La moartea unui Episcop pe nedrept uitat – Valerian Zaharia al Oradiei 

Arhidiacon Prof. Dr. Teodor Savu

            în seara zilei de 13 martie 1996, am citit un anunţ pe micul ecran, care aducea trista veste că în acea zi, la ora 4 dimineaţa, a trecut la cele veşnice fostul epi­scop al Oradiei între anii 1951 – 1969, VALERIAN ZAHARIA, bunul Dumnezeu chemându-1 la sine, în cel de-al 91-lea an de viaţă, după ce mai multe luni de zile zăcuse în grele suferinţe.
            Un anunţ mortuar a dat în presa locală (“Crişana”) şi Centrul Eparhial al Episcopiei Oradiei, însă cu data morţii greşită (12 martie).
            Ne-a părăsit un episcop pe nedrept uitat, ceea ce era un lucru explicabil până la revoluţia din decembrie 1989, dar nicidecum şi după această dată, cunoscut fiind că şi dânsul a fost victimă a regimului de tristă amintire, după cum se va vedea în cele de mai jos.
            Deşi la o asemenea vârstă foarte înaintată te poţi aştepta în orice zi la un astfel de deznodământ, totuşi cle­ricii şi mirenii din Oradea şi din întreaga eparhie a Ora­diei în întinderea ei din 1968 (cu Satu Mare, Baia Mare, Sighetul Marmaţiei), au fost cuprinşi de o sinceră com­pasiune şi tristă părere de rău. De astfel de sentimente am fost cuprinşi îndeosebi acei care i-am fost apropiaţi împreună-lucrători la Centrul eparhial şi împreună-sluji- tori la slujbele religioase de la cele două Catedrale epi­scopale din Oradea şi la multele biserici din eparhie, în cei mai bine de 18 ani de rodnică arhipăstorire.
            I-a fost dat să vină la cârma zbuciumatei Eparhii a Oradiei în toamna anului 1951, în vremuri de grele încercări atât pentru neamul nostru românesc, cât şi pen­tru Biserica noastră strămoşească ortodoxă, ca – de altfel – pentru toate cultele religioase din ţara noastră. Aceste grele încercări au venit o dată cu instaurarea regimului comunisto-ateu la conducerea statului nostru, regim care a durat până în anul de graţie 1989.
            O altă greutate cu care i-a fost dat să se confrunte noul episcop, Valerian Zaharia, instalat în noiembrie 1951, a fost aceea a încărcatei atmosfere de nemulţu­mire din sânul clerului şi credincioşilor din întreaga eparhie, dar în special din oraşul de reşedinţă, atmosferă creată de mazilirea, în luna octombrie 1950, a curajo­sului episcop Dr. Nicolae Popoviciu pentru atitudinea sa categoric potrivnică măsurilor luate de noul regim social-politic din ţara noastră împotriva fiinţei naţionale a poporului român şi a credinţei sale strămoşeşti. A fost greu pentru clerul şi credincioşii ortodocşi români să se obişnuiască fară prezenţa în mijlocul lor a celui ce le întreţinea trează speranţa în inimile lor pentru venirea iarăşi a vremurilor bune, normale… De acest lucru şi-au dat seama şi mai-marii zilelor de atunci, drept care au lăsat neocupat scaunul Episcopal din Oradea, mai mult de un an de zile, pentru ca norodul românesc ortodox să se obişnuiască, pe neobservate, cu lipsa mentorului lor creştin şi românesc.
            în ciuda acestor grele şi neprielnice împrejurări pen­tru ocuparea unui scaun episcopal la graniţa de vest a ţării şi în mijlocul unei Galilei a neamurilor şi confesi­unilor, precum şi în ciuda rezervelor unor personae de vază faţă de nou-alesul episcop Valerian Zaharia, totuşi acesta nu s-a lăsat deloc copleşit şi descurajat de aceste reale şi puternice adversităţi.
            Având o puternică pregătire teologică şi înzestrat deja cu o bogată şi valoroasă zestre profesională şi de expe­rienţă şi în chivernisirea administrativă şi economică (având deja 46 de ani), precum şi urmare multelor relaţii cu personae de înaltă răspundere în viaţa bisericească de stat, după cum vom vedea mai jos, episcopul Valerian Zaharia a venit la Oradea cu hotărârea fermă de a înfrunta cu curaj orice adversitate. Şi aceasta s-a şi dove­dit în nu prea îndelungat timp, încât şi-a atras simpatia şi adeziunea credincioşilor, ascultarea clerului, de la Cen­tru şi din eparhie, precum şi respectul autorităţilor locale de stat, ca şi al conducătorilor celorlalte culte religioase locale. Iar în raport cu organele de partid şi cu inspecto­rul regional de partid pentru culte, a ştiut să lucreze cu atâta dibăcie şi subtilitate diplomatică, încât şi aceştia îi purtau acelaşi deosebit respect, de care s-a bucurat până la scoaterea sa forţată din scaunul episcopal.
            Această stare de spirit era valabilă în toată eparhia, încât oriunde se ducea la slujbe, de la Salonta până la Baia Mare şi Sighet, de la Oradea la Beiuş sau la Zalău şi Şimleul Silvaniei, era întâmpinat cu aceeaşi dragoste şi respect ca şi la Oradea, întronând peste tot ordine şi disciplină, respectul faţă de lege, după ce începuse acest lucru întâi la Centru eparhial, de unde îi îndepărtase pe cei cu mari, dar nejustificate veleităţi. în plus a avut inspiraţia ca să-1 aducă în calitate de consilier adminis- trativ-bisericesc pe distinsul preot, doctorand în teolo­gie, Nicolae Păcală, protopop de Salonta, care – pe tot parcursul arhipăstoririi P.S.Sale şi apoi, parţial, a PS. Episcop Vasile Coman – s-a dovedit incoruptibil, alături de alt incoruptibil de la „economic”, diaconul Ioan Şen- druţiu, contabil-şef, încât – după ce s-a convins de aceste virtuţi ale celor doi sus-numiţi – a ajuns să spună: „Atâta vreme cât îl am la „ bisericesc “pe părintele Păcală şi la „economic” pe părintele Şendruţiu, eu dorm liniştit”. Subliniind aceasta, ierarhul se referea la situaţii neplă­cute de la unele episcopii, atât în legătură cu nereguli la secţia bisericească (numiri de personal), cât şi neorân- duieli pe linie economică (cu calendare ş.a.), (unele nu departe de Episcopia noastră). Când ierarhul a fost scos, pe nedrept, din scaunul episcopal în decembrie 1969, i s-ar fi putut aduce orice fel de învinuiri, dar nicidecum de natura celor de mai sus şi nici de altă natură. Cin­ste protopopilor de atunci că, la „investigaţia” făcută de unele organe, nici unul nu a avut de declarat ceva defăi­mător, compromiţător, la adresa Prea Sfinţiei Sale.
            în cei 18 ani şi mai bine de arhipăstorire, mereu ascendentă, a ştiut să se impună de aşa manieră încât, cu toate unele critici ce i s-au adus, fie chiar de către unii preoţi, cărora nu le-a satisfucut anumite ambiţii, fie de către unii, de rea-credinţă, care ar fi vrut doar să vadă că Biserica Ortodoxă din aceste părţi nu-şi poate afirma cu demnitate şi prestanţă prezenţa ei în tumultul vieţii soci­ale de atunci în plină efervescenţă, dânsul a încercat să spulbere orice încercare de diminuare a demnităţii sale de episcop, ca şi a Bisericii pe care o slujea cu râvnă şi abnegaţie, spre dezamăgirea „binevoitorilor”.
            Prea Sfinţia Sa s-a dovedit a fi – atunci – omul potri­vit la locul potrivit. Nimeni altul n-ar fi putut face faţă atâtor opoziţii, care i s-au pus în cale episcopului Vale­rian, atât din partea unor persoane bisericeşti, interesate să nu meargă bine treburile la Centru şi în eparhie şi să fie compromisă Ortodoxia, cât şi din partea altor organe care căutau să-i pună diferite piedici, artificiale, ca să-şi poată împlini misiunea conform juruinţei depuse la hiro­tonirea întru arhiereu.
            Deşi o fire foarte nervoasă şi agitată, cu un tempera­ment uşor irascibil, totuşi – în momentele de cumpănă pentru Biserică şi Neam – a dat dovadă de multă răbdare, de înţelepciune şi de diplomaţie, iar când a fost nevoie de duritate a folosit-o şi pe aceasta, dar cu cuvenita cir­cumspecţie şi cu prudenţa pastorală. La acest fel de acţi­onare, adică de a se comporta uneori cu multă înţelegere şi chiar bunătate, iar alteori de a fi dur şi neiertător, dar drept, l-a ajutat mult şi deosebita calitate sufletească de a fi un fin psiholog. De la prima vedere a cuiva, parcă ar fi avut un aparat special să-i zicem „sufletoscop”, cu care citea în sufletul respectivului, ştiind să aprecieze ce şi cât valorează respectivul. în funcţie de această apreciere, se şi comporta în consecinţă cu acela. Erau destui care îl acuzau că se comporta dur şi uneori chiar jignitor cu subalternii săi.
            Da, e adevărat, dar numai faţă de aceia pe care îi ştia că nu au personalitate şi care nu ţin la demnitatea lor de oameni, ci ţin mai mult la scaunul ocupat, şi ca atare, suportau orice cuvinte de înjosire. Şi o făcea în mod conştient aceasta, tocmai pentru că îi cunoştea ce caractere au. Şi m-am convins de acest lucru atunci pe când lucram la C.F.R., în toamna anului 1957, şi a insis­tat prin diferite persoane să mă convingă ca să vin ca diacon la catedrală. I s-a spus însă ce fel de caracter sunt şi că dacă va avea aceeaşi atitudine ca faţă de mulţi alţii, jignitoare, îl voi lăsa la mijloc de drum. După un timp, mi-a vorbit personal despre această dorinţă a sa, şi – ca ultim argument ca să mă convingă -, mi-a spus: „N-am să mă port eu cu dumneata ca şi cu ăştia!” Deci era clar de ce se comporta cu unii dur şi chiar jignitor, mai ales cu cei despre care ştia că ţin mai mult la scaun decât la demnitatea de om. Din păcate, şi astăzi mai sunt din aceştia, şi nu numai în cadrul Bisericii… De ce niciodată nu s-a adresat cu vreun cuvânt jignitor la adresa părinte­lui Păcală, sau a părintelui Şendruţiu, sau a protopopilor Dr. Carol Pop, Ioan Gligor, Cornel Sava, Ioan Maliţa, Andrei Lupşa, Ioan Ţolescu şi mulţi alţii, care ştiau să respecte şi pe alţii, dar întâi se respectau pe ei înşişi.
            Cel ce a văzut lumina zilei la data de 6 noiembrie 1905, în satul Muncel, comuna Străoane de Sus (fos­tul judeţ Putna) din părţile Moldovei de sud, din părinţi Gheorghe şi Ruxandra Zaharia, a primit în botez numele de Vasile. Soarta i-a fost vitregă, deoarece de mic copil i-a murit mama, după care tatăl a intrat în monahism, iar copilul a fost încredinţat spre creştere unui azil din Brăila.
            Dotat de Dumnezeu, cu alese însuşiri sufleteşti, la şcoala primară a dat dovadă de multă inteligenţă la învă­ţătură, drept care învăţătorul său distins, Neculai Buto- ianu, constatând la tânăr mare aplecare spre cele reli­gioase, 1-a îndrumat să urmeze Seminarul teologic „Sf. Andrei” din Galaţi. Vacanţele şi le-a petrecut la micuţa mănăstire Dălhăuţi, aproape de Focşani, unde propriu-i tată intrase în monahism. Ambianţa de aici 1-a influen­ţat în aşa măsură încât mai târziu s-a dedicat şi el vieţii monahale, luând numele de Valerian. După absolvirea Seminarului în 1927, se înscrie la Facultatea de Teolo­gie din Bucureşti, unde-şi ia licenţa în 1931, cu teza:
Regulile monahale, după Sfântul Vasile cel Mare şi Sfin­ţii Părinţi. Terminând paralel şi Seminarul pedagogic universitar, îndată este şi numit profesor la Seminarul monahal de la Cernica, reuşind în 1937 să promoveze şi examenul de capacitate profesorală, devenind astfel titular la catedră.
            În timpul studiilor universitare, spre a se putea între­ţine, a dat meditaţii mai multor elevi şi a prestat munca de secretar al Şcolii de cântăreţi bisericeşti de pe lângă Sf. Patriarhie, post în care a fost numit tocmai pentru bunele rezultate la învăţătură, atât în seminar, cât şi în facultate. Fiind dotat cu un frumos glas de tenor şi cu o ureche muzicală remarcabilă, a fost numit şi ca pro­topsalt la Biserica Spirea Veche din Capitală, precum şi pedagog la seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde fusese şi elev, şi apoi şi muncitor la tipografia aces­tei mănăstiri.
            Prin asemenea slujiri, unele de tot modeste, altele de seamă şi cu răspundere, îşi pregătea ascensiunea spre misiuni de tot mai înalte răspunderi, în urmă până la cea de episcop, precum scris este în Cartea Sfântă: „Căci cei ce slujesc bine îşi pregătesc calea spre o treaptă mai înaltă şi multă temeinicie credinţei în Iisus Hristos” (I Tim.3,13).
            La 29 septembrie 1932, a doua zi după ce intrase în cinul monahal, a fost hirotonit întru ierodiacon, iar la 4 noiembrie 1935 întru ieromonah. Pentru activitate meri­torie ca profesor şi director al Seminarului monahal şi al Şcolii de cântăreţi bisericeşti, ca şi pentru activitatea de înduhovnicire a monahilor de la mănăstire şi pentru celelalte activităţi ce i-au fost încredinţate şi duse la bun sfârşit, de praznicul Naşterii Domnului din 1936 este distins cu rangul de protosinghel, primind şi hirotesia în acest grad. în anul 1938, la numai 33 de ani, Sf. Sinod 1-a învrednicit de cel mai înalt rang monahal, acela de arhimandrit, potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,J3ine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credin­cios, peste multe te voi pune, intră în bucuria Domnu­lui tău” (Matei 25, 31), ca şi potrivit cuvintelor Sf.Ap. Pavel: preoţii cei ce cărmuiesc bine, de îndoită cinste să se învrednicească, mai ales cei ce se ostenesc cu pro- povăduirea şi cu învăţarea”’ (I Tim.5, 17).
            În 1940 – 1941, funcţionează ca profesor la cel mai vechi şi mai vestit seminar teologic din ţară, „Veniamin costache” din Iaşi, iar din septembrie 1941 şi până în septembrie 1944 ca profesor de religie la Şcoala Nor­mală din Ploieşti şi stareţ la Mănăstirii Ghighiu. în 1944,I se încredinţează înalta funcţie de exarh (inspector) al tuturor mănăstirilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, fiind totodată şi stareţ al Mănăstirii Câmpulung-Muscel, apoi stareţ al Mănăstirii Antim de Bucureşti. De asemenea a fost şi director şi profesor al unei Şcoli de cântăreţi bisericeşti din Basarabia (1932-1933), la Bălţi. Din 1946 până în 1951 se îndeletniceşte cu scrisul în unele reviste bisericeşti, precum şi la ziarele „Naţiunea” şi „Univer­sul”, la acesta din urmă redactând „Pagina Bisericii”, dovedindu-se un bun condeier şi îndrumător al vieţii bisericeşti şi al celei social-culturale din ţara noastră, spre pace şi bună înţelegere între toţi fiii Patriei şi cre­dincioşii diferitelor culte.
            Cu bun temei s-a afirmat întru consolidarea unităţii bisericeşti a românilor din Transilvania, înfăptuită, în octombrie 1948 prin revenirea credincioşilor români greco-catolici şi a celor mai mulţi preoţi de ai lor la Biserica-Mamă strămoşească, cea Ortodoxă, scop pe care îl va sluji cu totală dăruire şi cu bune roade în cei peste 18 ani de episcop al Eparhiei Oradea. In această demnitate a fost ales la data de 11 noiembrie 1951, urmându-i în scaun episcopului martir Dr. Nico- lae Popoviciu, ce fusese surghiunit la Mănăstirea Cheia (Prahova) în luna octombrie 1950.
            La data de 13 noiembrie 1951, a fost hirotonit întru arhiereu în Catedrala Patriarhală, iar în ziua de 14 noiembrie, în Sala Sinodală din Palatul Patriarhiei, i s-a înmânat cârja de Arhipăstor, în prezenţa membrilor Sf. Sinod şi al înalţilor demnitari de la Sf. Patriarhie, precum şi delegaţi ai Episcopiei Oradiei.
            Ceremonia de întronizare ca Episcop al Oradiei s-a desfăşurat duminică, 25 noiembrie 1951, după Sf. Liturghie din Catedrala episcopală (Biserica cu Lună) din Oradea, săvârşită de un numeros sobor de episcopi, preoţi şi diaconi, în frunte cu Mitropolitul Ardealului Dr. Nicolae Bălan, cu care prilej s-a dat citire Decre­tului prezidial şi Gramatei mitropolitane de întronizare, după care s-au ţinut obişnuitele cuvântări ocazionale. Au fost de faţă reprezentanţi ai Departamentului Cultelor, ai autorităţilor locale, ai cultelor locale, precum şi un foarte mare număr de credincioşi şi preoţi din Oradea şi din eparhie, Catedrala dovedindu-se neîncăpătoare.
În cuvântarea sa de instalare, noul episcop a spus, între altele: „ Voi căuta ca, prin veghe continuă, prin muncă stăruitoare, prin rugăciune şi smerenie nefăţar­nică să fiu mereu în mijlocul credincioşilor, ajutându-i cu cuvântul şi cu fapta, prin împărtăşirea harului întru a cărui slujire sunt pus, aşa cum spune Pavel Apostolul: «Aşa să vă socotească pe voi lumea, ca pe nişte chi- vernisitori şi iconomi ai tainelor lui Dumnezeu». Pentru chivernisirea după cuviinţă a celor sfinte şi pentru slu­jirea credincioşilor, pilda veşnică voi avea în faţa mea pe Mântuitorul şi pe Sfinţii apostoli care, pentru credin­cioşi, cu bucurie şi-au dat viaţa lor”.
            Aşa grăit-a episcopul Valerian şi aşa a şi plinit juru- inţa sa de-a lungul şi de-a latul întregii eparhii, întărind credinţa strămoşească în sufletele credincioşilor, îndem- nându-i la unitate de gândire şi simţire românească, la pace şi bună înţelegere între toţi fiii poporului român, fară nici un fel de deosebire. în mod deosebit a căutat şi a reuşit în foarte mare măsură să continue lupta vrednicului lui înaintaş, Nicolae Popoviciu, de consoli­dare a unificării sufleteşti între credincioşii vechi orto­docşi şi cei reveniţi la Ortodoxie în 1948 de la Biserica unită cu Roma (greco-catolică), spunând, la orice oca­zie potrivită, că trebuie să dispară dintre românii tran­silvăneni expresia „noi” şi „voi”, să fim iarăşi toţi una şi nedespărţiţi, precum am fost şi până la 1700, după voinţa Mântuitorului: „Ca toţi să fie una” (Ioan 17,21).
            Dacă reunificarea bisericească din 1948 n-ar fi fost bine primită de credincioşii foşti greco-catolici din păr­ţile de nord ale eparhiei, unde ei au fost în proporţie de peste 90 %, ei aveau posibilitatea să nu frecventeze bisericile devenite ortodoxe în frunte cu foştii lor pre­oţi greco-catolici, pentru că nu-i silea nimeni să vină la slujbele făcute tot de foştii lor preoţi. Or, realitatea ade­vărată este că ei veneau la aceste slujbe în acelaşi mare număr ca şi înainte de reunificare, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, şi de fapt în slujbe nimic nu s-a schim­bat, erau aceleaşi, iar când venea ierarhul în mijlocul lor, şi venea foarte des, la început Nicolae Popoviciu, apoi Valerian Zaharia, apoi Teoctist Arăpaşu (actualul patriarh) şi, în sfârşit Vasile Coman, la slujbe de sfinţire ori de binecuvântare a bisericilor noi sau înnoite, sau la vecernii, atunci numărul credincioşilor era şi mai mare, căci veneau foarte mulţi din satele învecinate şi chiar mai îndepărtate, uneori de la zeci de kilometri, încât impresiona foarte plăcut pe oricine. La astfel de slujbe arhie­reşti totdeauna erau credincioşi de la 2000 de suflete în sus, ajungând uneori, mai ales la hramuri de mănăstiri (la Bixad, Zalău) până între 5000 şi 8000 de credincioşi.
            Şi precum a fost de ziditor cuvântul de învăţătură, ca şi de slujbele săvârşite de mare său înaintaş, Nicolae Popoviciu, la fel a fost şi activitatea pastorală a episco­pului Valerian Zaharia, care, – poate mai mulţi decât alţii – era un liturg remarcabil, săvârşind slujbe impresiona­bile, urmate de cuvântări atât de convingătoare şi mai ales emoţionante, încât în finalul lor aproape întotdeauna storcea lacrimi din ochi multor credincioşi, însoţite de propriile-i lacrimi, încât cei prezenţi uitau de vestea de asprime, cum îl caracterizau unii care nu-1 cunoşteau îndeaproape. E adevărat că era aspru, dar cu cei ce nu-şi îndeplineau îndatoririle bisericeşti, după rânduielile îndătinate, acestora aplicându-le şi pedepse disciplinare, după gravitatea abaterilor, şi niciodată pedepse arbitrare, prin eludarea flagrantă a prevederilor canonice, legale, statutare sau regulamentare. Numai aşa, prin aplicarea dreaptă şi cu bună credinţă a legilor, a reuşit să menţină disciplina în rândurile clerului, care – în majoritate – îşi împlinea îndatoririle „cu timp şi fără de timp”.
            În schimb, cu preoţii care se distingeau printr-o acti­vitate deosebită era generos, acordându-le rangurile prevăzute de legiuirile bisericeşti. în orice caz, cine 1-a cunoscut îndeaproape a reţinut ca pe cea mai de seamă calitate a sufletului său: bunătatea. în special, călugării – hăituiţi în acea perioadă de inumanele măsuri ale regi­mului s-au bucurat de ocrotirea sa, ca nicăieri.
La toate ieşirile la slujbe în eparhie era foarte darnic în împărţirea de cruciuliţe, iconiţe, cărticele de rugă­ciuni, în special copiilor şi tineretului, şi chiar calendare de perete, pe care le distribuia gratuit credincioşilor. Dar şi bunătatea sufletului său se făceau simţite mai ales de marile praznice ale Naşterii şi învierii Domnului. Cu aceste ocazii, la Pomul de Crăciun şi la ciocnitul de ouă roşii la Sf. Paşti, de la reşedinţa episcopală, pe lângă ospătarea participanţilor, împărţea daruri copiilor sala­riaţilor Centrului eparhial şi ai coriştilor dc la Catedrală, inclusiv şi coriştilor, pe lângă banii dăruiţi copiilor sus- amintiţi şi ai altora, între 100 şi 400 de lei de fiecare, după greutăţile familiilor respective, ceea ce însemna foarte mult pe atunci, considerând că salariile angaja­ţilor, afară de funcţiile de răspundere erau între 500 şi 700 de lei lunar. La 8 martie de Ziua Internaţională a Femeii, salariatele Centrului eparhial, din biserici şi din Atelierul de lumânări, erau dăruite cu cadouri substanţi­ale, neuitate nici azi de cele ce mai sunt în viaţă. Un caz de ajutorare, ieşit din comun s-a întâmplat cu salvarea de la moarte a soţiei unuia dintre şoferii Episcopiei, a acelui care îl servea direct pe ierarh, şi de la care ierar­hul aflase de starea gravă în care i se afla soţia. Ierarhul, a doua zi, i-a trimis o mare cantitate de lucruri pentru gospodărie şi, în acelaşi timp, 1-a chemat de urgenţă pe medicul său personal de la Bucureşti şi pe care nu 1-a lăsat să se întoarcă acasă până nu a fost sigur că viaţa bolnavei fusese salvată. Şi când s-a întâmplat aceasta, şoferul a vrut să-i plătească medicului onorariul cuvenit. Acesta însă i-a spus şoferului că P.S.Sa 1-a avertizat că toate cheltuielile îl privesc pe P.S.Sa. Iar când cei doi soţi s-au dus să-i mulţumească binefăcătorului lor pen­tru gestul lui de samarinean milostiv şi încercând să-şi arate recunoştinţa prin a-i restitui cheltuielile cu medi­cul, ierarhul i-a „certat” părinteşte… Şi ei nu l-au putut uita niciodată! Faptul mi-a fost relatat de şofer la multă vreme după consumarea acelui fapt, abia după Revoluţia din 1989, adică după mai bine de 20 de ani. Din păcate însă şoferul, nu la multă vreme după această înduioşă­toare relatare, a decedat. După aceea, faptul mi-a fost confirmat şi de soţia sa rămasă văduvă, care îmi spune că mereu îl pomeneşte în rugăciunile sale pe binefăcătorul ei. Acesta era sufletul „asprului” şi „răului” Valerian!… Oare câţi omologi au făcut gesturi similare?
            În legătură cu atmosfera ce i s-a creat că este un om aspru, ceea ce de multe ori şi era adevărat, trebuie pre­cizat că la această atitudine a sa contribuia şi tempera­mentul său uşor irascibil, se mânia repede, dar tot atât de repede îi şi trecea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era, cum spune un partizan contemporan despre mare bărbat de stat Ion I.C. Brătianu: „Rău de gură, dar bun la suflet” aşa – păstrând proporţiile – era şi Episcopul Vale­rian. „Ce avea în guşă avea şi în căpuşă”, cum spune o zicală românească şi asta i-a fost, până la urmă fatală.
            Pe lângă aceste însuşiri sufleteşti, arareori contradic­torii, şi pe lângă activităţile de remarcabil liturg şi de mare tipiconalist, iubitor de slujbe religioase fastuoase, dar nu şi fastidioase, de iscusit propovăduitor al învăţă­turii Mântuitorului prin predici şi cuvântări ocazionale, trebuie să menţionăm că ierarhul pe care vrem să-1 oma­giem prin aceste rânduri a fost şi un talentat mânuitor al cuvântului scris, în variate domenii de apărare a dreptei credinţe strămoşeşti, predominând, bineînţeles, scrierile cu cuprins teologic bisericesc, concretizate în mai multe cărţi, dintre care amintim: îndrumător pastoral (1953), învierea şi pacea, faţă de rătăcirile unora (1954), Pogo- răt-a pe cei puternici şi a înălţat pe cei smeriţi (1954), Taina mântuirii oamenilor (1955), Buruieni crescute la umbra Bisericii (1955), Flori alese din_grădina Sfintelor Scripturi – Concordanţă biblică (1955, 390 pagini), de mare importanţă şi foarte necesară şi utilă şi azi, deoa­rece de la cea tipărită în timpul celui de-al doilea război mondial de către Pr. Dr. Victor Vlăduceanu, la Timi­şoara, nu mai apăruse alta, drept care unii o socotesc ca cea mai însemnată, dar credem că cel puţin tot atât de însemnată este şi lucrarea intitulată Slujind Ortodoxia (370 pagini), apărută în anul 1965, ca omagiu cu prilejul împliniri vârstei de 60 de ani, care – în loc de prefaţă – cuprinde o destul de amănunţită bibliografie a sărbători­tului (pg. 3-38), întocmită de Consiliul Eparhial al Epi­scopiei Ortodoxe Oradea, de care, parţial, ne-am folosit la acest articol, ca şi de Dicţionarul teologilor români, Bucureşti, articolul: „Zaharia Valerian, episcop”, pg. 488, de Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea Păcurariu.
            În anul 1961, cu prilejul împlinirii a zece ani de arhi- păstorire, a fost sărbătorit cu un fast deosebit în Catedrala „Sf. Ierarh Nicolae” din Oradea, Sfânta Liturghie fiind săvârşită de către Î.P.S. Mitropolit Firmilian al Olteniei, Î.P.S. Mitropolit Nicolae al Banatului, P.S.Iosif al Râm­nicului şi Argeşului şi, bineînţeles, de chiriarhul sărbă­torit, înconjurat de un mare sobor de preoţi şi diaconi. La acest moment festiv, chiriarhul a înmânat distincţii bisericeşti preoţilor merituoşi, atât vechi ortodocşi, cât şi „reveniţi”, contribuind şi în acest fel la întărirea unifi­cării bisericeşti din 1948. Au fost de faţă, pe plan de ecu- menism local, şi reprezentanţii celorlalte culte: episco­pul reformat maghiar Antal Aladar, protopopul Francisc Belteky în numele Bisericii romano-catolice maghiare, precum şi rabinul mozaic Pollak Wolf, toţi exprimând bucuria de a fi împreună pentru acelaşi scop: convieţui­rea paşnică în ţară şi în lume. După moartea episcopului reformat Antal, episcopul Valerian a continuat aceleaşi bune relaţii, ba chiar şi mai strânse, şi cu episcopul Ale­xandru Buthy, urmaşul decedatului amintit.
            Pe acelaşi drum al păcii, episcopul Valerian a activat în unele delegaţii ale ţării noastre, din partea Bisericii Ortodoxe Române, la Congresul popoarelor pentru Apă­rarea Păcii (Viena, decembrie 1952), la Sesiunea Con­siliului Mondial al păcii (Budapesta, iunie 1953) şi la Reuniunea Bisericească Ortodoxă de la Moscova, alături de Patriarhul Justinian, în anul 1955.
            Prodigioasa sa activitate pe plan naţional şi internaţi­onal, ca şi scrierile sale sus-amintite, dintre care unele au fost trimise şi căpeteniilor Bisericilor Ortodoxe surori, i-au atras din partea unora dintre aceştia măgulitoare aprecieri. Asemenea aprecieri a primit, în scris, mai ales privind lucrarea „Concordanţă biblică”, din partea Patriarhului ecumneic de la Constantinopol, Patriarhu­lui Alexandriei, Patriarhului Moscovei şi a toată Rusia, Patriarhului Bulgariei, de la reputatul teolog şi mitro­polit Nicolae al Crutiţelor şi Colomnei, precum şi de la episcopul de Canterbury (Anglia).Prin întreaga sa activitate învăţătorească, oral şi în scris, Episcopul Valerian a împlinit îndemnul Sf. Ap. Pavel către discipolul său iubit, tânărul şi zelosul Timotei, aşezat de apostol ca episcop în importantul oraş cul­tural şi comercial din Asia Mică, Efes , sfatuindu-1: Ja aminte la citit, la îndemnat, la învăţătură” (I Tim.4,13), iar în a doua Epistolă, tot către Timotei, îl îndeamnă pe acesta cu cuvintele: „Propovăduieşte cuvântul, stăru- ieşte cu timp şi fără de timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelungă răbdare şi învăţătură”’ (I Tim. 4,2). Procedând aşa, au fost destui preoţi pe care, pentru aba­teri repetate, i-a mustrat, i-a certat, i-a îndemnat cu toată îndelungă-răbdare, după spusa Sf. Ap. Pavel, şi care totuşi nu s-au îndreptat, şi atunci abia i-a trimis în jude­cata Consistoriului eparhial, primindu-şi pedeapsa cuve­nită, potrivit prevederilor                       Regulamentului disciplinar, şi nu după bunul plac. Unii dintre aceşti preoţi n-au fost mulţumiţi şi nu s-au împăcat cu astfel de pedepse şi, în consecinţă, au făcut plângeri la Sf. Sinod, care nu prea deseori le-a dat câştig de cauză.
            În acest mod, sub imperiul prevederilor legiuirilor bisericeşti şi de stat, s-a desfăşurat viaţa bisericească în Eparhia Oradiei tot timpul arhipăstoririi de peste 18 ani a episcopului Valerian, folosind îndemnurile atât cele blânde, cât şi cele aspre, după caz, ale Sf.Ap. Pavel. Cu astfel de metodă ar fi păstorit până în ziua morţii sale, la 13 martie 1996, dacă în toamna anului 1969, în cadrul Sinodului Mitropolitan de la Sibiu, din 18 noiembrie 1969, nu s-ar fi lăsat stăpânit de irascibilitatea tempe­ramentului său, ci ar fi avut inspiraţia să nu protesteze
            Împotriva unei decizii venite de sus, potrivit căreia, dacă se aplica, ierarhul orădean aprecia că ar fi o încălcare a jurisdicţiei sale episcopale, şi deci a declarat că refuză să se supună acelei decizii.
            Urmarea a fost că cei de sus au determinat pe mem­brii Sf. Sinod ca, în şedinţa acestuia din 12 decembrie 1969, să aducă următoare hotărâre:
„În interesul superior al Bisericii şi pentru motive de boală, pune în retragere din oficiu pe PS. Episcop Valerian Zaharia de la Episcopia Oraadiei, pentru a-şi aranja drepturile la pensie pe baza dispoziţiunilor legale’”. Totodată, s-a hotărât ca, până la alegerea unui nou titular, Eparhia Oradiei să fie suplinită în acea zi (12 dec. 1969), de către P.S. Episcop Teoctist al Aradului, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, sarcină pe care a împlinit-o timp de 13 luni, până la 10 ianuarie 1971, când a fost instalat nou-alesul episcop Dr. Vasile Coman (+ 1992). (Hotărârea privind pensionarea Epi­scopului Valerian este cuprinsă în „Sumarul şedinţelor Sf. Sinod din 12 şi 13 decembrie 1969, în revista „Bise­rica Ortodoxă Română”, nr.l 1-12/1969, Partea oficială, pp. 1294-1296). Desigur că Sf. Sinod nu putea, în moti­vaţia sa, să se refere la decizia „de sus” căreia nu voia să i se supună Episcopul Valerian, ci a scos la suprafaţă plângerile unor preoţi ce se socoteau „nedreptăţiţi” de ierarhul în cauză, despre care am amintit mai sus, plân­geri care acum le-a venit într-ajutor membrilor Sf. Sinod, căci altfel, poate, trebuiau să inventeze altele.
            Cât a fost de întemeiată şi realistă motivaţia Sf. Sinod întru punerea în retragere a Episcopului Valerian,pentru motive de boală “, se vede din faptul că, de la acea dată, P.S. Sa a mai trăit încă 26 de ani şi 4 luni, fiind apt de a sluji, cum a făcut-o de atâtea ori în unele biserici din capitală până cu câţiva ani în urmă, de când picioarele nu-1 mai ascultau, în schimb a fost tot timpul lucid. Dacă P.S. Episcop Valerian ar fi urmat cuvântul Sf. Scripturi: „Pune, Doamne, pază gurii mele”, în acea şedinţă de la Sibiu, putea să rămână în scaunul episcopal de la Oradea, până în ziua morţii, chiar dacă în ultimii câţiva ani şi-ar fi luat, cu aprobarea Sf. Sinod, un arhiereu-vicar, pentru că, încă o dată repet, aşa cu multele scăderi pe care unii sunt gata, poate, să le scoată, cu prioritate, în evidenţă, dar şi cu calităţile pe care le-a relevat pe parcurs, P.S. Sa a fost omul potrivit la locul potrivit pentru acele tim­puri. Nimeni altul nu ar fi putut rezista atâta timp cât a rezistat dânsul la conducerea Episcopiei Oradiei. Soarta însă a voit să fie altfel, aşa cum ştiu că a fost şi că a sfâr­şit ca o victimă a regimului comunisto-ateu, fiind pus forţat în retragere, cu o foarte modestă pensie, la care însă Sf. Episcopie a Oradiei, până a trăit P.S. Episcop Vasile Coman, a acordat o substanţială completare, lună de lună. De atunci, nu cunosc care a fost situaţia până la data de 13 martie 1996, când Atotmilostivul Dumnezeu 1-a chemat la Sine, putându-i spune, cu toate greşelile pe care le-a făcut, dar şi pentru binele mult-puţin, cât 1-a făcut: „Bine slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune, intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25, 21). însă şi defunctul ierarh, cu toate calităţile şi scăderile avute şi socotind că a fost însufleţit de bună credinţă în tot ceea ce a făcut (după principiul juridic şi moral că buna-credinţă tot­deauna se subînţelege, iar reaua-credinţă trebuie dove­dită, şi dânsul – la încheierea veţii pământeşti – poate spune cu Sf. Ap. Pavel: „…Vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit” (II Tim. 4,6-7).
Aceasta este adevărata faţă a episcopului Valerian Zaharia, cu defectele şi cu calităţile sale, aşa cum a fost, sumar, caracterizat mai sus. Cred însă că a murit cu multă amărăciune în suflet, pentru că – pentru lucruri ticluite, din afara Bisericii – a trebuit să moară departe de turma credincioşilor ce i-a fost încredinţară spre păs­torire în vederea mântuirii. Şi aşa credem şi noi cei ce l-am cunoscut îndeaproape şi nu după aparenţe, că l-au denigrat şi duşmănit numai aceia care au fost certaţi cu legea, sau au fost plini de orgoliu, dornici de demnităţi pe care nu le meritau, dar mereu tânjind după ele, probabil pentru a se confirma concluzia la care au ajuns, prin anii ’70, nişte reputaţi sociologi americani. Aceştia – în urma unei anchete sociale – constataseră că oamenii, în gene­ral, din toate straturile sociale, „tindspre locul incompe­tenţei lor”, adică ei niciodată nu sunt mulţumiţi cu starea lor actuală şi doresc ceva mai mult, privind cu invidie spre prieteni sau colegi de-ai lor care, în acel moment, ocupă o situaţie superioară lor. De ce acei colegi acolo sus, şi nu ei!? Să lăsăm în grija lui Dumnezeu ca să ne judece pe fiecare după a Sa dreptate, ce nu poate fi pusă la îndoială de nici un muritor.
            Fără îndoială însă că şi episcopul Valerian, ca şi ilus­trul său înaintaş, episcopul martir Nicolae Popoviciu, amândoi victime ale regimului comunisto-ateu, ar trebui să se bucure de bunăvoinţa Sf. Sinod ca tot într-o şedinţă, precum au fost siliţi la pensionare, să fie şi repuşi, printr-o hotărâre, la locul de cinste în rândul celorlalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, întocmai cum s-a procedat cu mitropolitul Visarion Puiu, care avusese o situaţie mai gravă – caterisit – şi Sf. Sinod 1-a reabilitat după Revoluţia din 1989.
Slujba de înmormântare a fost săvârşită vineri, 15 martie 1996, în biserica parohiei „Podeanu”, de un sobor de ierarhi, preoţi şi diaconi în frunte cu Î.P.S. Arhi­episcop Dr. Vasile Costin al Târgoviştei, care, ca tânăr, a făcut parte din eparhia defunctului şi cu a cărui binecu­vântare şi-a făcut studiile teologice, fiind mult apreciat de P.S. Episcop Valerian, iar Î.P.S.Sa a ţinut să-şi arate recunoştinţa tocmai prin participarea activă la prohodire.
            A fost de faţă şi însuşi întâistătătorul Bisericii Orto­doxe Române, Prea Fericitul Părinte Patriarh Dr. H.C. Teoctist Arapaşu, care, de când a ajuns pe treapta ierar­hică cea mai înaltă – s-a interesat deseori de sănătatea P.S. Sale, trimiţându-i mereu ajutoare şi primindu-1 în audienţă de câte ori a solicitat, dar nici P.S. Sa n-a uitat vreodată să-i mulţumească festiv de ziua patronului Prea Fericirii Sale, trimiţându-i spre cinstire frumoase coşuri cu flori. Flori ale recunoştinţei. Drept urmare şi acum, la plecarea defunctului din această lume, Prea Fericirea Sa a ţinut să-i cinstească memoria prin participarea la slujba de prohodire, rostind şi un cald şi însufleţit cuvânt de omagiere a celui ce a ostenit atâtea zeci de ani în ogorul Domnului.
            Persistă însă o nedumerire: neparticiparea nimănui din partea Episcopiei Oradiei, unde a păstorit 18 ani de zile. Credem că, dacă ierarhul, din motive binecu­vântate, n-a putut participa personal, se cuvenea măcar să fi trimis un delegat. Sperăm că, până la urmă, se va lămuri şi această nedumerire. în schimb, au participat, neoficial, două persoane, un preot şi un mirean. Preo­tul este părintele loan Popa de la parohia Oradea-Ioşia (biserica „Sf. Ier. Nicolae”), cel care i-a fost mai mulţi ani şi secretar eparhial, rămânându-i profund ataşat şi devotat până la sfârşit. Mireanul este Domnul jurist Basarab Doru Dumitrescu, un apropiat şi sincer sfetnic al P.S. Sale, în calitatea pe care a avut-o de membru în Adunarea şi Consiliul eparhial şi în Adunarea Naţională Bisericească, aproape toată perioada de arhipăstorire a P.S. Sale. Şi acesta, ca şi părintele Popa, i-a rămas devo­tat până la sfârşit, amândoi vizitându-1 cel puţin o dată pe an, ducându-i şi diferite daruri. Şi la prohodire, Dl. B. Dumitrescu a ţinut să-i aducă un cuvânt de omagiere, cuvânt pe care îl considerăm, şi chiar aşa neoficial, şi din partea clerului şi credincioşilor Eparhiei Oradea.
Osemintele i-au fost aşezate într-un mormânt din cur­tea bisericii „Podeanu” din Bucureşti, situată în strada Dornei nr. 8o, în apropierea pieţei Chibrit (aproape de podul „Constanţa”, spre Bucureştii Noi), biserică la care a slujit în ultimii ani şi a cărei preoţi slujitori i-au purtat de grijă, pentru care bunul Dumnezeu să le răsplătească după a Sa nemărginită iubire de oameni. I-ar sta bine împreună cu ceilalţi ierarhi orădeni.
            Ca unul ce i-am slujit cu devotament ca diacon aproape 12 ani, regret din suflet că, din motive inde­pendente de voia mea, nu am putut participa la slujba-i de prohodire. Mă rog Atotmilostivului Dumnezeu să-i odihnească în pace sufletu-i bun şi să-1 aşeze de-a deapta Sa.
Veşnică să fie pomenirea şi neştearsă amintirea celui ce pe nedrept a fost uitat!

‘Articol apărut în revista Buna Vestire, nr. 4 şi 5-6, aprilie, mai-iunie, Beiuş, 1996.