şi-a folosit îndemânarea pentru a oferi unor reprezentanţi ai Puterilor Aliate, precum căpitanului englez Pomerol sau maiorului Dauphont, o percepţie obiectivă asupra realităţii.

În Oradea, Roman Ciorogariu devenea tot mai incisiv în relaţiile cu autorităţile maghiare. Încercarea comisarului Kátz de a-i disculpa pe subordonaţii săi în problema măcelului de la Sighiştel²⁸, s-a lovit de replica fermă, fără menajamente, a celui care se simţea răspunzător de soarta românilor. Roman Ciorogariu i-a cerut comisarului să precizeze cine stăpâneşte în ţară, „guvernul republican, ori bandele de ucigaşi”.²⁹ Acuzaţia adusă de colonelul Nebowitzki preoţilor şi învăţătorilor români l-a determinat pe vicar  să facă un adevărat rechizitoriu referitor la modul în care se respectă drepturile cetăţeneşti ale românilor şi cele ale comisarului Kátz, care nu face un secret din faptul că „e agitator”³⁰. Măsurile adoptate, formarea unei comisii mixte de anchetă şi promisiunea “disciplinării”soldaţilor, nu convingeau pe nimeni.

Printr-o scrisoare deschisă, publicată în „Tribuna Bihorului”, Roman Ciorogariu, în numele Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor se adresa preşedintelui Republicii Maghiare, contele Károlyi Mihályi, exprimându-şi  nedumerirea faţă de persecuţiile la adresa luptătorilor naţionali români, în timp ce agitaţiile comuniste rămâneau nepedepsite³¹ şi atitudinea duplicitară a acestuia faţă de principiile wilsoniene.

În 10 martie 1919, în numele Consiliului Naţional Român, Roman Ciorogariu a întocmit un nou raport care a ajuns prin curieri la Sibiu, Bucureşti şi Budapesta pentru a fi înaintat Conferinţei de la Paris, ca material la „deliberarea noastră”³². Preambulul raportului justifica întocmirea sa din perspectiva dreptului fiecărui popor de a-şi apăra drepturile la Conferinţa de Pace. Cu obiectivitate, sunt prezentate momentele importante din zbuciumata istorie a Bihariei, reliefând factorii care au împiedicat evoluţia sa firească, fără a reuşi însă anihilarea elementului românesc.

Atitudinea fermă a Consiliului Naţional Român în raport cu autorităţile maghiare n-a rămas fără repercusiuni. „Tribuna Bihorului” a fost suspendată, iar conducerea Consiliului Naşional Român acuzată de spionaj. În 12 martie 1919, Coriolan Pop, Sever Andru, Gheorghe Tulbure şi Roman Ciorogariu erau citaţi pentru a li se comunica punerea lor sub pază militară pentru activitate de spionaj³³.

Decizia Consiliul militar mixt de a muta linia de demarcaţie spre vest, de-a lungul liniei ferate Satu Mare, Carei, Oradea, Arad³⁴, a provocat demisia întregii conduceri a Republicii Ungare şi preluarea puterii de către comunişti. Noul guvern, din care făcea parte şi fostul comisar guvernamental bihorean Ágoston Péter, a introdus starea de asediu în Ungaria. Propaganda agresivă în favoarea puterii comuniste a fost însoţită de măsuri dure împotriva Consiliului Naţional Român din Oradea şi Bihor. Pledoaria lui Roman Ciorogariu pentru menţinerea Consiliului Naţional Român a eşuat. Pentru membrii consiliului care locuiau în Oradea s-a decis domiciliu obligatoriu.

În Bihor, evenimentele au scăpat de sub control. Lipsa de autoritate a făcut posibilă executarea fruntaşilor români din Beiuş, Ioan Ciordaş şi Nicolae Bolcaş³⁵ şi a lui Nicolae Bogdan din Vaşcău de către soldaţii companiei căpitanului Verbőczi. La insistenţele intelectualilor români, colonelul Nebowicztki a făcut „anchetă” la Beiuş, confirmând zvonurile despre moartea liderilor români. Moartea lor este explicată prin „infama faptă” a acestora de a trece la armata română. Explicaţia n-a convins, dar demonstra până unde putea să ajungă cinismul autorităţilor.

Înaintarea armatei române spre Oradea a produs panică în rândul autorităţilor comuniste şi naţionaliste maghiare. Prestigiul de care se bucura în rândul concetăţilor şi calitatea sa de luptător naţional au fost abil folosite de conducerea maghiară şi evreiască a oraşului şi comitatului, de dinainte de 21 martie 1919, în efortul de preluare a puterii şi înlăturare a comuniştilor. Şeful poliţiei oraşului, căpitanul Jánossy Gyula,  s-a opus ideii de a-i împuşca pe liderii români şi i-a preluat de sub jurisdicţia comuniştilor,  cu toată opoziţia acestora. La locul său, slujind în Biserica Catedrală, l-a găsit armata română la intrarea în Oradea, în ziua Învierii.

Momentul revenirii Bihorului la Patria–Mamă a fost sfinţit prin slujba din a doua zi de Paşti. Încrezător în viitor, Roman Ciorogariu vedea în România Mare posibilitatea împlinirii năzuinţelor tuturor: ţărani, muncitori, intelectuali deopotrivă. În opinia sa, România Mare trebuia să se clădească pe iertare şi dreptate „faţă de noi şi faţă de concetăţenii de altă limbă”³⁶.Implicarea sa în dezbaterea şi elucidarea unor concepte precum: democraţie, realism, naţionalism, confesionalism, autonomie religioasă se impune a fi reliefată, fie şi numai pentru a argumenta aserţiunea că „Roman Ciorogariu n-a ratat integrarea în România Mare”.

Contemporan afirmării ideilor democratice şi evoluţiei acestora, el făcea distincţia între internaţionalismul deghizat în democraţie care „adus din afară în contra aşezămintelor ţării şi tradiţiilor vine să desfiinţeze neamul românesc şi ţara aceasta” şi democraţia izvorâtă din realităţile româneşti. „Eu sunt democrat după firea mea şi după creşterea mea, în toată fiinţa mea, şi nu este om pe faţa pământului să fie mai aproape de sufletul poporului cum sunt eu.”³⁷ În opinia sa democraţie înseamnă: vot universal, pământ dat ţăranilor, accesul tuturor la cultură şi libertăţi cetăţeneşti care să permită fiecăruia să-şi valorifice calităţile proprii.

Ideea naţională, pe care Episcopul Ciorogariu o dorea la baza tuturor instituţiilor statului, nu se confunda cu şovinismul care reprezinta, potrivit aprecierii sale, „o degenerare a naţionalismului”. Dimpotrivă, ideea naţională este conştiinţa naţională, care la rândul său este generoasă, obiectivă, îl apreciază pe om, respectându-i libertatea individuală, indiferent de limbă ori religie. Reliefând generozitatea ideii naţionale, Roman Ciorogariu sublinia că ţara românească este a românilor şi a lor trebuie să rămână. De la acest aspect pornea conflictul cu „internaţionalii”. Respingând şovinismul ca idee, Episcopul reafirma ataşamentul său faţă de Neam şi Ţară, dar şi faţă de concetăţeni.

Consolidarea edificiului naţional n-a fost un proces liniar. Dimpotrivă, disfunţionalităţile de ordin intern au fost dublate de o situaţie internaţională complexă, dominată de cel putin două tendinţe: pe de o parte menţinerea status quo-ului teritorial stabilit de Conferinţa de la Paris Versailles, pe de altă parte tendinţele revizioniste ale statelor înfrânte. În această conjunctură s-au reactivat resentimente, s-au alimentat suspiciuni, dar niciodată acestea n-au degenerat în conflicte dechise. Este remarcabilă aprecierea Episcopului Roman Ciorogariu faţă de acţiunea antirevizionistă din noiembrie 1932: „Aţi făcut această manifestaţie naţională cu vrednicia oamenilor cinstiţi cari nu atac şi nu urăsc pe nimeni, ci-şi iubesc ţara lor pentru a cărei hotar adevărat sunt gata a trăi şi muri”³⁸. O dovadă în plus, naţionalismul Ierarhului n-a degenerat niciodată în extremism naţional.

Diaconul Ioan Şendruţiu³⁹ în Amintirile sale, aduce în prim plan bunele relaţii pe care Ciorogariu le-a stabilit şi cultivat cu preoţii, învăţătorii, reprezentanţii celorlalte etnii şi confesiuni din Bihor, concluzionând: „Cu toată ţinuta sa românească fermă, niciodată P.S. Roman n-a manifestat nici cea mai neînsemnată atitudine şovină”⁴⁰.