Năzuințele românilor din Oradea – Orașul nou, până la 1784 

            Oradea – Cetatea Bihor (Hora-Dava), este atestată documentar în diverse formule de exprimare: în anul 1113, sub formula  ,,episcopus Waradiensis’’, în anul 1234, sub cea de ,,eclesia Waradiensis’’, în anii 1319 şi 1338, sub numele de ,,Promontorium Waradiense’’, în 1400, sub cel de ,,Castrum Waradiense’’, între anii 1431-1433, o găsim sub numele de ,,Orade’’, iar în anul 1449, sub denumirea de ,,civitas Waradiensis’’. În anul 1542 o aflăm sub numele de ,,Waradinum’’, în 1598, sub cel de ,,Gross-Wardein’’, în 1616, sub numele de ,,Varad’’, iar în anii 1828 şi 1851, sub denumirea de ,,Nagy-Varad’’ sau ,,Oradia-Mare’’.    [1]

            Fostă fortăreaţa Bihor, ,,vatră de locuire umană’’ încă din perioada neolitică, Oradea nu a fost propriu-zis un loc de refugiu, ci o aşezare fortificată, în sensul arătat de magister Rogerius în 1241, fiind  cuprinsă între două ape – Crişul Repede la nord şi pârâul cald – Peţa la sud..[2]
            Pentru originea şi localizarea cetăţii Bihor şi a Oradiei, deosebit de importante sunt imformaţiile din Cap.XLIV a Cronicii pictate de la Viena, ,,Construirea bisericii din Oradea şi moartea regelui Ladislau’’, unde se spune: ,,După aceasta, regele Ladislau a găsit în parohia Cetăţii Bihor – Castri Bihor (un loc care n-a fost ,,pustiu’’) între fluviile Criş,… un loc unde la îndemnul îngerilor, a hotărât să ridice în cinstea fecioarei Maria o mănăstire, (episcopia) loc pe care la numit Varod’’ (cetate). Aici a fost Cetatea Bihor, capitala ducelui Menumorut, nucleul oraşului Oradea, Varad Várálya, cum este cunoscută de către unguri, Bihar Varad, cum s-a mai numit Oradea, până în a doua jumătate a sec. al XIX-lea.   [3]

            Comunitatea s-a format  treptat din mai multe sate – cetăţi, situate în stânga şi dreapta Crişului Repede, conduse de juzi (funcţie specifică la români): OLOSIGUL (cetatea Belland), satul LATINILOR, (a celor ce vorbeau o limbă apropiată de cea vorbită în sudul Romei, la 1215 când era amintit acest sat), satul SF.LAURENŢIU şi un SAT NOU (probabil de iobagi), iar de cealaltă parte se aflau satele SELEUŞ (Salca), PODGORIA, VELENŢA – puternică aşezare românească, cu conducere administrativă proprie, mai apoi, RÂTUL COMANDANTULUI  şi  IOŞIA .
            Partea de sud de Criş, faţă în faţă cu Olosigul, a primit numirea de ORAŞUL NOU (Ujvaros), care va deveni centrul oraşului prin aşezarea aici a catedralei şi reşedinţei episcopiei romano-catolice, prin a doua jumătate a sec. al XVIII – lea, apoi a catedralei ortodoxe cât şi a celei unite. [4]

Dintre  aşezările care au intrat în componenţa oraşului Oradea, cartierul Velenţa prezintă o importanţă deosebită din mai multe privinţe:

            1. Din timpuri străvechi locuiau în număr mare români care au primit privilegii în schimbul apărării cetăţii, unde s-au aşezat la sfârşitul sec. al XVIII – lea, soldaţi din miliţiile sârbeşti (sârbi ortodocşi), aduşi de Curtea de la Viena cu scopul de a-i apăra de invazia trupelor otomane, (având  un drapel specific  păstrat în biserica din Velenţa), care au întărit mult caracterul ortodox al zonei, încât Velenţa a devenit un puternic centru ortodox, sub stăpânirea episcopului catolic, numindu-se uneori Raczvaros (oraşul sârbesc), alteori Katonavaros (oraşul soldaţilor). [5]
            2. În Velenţa se află cea mai veche şi singura biserică ortodoxă la acea vreme din Oradea, atestată documentar la anul 1667. La început a fost zidită din lemn, rezidită din cărămidă şi lemn, cu fundaţie din piatră, de protopopul Ioan la anul 1721, şi după 50 de ani, la 1771, a fost zidită din piatră, păstrându-se această construcţie până astăzi. Atestarea documentară  o avem din studiul publicat de protopopul Andrei Horvat care arată că: ,,din socoţile vechi ale bisericii din Velenţa (1600 – 1690), se pot scoate dovezi care atestă existenţa vechii Episcopii Ortodoxe a Oradiei’’, cât şi a bisericii ortodoxe, dovezi existente şi azi.
           3. De asemenea la 1628, mitropolitul Ghenadie al II – lea se intitula Vlădică ,,ot stol Belgradski i Vadski i Varadski i Satmarski’’ (arhiepiscop în scaunul Bălgradului şi al Vadului şi al Oradiei şi al Sătmarului şi a toată ţara Ardealului), aşezând scaunul Oradiei în rând cu episcopiile de  Alba Iulia, Vad, Feleac şi Cluj, care au avut  episcopi titulari până astăzi.  [6]
         4. O mărturie directă  este şi prezenţa la 1664 a unui episcop ortodox în Oradea, venit odată cu ocupaţia turcească, după pacea de la Oradea  din 166o, permiţând ortodocşilor, să primească ocrotirea religioasă a Patriarhiei de Constantinopol, prin reprezentantul ei în Bihor, care efectua numeroase vizite pastorale pentru întărirea unităţii românilor ortodocşi  în zonă.[7]
          5. În 1754, când armatele austriece au intrat în Oradea, n-au găsit nici un episcop catolic, decât ,,unul schismatic’’(1692), considerat a fi EFREM BANIANIN (VENIAMIN), cel care avea legături strânse cu mitropolitul  ANTIM IVIREANU al Râmnicului, care a purtat grijă de credincioşii ortodocşi de peste munţi, până în Bihor. Episcopul Efrem, păstorea eparhia Oradiei sub jurisdicţia mitropoliei de Carloviţ, până în vremea răscoalei curuţilor din 1706 când, ,,persecutat până la disperare”, a trecut în Muntenia, la episcopul Antim  al Râmnicului. [8]
            6. Între anii 1711-1712, documentele vremii atestă un alt episcop ortodox pe nume PETRU HRISTOFOR (macedo-român), aparţinând familiei KRISTOFF, unul dintre ctitorii Bisericii cu Lună de mai târziu MIHAI KRISTOFF, care păstorea eparhia Oradiei, după potolirea răscoalei Racoţiene (1711), cu scrisoare de recomandare de la episcopul ANTIM IVIREANU al Râmnicului.
            Neputându-se stabili în Oradea din pricina episcopului unit Ioan Circa, episcopul Petru Hristofor a cercetat  satele din ţinutul Beiuşului, pe care episcopul papistaş (în urma trădării episcopului apostat Ioanichie Martinovici), le-a declarat catolice, prin  grija vicarului unit Mihai Kébel, de unde şi afirmaţia fără fundament a scriitorilor uniţi că: ,,românii din Bihor au fost catolici supuşi episcopului papistaş ungur”. Episcopul Petru Hristofor  a făcut o întinsă propagandă pentru păstrarea ortodoxiei în Bihor, anihilând acţiunea vicarului M.Kebel, în ţinutul Beiuşului, oprind, dacă nu chiar nimnicind, ,,uniaţia” în Bihor, iar numele episcopului Antim Ivireanu de la Râmnic, rămânând mult timp în inima şi conştiinţa neamului românesc ortodox.[9]

            Dovada prezenţei episcopului Efrem sub oblăduirea viitorului mitropolit de Râmnic, este solicitarea beiuşenilor către catolicul M. Kébel, ca: ,,să le arate carte de la mitropolitul Munteniei ANTIM” (AFATIM), pentru a fi recunoscut de aceştia.  De asemenea avem şi mărturia lui Ioan Martin din Chişlaz, interogat în 1727 care spune că: ,,după răscoala Curuţilor a venit pe aici un episcop român (oláh pűspők ide érkezvén) pedepsind pe toţi preoţii cari învăţau legea calvină”. Este Petru Hristofor, venit aici de la mitropolitul ANTIM, de care se legau speranţele bihorenilor,  de a scăpa de unirea cu Roma. [10]
          Legăturile celor doi ierarhi ortodocşi din Bihor cu mitropolitul ANTIM  al Râmnicului şi numărul mare al cărţilor de slujbă tipărite la Râmnic şi în alte tiparniţe muntene, descoperite în bisericile bihorene, dovedesc unitatea românilor ortodocşi din vremuri străveci  şi purtarea de grijă a ierarhilor de dincolo de Carpaţi faţă de ortodocşii vitregiţi din părţile Crişene.  [11]

          Lupta pentru recâştigarea autonomiei administrative de către localnici, în faţa capitlului catolic începe în 1692 când, stăpânirea austriacă revine în Oradea, în urma înfrângerii armatelor otomane şi alungarea lor din cetatea oraşului, prin implicarea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate şi religie. ,,În timpul asediului cetăţenii s-au raliat trupelor imperiale, sprijinindu-le într-un mod atât de eficient, încât însuşi împăratul Carol al VI-lea, este nevoit a le recunoaşte meritele’’.[12]

          În acest scop locuitorii oraşului români, maghiari, macedo-români (greci), sârbi, vor semna  un CONTRACT  care va fi înaintat Curţii de la Viena în 3 ianuarie 1713, având rolul de a prezenta împăratului convieţuirea lor paşnică şi dorinţa de a se organiza liber, fără amestecul episcopiei şi capitalului catolic: ,,…Grecii (ortodocşii) să poată trăi netulburaţi, după ritul şi vechea credinţă apostolicească şi sobornicească a lor şi nimenea să nu-i tulbure în aceasta’’. Contractul oglindeşte ,,armonia frumoasă’’ dintre naţionalităţile din oraş, tulburată de catolici, cu scopul  de a-i înlătura cu totul pe ,,neuniţi’’. În fiecare an la alegeri, se dădeau cele mai înverşunate lupte pentru a-i scoate pe ortodocşi din consiliul orăşenesc, dar, datorită contractului din 1713, aceştia dădeau tot concursul ortodocşilor, pentru a  ieşi biruitori. [13]

            Succesul acestui document, consta, în reconfirmarea la 27 noiembrie 1712, de către împăratul Carol al VI – lea, a vechilor privilegii din 21 martie 16oo, promulgate de Rudolf al II – lea, dând dreptul localnicilor de a folosi sigiliul şi blazonul acordat oraşului, Curtea de la Viena în 17 în august 1716, reconfirmă drepturile Bisericii  catolice, ca stăpân feudal al Bihorului,[14]  deşi  oraşul se extinsese mult datorită numărului mare de locuitori ortodocşi mutaţi în centru – 209 familii de români, câteva familii de negustori macedo-români şi sârbi .

         Protopopul IOAN din Velenţa, este figura centrală a vieţii bisericeşti din sec. al XVIII-lea, atât în Oradea cât şi în jud.Bihor. Acesta nota pe unul din pomelnicele sale, greutăţile ridicării modestei biserici de lemn, pe locul căreia peste 60 de ani, urmaşii vor reclădi măreaţa biserică de zid, existentă şi astăzi: ,,…1720 în luna lui mai în două zile, m-am apucat cu puţin chelşig (bani de cheltuială) ce a avut biserica şi cu al meu din ce mi-a ajutat Dumnezeu şi m-am rugat lui s(ve)ti Arhangheli Mihailu şi Gavrilu ca să-mi ajute. Ş-am mers în pădure de Săcădat şi am tăiat lemnul. Iară lemnul cel mare l-am tăiat din pădure de Tulca şi l-am dus cu mult chelşig, precum Dumnezeu ştie. Am tăiat şi piatră cu care am făcut zidul dedesubtul talpelor.”[15]
           La începutul anului 1713, protopopul Ioan, datorită prozelitismului misionarului unit Pavel Laszló, pus de cardinalul Emeric Csáki, pentru a-i uni pe români cu Roma, hotărăşte ,,să-şi caute episcop ortodox, căci Laszló vrea să-i facă papistaşi’’. Au cerut şi primit ajutorul Episcopiei Aradului iar clerul şi poporul din Bihor l-au adus pe episcopul Ioanichie Martinovici, contestat pentru apropierea de uniţi, care însă, i-a creat posibilitatea  împlinirii misiunii în Bihor. [16]
         Sufletul rezistenţei bihorene împotriva uniaţiei rămâne mai departe protopopul Ioan din Velenţa, care din încredinţarea Episcopului de Arad, întreprinde vizite pastorale în parohii, distribuindu-le antimise, raportul alcătuit despre aceste vizite, fiind cel mai vechi document de vizitaţie canonică din Biserica Ortodoxă Română, existând: protopopiatul Beiuşului cu 50 de parohii, cel al Pomezăului cu 15, pe Crişul Repede 18, în Lunca Barcăului 15, iar spre Salonta 42 de preoţi.  [17]
            Asupra protopopului Ioan a fost din nou exercitată o presiune puternică de către Pavel Laszló, care forţa intrarea în biserica celor din Velenţa, în majoritate ostaşi în serviciul cetăţii. Drept urmare prota Ioan încredinţă acestora cheile bisericii, evenimentul ducând la arestarea lui. Salvarea lui a venit de la protopopul Luncii Barcăului, care protestând la Oradea cu preoţi şi ţărănime a provocat o revoluţie împotriva unirii şi a lui Pavel Laszló, eliberându-l pe prota Ioan. [18]

            Lupta pentru apărarea ortodoxiei în Bihor, a fost cedată de prota Ioan, tânărului protopop MIHAI al Luncii Barcăului, destituit datorită intrigilor rivalului său protopopul Dumitru Mihailovici pus de catolici, cu ajutorul arhimandritului Arsenie de la Hodoş–Bodrog, exarh pentru Bihor al episcopului SOFRONIE  RAVANICIANIN al Aradului. Trecut la cele veşnice în 1726, i-a urmat în scaun vredicul episcop-vicar al mitropoliei din Carloviţ VICHENTIE IOANOVICI (1726-1731).[19]
            Acesta a obţinut ordin, din partea membrilor Consiliului de război de la Viena, către garnizoana bihoreană, spre a-i asigura asistenţă militară pentru exercitarea misiunii pastorale în  Bihor,  pe care o şi împlinea cu mari sacrificii în anul următor  1727, când oamenii ,,pişpecului’’, i-au provocat crunte samavolnicii, înjunghiindu-i chiar şi caii de la trăsură.
            Presiunile catolicilor au continuat, încât Vichentie Ioanovici, la 19 iulie 1730,  a fost obligat de Curtea de la Viena, să ajungă la un ,,armistiţiu’’ cu uniţii, şi a reuşit să cumpere în Velenţa, casa răposatului protopop Ioan, unde l-a instalat pe primul său vicar IGNATIE. Urmaşul  acestuia, vicarul  SOFRONIE, avea să lupte din răsputeri cu vicarul unit Forgách, care se zbătea pentru consolidarea unirii în Oradea, deoarece acesta a dăruit casa părintească din piaţa Oraşului Nou (D.Cantemir), pentru o capelă ,,oratoriu” şi o şcoală pe seama acestora.
         Istoricul Bunytay Vincze notează cu amărăciune, că acest fapt  avea să constituie precedentul pentru românii ortodocşi de a îndrăzni să solicite loc pentru construirea noii biserici în Oraşul Nou: ,,Cu aceasta i-a adus pe ei (pe români) în inima oraşului Sfîntului Ladislau” (Ezzel behozta óket Szent László városának szivében).[20]

          Atacurile principale se dădeau tot asupra Velenţei, unde slujea preotul Ioan Gavrilete, iar pentru Oraşul Nou, preotul Petru Novacovici zis Briscul, care neavând unde sluji, a contribuit la apărarea ortodoxiei şi la construcţia noii biserici din Velenţa în 1717. Au suferit amândoi pentru aceste fapte, temniţă şi bătăi din partea autorităţilor, încât doar ortodocşii de la Viena au determinat autorităţile să-i elibereze. Era perioada în care comunitatea din Oraşul Nou, se zbătea să obţină un intravilan lângă Peţa pentru  noua biserică. [21]
          Ortodocşii din Oraşul vechi, constatând că Biserica Velenţa devenise neâncăpătoare, în anul 1743, prezintă o petiţie primarului, cerând dreptul de a se muta în centrul Oraşului Nou şi de a-şi zidi aici biserică, păstrarea religiei şi protejarea preoţilor în litigiile cu cei romano-catolici.[22]

            Răspunsul primăriei din 28 decembrie 1743 a fost favorabil, şi conform Contractului de la 1713, le-au promis subvenţii pentru construcţia bisericii cât şi privilegiile cerute, spunându-le: ,,nu ne împotrivim nicidecît ci ne profesăm devotamentul faţă de acelea…, deoarece nici o naţiune din oraşul nostru n-a contribuit la cheltuieli ca şi domniile lor…’’ şi ,,în numele oraşului nostru ne obligăm, că îndeosebi dacă Dumnezeu va ferici oraşul nostru în libertatea lui, nu vom contraria introducerea preoţilor şi nici zidirea bisericii lor…’’.[23]
          Răspunsul scris şi pecetluit cu ştampila oraşului, a fost obţinut pe 28 decembrie l743, iar  confirmarea Contractului se petrecea pe  2 noiembrie 1773, când se apropia ,,plinirea vremii’’ pentru marea dorinţă a ortodocşilor orădeni de a ridica biserică în centrul Oraşului Nou.

         În casa viitorului ctitor al Bisericii cu Lună – MIHAI KRISTOFF (macedo–român de origine) – pe str.Peţei, în 1743, ortodocşii reuşeau să-şi deschidă o Capelă şi o Şcoală ortodoxă, unde slujbele divine, erau săvârşite la început de către preoţii de la Biserica ortodoxă din Velenţa. După zece ani de existenţă, în 1753, episcopul Sinesie al Aradului, avea să săvârşească prima slujbă arhierească în nou-înfiinţata capelă ortodoxă şi parohie din Oraşul Nou, determinând protestul vehement al vicarului Melentie Covaci, care raporta îngrijorat că: ,,…fără ştirea, cunoştinţa sau autorizarea judeţului şi a senatului, pe strada numită Peţa, nu de mult au introdus şcoala lor schismatică, iar în casa destinată acestui scop, se şcolarizează copiii, ceea ce lor, (ortodocşilor) le era întotdeauna oprit şi dacă Dumnezeu prin Excelenţa Voastră, nu va pune frâu neuniţilor şi şcoala lor, nu se va opri şi despopula şi împrăştia, cu insultele lor vor nimici unirea’’.[24]

         În clipe de grea încercare pentru episcopia Aradului (în prag de desfiinţare), care stătea în calea prozelitismului Curţii de la Viena cât şi a episcopiei latine din Oradea, Pronia divină l-a rânduit pe vrednicul de pomenire episcop al Aradului, SINESIE JIVANOVICI (1751-1768), să salveze episcopia Aradului, ca instituţie, cât şi Ortodoxia din Hălmaj şi Bihor.
         Episcopul Sinesie Jivanovici, înarmat cu Ordinul Consiliului de război de la Viena ca şi înaintaşul său Vichentie, pentru a-şi  face simţită prezenţa cât şi a demonstra, necesitatea construcţiei unei noi biserici  în Oradea, în perioada martie-august 1759, s-a aşezat în reşedinţa episcopală din Velenţa, unde împlinea misiunile ortodoxiei, vicarul său ieromonahul Metodie. A săvârşit multe vizite canonice ortodocşilor, adunând date despre situaţia satelor bihorene, constatând că aproape toate sunt ortodoxe, obţinând şi  dreptul de a le vizita oricând. [25]

           Era perioada grea a anilor 1754–1759, când a avut loc marea Comisie împărătească rânduită de Maria Terezia, care ar fi dorit să susţină  mai mult cauza promovării unirii în Oradea şi Bihor, dar era obligată să respecte şi drepturile ,,necatolicilor’’ din împărăţie, mai ales că emigrări în masă spre Rusia goleau satele din câmpia Aradului [26].Comisia era imparţială, cu instrucţiuni aspre şi cu membri independenţi, printre care şi generalul de origine franceză, marchizul de VILLE, simpatizant al românilor, cu menirea de a lămuri situaţia religioasă din Bihor, atât de controversată şi cu scopul de a decide clar cine este ortodox şi cine este unit în Bihor. A fost o perioadă de mari frământări religioase, din care a ieşit biruitoare Ortodoxia.[27]
            Cu competenţă şi curaj, episcopul Sinesie, a înaintat două petiţii Mitropolitului său PAVEL NENADOVICI din Carloviţ, pentru a susţine la Curtea de la Viena, cauza Ortodoxiei bihorene, cu privire la zidirea noii biserici în centrul oraşului Oradea.

             În PRIMUL MEMORIU al ,,neuniţilor” din ORAŞUL NOU  adresat la 3 martie 1758, episcopul SINESIE afirmă, că: ,,din vremi vechi, cu mult mai vechi decât cei mai bătrâni dintre noi, credincioşii Bisericii orientale de rit grec neunit, …ne-au transmis până la noi liberul exerciţiu al ritului nostru împreună cu biserica din  suburbiul Oraşul Soldaţilor, care nu de mult a început a se numi Velenţa, unde s-au aşezat cei mai mulţi ai noştri… . Cu trecerea vremii…, cumpărându-ne pe încetul locuinţe şi în alt suburbiu, atât ne-am înmulţit aici, încât întrecem  cu mult numărul celor de rit latin sau unit. De aceea de mulţi ani deja, ne-am pus de gând,… să ne zidim biserică în… Oraşul Nou, ca să putem avea în ea cult divin după ritul nostru”, dar tulburările religioase din anii trecuţi, au împiedicat relizarea ei însă prin activitatea comisiei din anii 1754-1758: ,,…ne-am întărit în intenţia noastră”.[28]

   PETIŢIA  în cinci puncte cuprinde următoarele doleanţe:

1.Rezoluţia citată a comisiei prevede că unde sunt 30 de familii şi au preot, să-şi  poată clădi biserică. ,,În Oraşul Nou sîntem de peste 3-4 ori numărul prescris de  familii, iar cei de alte confesiuni, toţi laolaltă nu fac nici jumătate din numărul locuitorilor din suburbiu”;
2. Distanţa mare între oraş şi Velenţa, desele inundaţii ale Crişului, îngreuiază  accesul orăşenilor la biserica de acolo;
3. Rezoluţia recentei comisii împărăteşti a hotărât ca: ,,…neuniţii să nu fie conturbaţi în exerciţiul liber de mai nainte a cultului lor’’;
4. Se enumeră cazuri de bolnavi care au murit nespovediţi şi neâmpărtăşiţi din cauza distanţei până la Velenţa;
5. Petiţionarii roagă pe Măria Sa, să ia în considerare, ,,…serviciile aduse de înaintaşii noştri şi de unii dintre noi, încă în viaţă, în lupta contra duşmanului jurat al creştinătăţii, apărând cetatea Oradiei, precum şi în războaiele interne provocate de rebeli”.[29]

            În cel de-al DOILEA MEMORIU din 1/11 ianuarie l759, ,,neuniţii” înnoiesc cererea din 3 martie l758, la care adaugă Conscripţia caselor şi chiriaşilor din toate cartierele Oradiei, din care reiese faptul că în oraşul Soldaţilor (Katonavároş) se găseau 75 capi de familie, iar în a doua Conscripţie se arată că în Oraşul Nou, locuiesc 82 capi de familie în Piaţa Peţa (aproape de Velenţa), 48 familii în Piaţa Greacă (Piaţa Mare, fost Parcul 23 august, azi Parcul 1 Dcembrie), 18 familii în Piaţa Crişului  (Sf.Ladislau, apoi Piaţa Victoriei, azi Piaţa Ferdinand), adică în total 148 capi de familie, având deci argumente solide pentru a-şi putea constitui o parohie puternică şi a-şi clădi biserică.[30]
            Împărăteasa de la Viena, la presiunile capitlului catolic, solicită urgent mitropolitului de la Carloviţ, să-i raporteze cum a îndrăznit episcopul Sinesie, să introducă cult public în Oraşul Nou: ,,…nu s-a mulţumit că, după ce s-a mutat din Velenţa, pentru o locuinţă mai bună în Oradea, să asculte slujba divină pentru sine şi ai săi…”.[31]
           Providenţialul vlădică Sinesie însă, după reuşitele vizite pastorale din martie şi august 1759, în întreaga eparhie a Bihorului, mai obţine o victorie pentru ortodoxie, reuşind să organizeze un CONSISTORIU ORTODOX, pe lângă vicarul pe care reuşise să-l lase în Oradea – Velenţa, ieromonahul METODIE de la mănăstirea Hodoş-Bodrog, care a multiplicat pastoralele episcopului Sinesie Jivanovici, într-o frumoasă limbă românească, pentru toate protopopiatele înfiiţate de acesta, în Oradea, Beiuş, Vaşcău Lunca, Pomezău, Beliu, Salonta şi pe Crişul Repede, considerând tot timpul zona Bihorului, ca fiind a doua eparhie a Sa.[32]

            Consistoriul ortodox din Velenţa, reorganizat în 1792, a condus viaţa bisericească în eparhia Oradiei, în tot cursul sec. al XIX-lea, bucurându-se de serviciile unor protopopi – preşedinţi, aleşi dintre cei mai distinşi membri ai clerului ortodox din Bihor. Fiind adăpostit în condiţii modeste în clădirea din Velenţa, după incendiul din l836 – când era protopop şi preşedinte  Atanasie Boţco – arzând  vechea reşedinţă,  prin eforturi mari, şi cu sprijinul financiar al episcopului PAHOMIE de la Carloviţ, în l882, Consistoriul cumpără o casă de reşedinţă, pentru  vicarul ortodox şi birouri, în str.Poştei, (fostă Porţile de Fier, azi Roman Ciorogariu) cu 6250 fl.
            Din momentul  întemeierii Bisericii cu Lună în Oraşul Nou, şi a cumpărării noului sediu al Consistoriului, centrul de greutate a vieţii bisericeşti din Oradea, a trecut dinspre Velenţa, la comunitatea organizată în jurul acestei biserici, protopopul Oradiei, devenind şi parohul ei.  [33]

              Alte DOUĂ MEMORII noi, au înaintat ortodocşii din Oraşul Nou între anii  1760 şi 1773, solicitând iarăşi apropbarea zidirii bisericii noi, ţinând cont şi de privilegiile şi înţelegerile celor patru naţiuni conlocuitoare din Oradea, parafate prin Contractul din 1713 şi confirmate în 1743. Conducerea oraşului confirmă şi în 1773 această legătură, afirmând ca: ,,…această naţiune (ortodocşii) să primească consolaţiune de la conducerea oraşului şi din sânul ei să se aleagă senatori, căci şi ei suportă sarcinile publice’’.[34]

            Demn de remarcat este faptul că în 1774, episcopul vicar unit Meletie Covaci (de origine macedo-român), cere Curţii de la Viena:
             1. oprirea episcopului ortodox al Aradului, de a veni în Bihor;
             2. mutarea şcolii confesionale ,,schismatice” din Oraşul Nou în  Velenţa;
           3. oprirea preoţilor de a mai  sluji în oraş, iar urmaşul acestuia Moise Dragoş, cere consiliului orăşenesc să împiedice pe DIMITRIE COSTA, alias Ugrai şi pe IOAN BACIC,  fruntaşi ai comunităţii ortodoxe, cât şi pe alţii, de a cumpăra case şi de a se aşeza în Oraşul Nou.[35]
            Împăratul Iosif al II–lea,  fiul Mariei Terezia, la 26 octombrie 1781 a emis cunoscutul EDICT DE TOLERANŢĂ  care, menţinând prerogativele confesiunii romano-catolice, acorda dreptul de exerciţiu liber celorlalte confesiuni, chiar şi ortodocşilor  ,,schismatici”.
             A fost cea mai importantă reformă a lui Iosif al II-lea, în domeniul vieţii bisericeşti din Transilvania, nefiind primită cu entuziasm de către conducătorii comitatului, încât s-a întârziat publicarea acestuia în Transilvania pe 8 noiembrie 1781 [36], iar în Bihor abia pe 30 decembrie 1783, deoarece li se dădea drumul ortodocşilor din Oraşul Nou, de a-şi construi biserică.

            O NOUĂ PETIŢIE a fost adresată locotenenţei regale, în 1 martie 1782, fiind respinsă, ca şi cea din anul următor arătându-se că ,,ortodocşii au biserica lor în Velenţa, la a cărei construcţie au contribuit, deci să umble acolo’’.

            Comunitatea ortodoxă din Oradea, în baza autorizaţiei de funcţionare, şi-a mutat imediat Capela din str.Peţei, unde a funcţionat din 1743, până în vara anului 1784, peste drum de locul zidirii noii biserici, pe str. Şaguna nr. 5 (Traian Moşoiu), în casa ,,jupânului’’ Nyri Andraş, fostă pe vremuri proprietatea familiei Atanasie Popovici Gojdu, tatăl marelui filantrop Emanuil Gojdu, apoi a familiei Poinar, de la care a cumpărat-o Fundaţia Gojdu.[37]
         A venit şi vremea izbăvirii, cererea credincioşilor din Oradea, a fost aprobată, prin ocolirea inspirată a Consiliului Locotenenţial.  În 17 iulie 1784, o ultimă petiţie în 6 puncte, adresată în prealabil Prefecturii oraşului, a ajuns direct pe masa împăratului IOSIF al II–lea la Viena, dusă de către cei doi nobili ortodocşi români, avocaţi de profesie şi  versaţi în legi, MIHAI PÜSPÖCHI  şi MIHAI KRISTOFF.

            Împăratul, arătându-se favorabil maselor populare, după moartea mamei sale, după efectuarea a trei călătorii în Banat şi două în Transilvania, prin Lugoj, Deva, Alba-Iulia, Sebeş şi  Sibiu, descoperind  abuzurile nobilimii şi starea mizerabilă a ţăranilor, l-a făcut să exclame: ,,aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit, sînt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei, sînt astfel chinuiţi de oricine şi copleşiţi de nedreptăţi’’.[38]

            La 27 septembrie 1784, în preajma răscoalei moţilor Horea ,Cloşca şi Crişan, pentru a potoli tensiunile din Transilvania, Împăratul  aprobă zidirea noii biserici cât şi dreptul de liberă practică a cultului ortodox în Oraşul Nou, deşi guvernul împreună cu uniţii, cereau insistent anularea documentului. Locotenenţa împăratului însă răspunde: ,,…deoarece piatra fundamentală a bisericii urma să fie pusă prin episcop, şi dacă structura şi metoda prescrisă pentru excerciţiul particular al religiei din partea neuniţilor nu excedează cele prescrise, întru construirea bisericii, să nu se pună amintiţilor nici o piedică”. Nici după această hotărâre a Curţii de la Viena, protestele nu vor înceta, dar, Dumnezeu a voit ca: ,,Lucrul, odată început, n-a mai putut fi oprit’’.[39]